Cutia cu amintiri - Destinul unei familii din Zalău la cumpăna secolelor XIX și XX (4)

Atunci când am demarat proiectul editorial ”Cutia cu amintiri” încercând să valorific corespondența dintre soldatul Kun István căzut pe frontul Primului Război Mondial și familia sa din Zalău, nu am conștientizat complexitatea acestui demers. Cele peste 90 de cărți poștale militare, maghiare și austriece dar și mulțimea de fotografii de epocă, atât din perioada războiului cât și din perioada interbelică, lăsau impresia că povestea poate fi redată cu exactitate. Nu este așa, în corespondență sunt goluri, iar în unele fotografii nu recunoaștem personajele. Dar chiar și așa, completând golurile din corespondență cu informații din ziarul local Szilágyság, am reușit să spunem povestea. O poveste emoționantă, ce iată continuă cu al 4-lea episod.

Organizarea Armatei Austro-Ungare

La începutul războiului Armata a 2-a era condusă de generalul Eduard Freiherr  von Böhm-Ermolli (1856-1941). Născut în orașul italian Ancona, a fost instruit la școala de cadeți din St. Pölten și la Academia Militară din Wiener Neustdadt. A intrat în serviciu la 1 septembrie 1885 ca locotenent de dragoni. A trecut prin toate gradele militare până a fost promovat general de cavalerie în 1912 și a fost numit general de comandă a Corpului I de armată Cracovia. În 1914 a fost numit la comanda Armatei a 2-a și urma să intre în război pe frontul sârbesc. Însă după mobilizarea Impereriului Rus, Armata a 2-a a fost redirecționată pe frontul rusesc pentru a întări armata Germaniei. În septembrie 1915 a primit comanda grupului de armate Böhm-Ermolli.

Din grupul de armate Böhm-Ermolli făceau parte Corpul XII de Armată Sibiu, Corpul III de Armată Graz, Corpul VII de Armată Timișoara și Corpul IV de Armată Budapesta. Corpul XII de Armată Sibiu, în care se afla și unitatea militară a lui Kun István, era formată din Divizia 16 Infanterie (16 ID) Brașov, condusă de feldmareșal-locotenent Franz Paukert, Divizia 35 Infanterie (35 ID) Cluj, condusă de feldmareșal-locotenent Viktor Njegovan și Divizia de Honvezi 38 (38 HID) Cluj, condusă de feldmareșal-locotenent Jahann freih. Karg v. Bebenburg. La rândul ei, Divizia 16 Infanterie are în structură Brigada 31 Infanterie (comandant Ernst Dieterich) formată din Regimentele 2 și 82; Brigada 32 Infanterie (comandant Anton Goldbach) formată din Regimentele 31 și 64; Diviziile de Cavalerie 3 și 4 având în subordine Regimentul 2 Honvezi; FA Brigada 16 (comandant Konstanz Dobler v.Friedburg). [1]

Divizia 16 Infanterie, cea care ne interesează pe noi, îl avea în frunte pe Georg Schariczer. Este cel care la începutul războiului, în 1914, și-a condus cu succes brigada din cadrul Diviziei 14 Infanterie din cadrul Armatei 1 imperiale, în bătălia de la Krásnik. Atunci Regimentul 76 din subordinea sa, condus de colonelul Boeriu a luat cu asalt înălțimile de la Policha pe 23 august 1914. În urma acestui succes Schariczer a a fost decorat la 21 septembrie 1914 cu Crucea de Cavaler al Ordinului Maria Tereza. În septembrie 1914 Schariczer a luat comanda Corpului XII de Divizii, care a trebuit să se retragă de la Sanok după înfrângerea de la Wereszyca. În toamna anului 1914 Corpul de Divizii XII cu Diviziile 16 și 35 Infanterie s-a deplasat în Polonia rusă. La data de 24 decembrie 1914 Schariczer a fost promovat la gradul de feldmareșal-locotenent, Divizia 16 Infanterie aflându-se la comanda noului comandant de corp de armată general Johann von Henriquez. [2]

Așadar, soldatul Kun István făcea parte din Compania a 15-a, Regimentul 64 Orăștie, parte a Brigăzii 32 Infanterie, care la rândul ei era încadrată în Divizia 16 Infanterie

Corespondența lui Kun István cu familia sa din Zalău (martie - aprilie 1915)

După cele 5 cărți poștale militare și cele 8 fotografii trimise de Kun István la Zalău, în toamna și iarna anului 1914, urmează o lungă pauză în care, nu mai găsim nicio scrisoare expediată de către acesta. Cu siguranță a continuat să scrie, poate săptămânal, poate chiar zilnic, însă scrisorile s-au pierdut. Sau poate că cenzura militară le-a oprit. Cert este că în cutia cu amintiri este un ”gol” între decembrie 1914 și martie 1915.

Abia în primăvara anului următor, în martie 1915, regăsim în ”cutia cu amintiri” cărți poștale expediate de către soldat. De altfel, anul 1915 este cel mai bogat în ce privește corespondența expediată atât de pe front, cât și de la Zalău. În luna martie au fost expediate de la Zalău spre front și viceversa un număr de 19 cărți poștale, cel puțin atâtea au supraviețuit până în zilele noastre. Dintre acestea 14 au fost expediate de soldat și 5 de către membri familiei sale (1 scrisă de mamă, 2 de surioara cea mică Nellike și 2 scrise de surioara cea mare Erzsike. Dintre cele 14 cărți poștale expediate de cadetul Kun István 3 sunt duble, în sensul că a folosit de 3 ori câte 2 cărți poștale, prinse împreună cu ață. A folosit această tehnică pentru că ceea ce avea de spus nu încăpea pe câte un singur formular.

În luna aprilie 1915, au fost expediate un număr de 18 cărți poștale, după cum urmează: 8 cărți poștale au fost expediate din Zalău de către membrii familiei Kun (3 scrise de Nellike, 4 scrise de Erzsike și 1 scrisă de tatăl său), 6 cărți poștale au fost expediate de către soldat către Zalău (5 adresate tatălui și una adresată surorii sale Erzsike), respectiv 4 cărți poștale expediate de către cunoscuți spre soldatul Kun István (2 sunt expediate din Viena, 1 din Budapesta și 1 din Zalău).  

În ce privește tipul de cărți poștale folosite în corespondența din lunile martie-aprilie 1915, predomină cărțile poștale militare maghiare (Tábori Posta Levelezőlap), acestea sunt în număr de 30 (17 expediate în luna martie 1915 și 13 expediate în luna aprilie 1915). Mai avem un număr de 8 cărți poștale austriece (Feldpostkorrespondenzkarte), 2 expediate în luna martie și 6 în luna aprilie.

Pe toate scrisorile (cărțile poștale) expediate din Zalău, la adresa destinatarului apare apelativul ”kadett”. Chiar el însuși așa se semnează la rubrica expeditor ”Kun István kadett, No. 64, 15 század, Tábori Postahiv.: 43” (”cadetul Kun István, Regimentul 64, Compania a 15-a, Poșta Militară 43”). Asta înseamnă că era cadetul Școlii de Ofițeri, adică era încă în perioada de școală / instrucție pentru a deveni ofițer al Armatei Austro-Ungare.

La data de 27 februarie 1915 cadetul Kun István scria:  Dragii mei Părinți buni! În sfârșit am ajuns la noul post. Situația este foarte favorabilă, e mult mai bine, decât mi-am închipuit. Nu aveți motive de îngrijorare. Sunt perfect sănătos. Vă rog să-mi scrieți pe adresa exactă de pe cealaltă parte, dar să fie numai chestiuni de familie. Salutări la vecini și prieteni. Situația mea este foarte bună. Vă sărută pe toți fiul vostru iubitor, Pista. La 27 februarie 1915.” [3] Cartea poștală a fost expediată spre Zalău la data de 2 martie 1915, așa cum apare pe ștampila Poștei Militare și, probabil, a ajuns câteva zile mai târziu. Istvánîși sfătuiește familia să se rezume doar la probleme de familie, ceea ce denotă că știa de faptul că scrisorile erau cenzurate. Dacă el sau familia scriau lucruri pe care oficialii armatei considerau că nu trebuie spuse, fie că făceau referire la amplasarea unităților militare în cazul soldatului, fie că cei de acasă relatau anumite fapte de natură politică ce puneau sub semnul întrebării războiul, scrisorile nu mai ajungeau la destinație. Așa că erau mai importante veștile de acasă, fie ele și reduse la banalitate.

Carte poștală expediată de Kun István surioarelor lui Erysike și Nellike

Așa cum se va vedea în continuare, cei de acasă se mărgineau să relateze problemele strict familiare, în timp ce în corespondența soldatului dominau relatările ”de bine”. Uneori scrisorile lui István erau scurte, expeditive. Asta putea să însemne că subunitatea lui era prinsă în toiul luptelor sau că era ocupat cu instrucția. Alteori, avea timp să scrie ceva mai mult. În trei situații a scris atât de mult încât a fost nevoie să lege împreună câte două cărți poștale tipizate. Acestea au fost prinse la colțurile de sus cu ață de croitorie. Aceste epistole lungi au fost expediate la începutul lunii martie 1915. Într-una dintre scrisori, datată 2 martie 1915, scria: ”Dragii mei Părinți! La 2 martie 1915. Până acum v-am trimis două cărți poștale, cred că le-ați primit deja.  Am scris în ele, că date fiind circumstanțele situația mea e bună, comodă. Alimentația e de primă calitate. Primim hrană bună, ciocolată, țigări, ceai și rom, deci toate cele necesare. Nici nu ne plictisim, am un prieten locotenent în companie, cu care am fost coleg de clasă la Zalău, timp de patru ani. O să vă scriu în fiecare sau în fiecare a doua zi,[4] fiți liniștiți, dragii mei părinți. Vă rog doar, dragii mei părinți, să-mi răspundeți cât puteți de repede, pentru că aici cea mai mare bucurie este când primești scrisoare de acasă sau auzi o veste bună. Deocamdată nu am nevoie de nimic. Avem parte de vreme foarte frumoasă, de primăvară însorită. Pe data de întâi și doi a nins dar nu e frig deloc. Când ne întâlnim o să vă povestesc și frumoasele aventuri trăite. Cărțile poștale trimise în timpul călătoriei cred că le-ați primit toate. Rogu-vă, scrieți-mi și despre astea. Aștept scrisoarea voastră. Salutări prietenilor: tanti Seres, Merza, Kovács, etc. Aștept să-mi scrie și surioarele. Vă sărută pe toți fiul vostru iubitor. Pista.” [5]

Carte poștală expediată la 30 martie 1915, purtând ștampila de cenzură a Regimentului 64 Infanterie

Vremea la început de martie 1915 a fost capricioasă. În ziarul Szilágyság se spune printre altele: ”Din 26 februarie până pe 14 martie - cu excepția zilei de 1 martie, când a fost soare și senin - a nins în fiecare zi în Zalău și în împrejurimi. Între timp, termometrul a coborât până la -6-8 grade Celsius în mai multe rânduri” [10] Până și luptele de pe front au fost sistate în data de 6 martie 1915 din cauza zăpezii abundente. [11] De altfel, despre stratul gros de zăpadă se vorbește și în corespondența dintre soldat și familie. Mama sa îi scrie, printre altele, la data de 13 martie 1915: ”la noi este frig și zăpadă de trei sferturi de metru.” [12] Tot în 13 martie îi scrie și surioara mai mare Erzsike: ”Dragă Pista! Noi suntem sănătoși. Nu ducem lipsă de nimic. Pe Meseș zăpada e de 2 metri. Azi dimineață au ieșit 200 de oameni să curețe drumul, pentru că de la sate nu pot veni în oraș. Și acum ninge încontinuu. Te sărutăm cu toții, și-ți dorim sănătate. Te salută prietenii. Zalău, la 13 martie, 1915. Te sărută sora ta iubitoare: Erzsike” [13]. 

Un astfel de fenomen meteorologic nu putea să nu fie semnalat și de presa locală. Iată ce scria ziarul Szilágyságîntr-un articol: ”Zăpadă mare. De asemenea, este neobișnuit să observăm că astăzi, cu mai puțin de o săptămână înainte de începerea primăverii astronomice, avem un strat gros de zăpadă care ne acoperă peisajul, așa cum nu am mai văzut de mult timp. Mai mult de o jumătate de metru înălțime - într-o zonă plană ferită de vânt. Iar afară, pe câmp, rafalele de vânt au acumulat precipitațiile din această iarnă târzie la doi sau mai mulți metri înălțime. Serviciile poștale nu circulă doar pe calea ferată. Iar trenurile, după cum citim în ziare și experimentăm, ajung cu mari întârzieri. Se cuvine ca în această bulversare a lumii, natura să iasă din limitele normalității.” [14]

De pe front, soldatul Kun István se plânge, în mai multe scrisori, de frigul cumplit care s-a abătut asupra lor. Iată de exemplu ce le scrie la data de 8 martie 1915: ”S-a făcut foarte frig, e ceva mai neplăcut, dar ne ajutăm cum putem cu hainele de iarnă și cu încălzirea.” [15]. Și în scrisoarea din 9 martie 1915 amintește de condițiile meteo. Chiar dacă recunoaște că este frig, încearcă totuși să nu le transmită celor de acasă griji inutile. ”Momentan frigul predominant o face puțin neplăcută, dar cred că nu va dura şi vine în curând Primăvara și totul se va schimba. Afară este frig, dar majoritatea timpului o petrecem în apartamentul subteran, unde tot timpul este cald. E frig, într-adevăr, dar numai afară e rău, pentru că în locuința caldă din subteran facem foc tot timpul și aici ne petrecem toată ziua.” [16] Din cauza frigului excesiv István acuză o stare de răceală, pe care vrea să o minimizeze, tot pentru a nu-și îngrijora părinții. În scrisoarea datată 19 martie 1915 scrie printre altele: ”Sănătatea generală mi-e bună, dacă scădem un pic de tuse, pentru că nu-i de mirare, dacă răcești un pic, dar cred că o să trec eu și peste asta.” [17]

Din scrisorile pe care cadetul Kun István le trimitea acasă reiese grija pe care le-o poartă membrilor familiei sale. Își trimitea o bună parte din soldă acasă, la Zalău. Iată ce-i scrie bunicii lui: ”Dragă bunică! Ca și până acum o să trimit pe adresa dumneavoastră o mare parte din salariul meu. Să-i utilizați rațional, să plătiți dobânzile pentru casă. Să cumpărați haine pentru surorile mele și tot ce au nevoie. Suma rămasă să o administrați cu atenție, dacă aveți nevoie de ceva să nu duceți lipsă. Dacă zilele următoare primesc salariul, vă trimit din nou 200 koroane, poate mai mulți” [18] Nu este prima dată când trimite bani acasă, așa s-a întâmplat și când era în cazarmă, la Orăștie. Cel puțin așa rezultă din ceea ce-i scrie mama sa într-o carte poștală adresată la 13 martie 1915: ”Întrebai de bunica, dacă a primit banii. I-a primit de fiecare dată, și pe cei trimiși de la Orăștie.” [19].

Războiul și privațiunile sale aveau să pauperizeze multe din familiile rămase acasă. Din adresa de corespondență deducem că familia locuia în Zalău pe strada Körös, într-o casă pe care, probabil, au cumpărat-o plătind-o în rate. Chiar dacă cei de acasă nu recunosc, ca să nu-l încarce pe soldat cu griji suplimentare, viața în orășelul de provincie Zalău devine mai grea pe zi ce trece. Prețurile alimentelor de bază cresc. Într-o carte poștală expediată din Zalău de către sora sa, Nellike, aceasta scrie: ”Aici scumpirea crește încontinuu. Un kg de carne de vită este deja 24 de K (coroane), 1 l de untură e 5 K. Acum se găsește deja și făină vândută de autorități.” [20]. Autoritățile fac rechiziții pentru armată și sunt stabilite cote pentru cantitățile de cerealele pe care o familie le poate deține. În ziarul Szilágyság se specifică: ”Toate persoanele care dețin stocuri de grâu, secară, orz sau făină măcinată din acestea în cantitate mai mare decât cea necesară pentru nevoile gospodăriei sau fermei proprii trebuie să declare cantitatea excedentară și să notifice autoritatea în termen de trei zile specificate.” [21]. Pentru nerespectarea celor stabilite sunt prevăzute sancțiuni ”închisoare de până la 2 luni, amendă de 600 de coroane și confiscarea surplusului de către autorități.” [22]

Gândurile soldaților erau mereu la cele lăsate în urmă, acasă. Tot așa și soldatul nostru, Kun István, care se interesează mereu de lucrările gospodărești specifice sezonului. De exemplu, întreabă de situația viei: ”Via cum e? Imediat încep lucrările de primăvară. Încă nu s-a prăbușit pivnița? Terenul a fost amenajat? Dacă locul nu are valoare, nu merită investiți mulți bani.” [23] Și cum familia lui întreabă mereu de sănătate, el se grăbește să-i liniștească: ”Situația mea e cea veche, totul e bine. Sunt sănătos. Poate chiar s-a şi îmbunătățit, în măsura în care putem face rost de prăjituri. Îmi comand câte o bucată din dulciurile astea, să-mi îndulcesc Soarta” [24]. Este mereu preocupat să trimită acasă scrisori și o face ori de câte ori poate. De cele mai multe ori expedierea se face prin poșta militară, prin oficiul poștal 43 (Tábori Posta 43), dar folosește și poșta civilă atunci, când în marșurile unității întâlnește vreo cutie poștală. La data de 15 martie 1915 – zi de sărbătoare națională în Ungaria, soldatul Kun István scrie: ”Dragii mei părinți. Vă scriu aceste rânduri în cea mai sfântă sărbătoare națională. Momentan sunt puțin obosit, pentru că am mărșăluit timp de vreo două zile. Sunt sănătos tun și mă gândesc cu drag la dumneavoastră, și la ceilalți compatrioți ai mei care sărbătoresc acum cu inima grea, îngrijorată. Zilele trec una după alta. Situația e la fel de bună ca acum trei săptămâni. Avem de toate din belșug, aprovizionarea cu alimente e ireproșabilă.” [25]

Corespondează atât cu părinții, cât și separat cu surorile lui. Ca un frate grijuliu, mereu întreabă de ele, de situația lor școlară. În anul școlar 1914-1915, sora lui, Kun Erzsébet, era elevă în clasa a V-a la Colegiul Reformat Wesselényi din Zalău. Astfel răspunzând unei scrisori primite de la surori, le răspunde: ”Dragele mele surioare. Am primit scrisoarea ta și cartea poștală. Ai scris foarte frumos, și adresa a fost trecută foarte bine și corect. Scrieți-mi zilnic în continuare. Mă bucur ca ați obținut rezultate bune la învățătură. Țineți-o tot așa! Învățați mai departe cu sârg. Transmite-i salutări domnului profesor Benkő și mulțumește-i că s-a interesat de mine.” [26] Se interesează de modul în care și-au petrecut vacanța de Paște: ”Cum își petrec vacanța de paște surioarele  mele?”. [27] Lui Erzsike îi răspunde pe data de 2 aprilie 1915: Draga mea surioară! Am primit cartea ta poștală din 25 martie. Sunt mulțumit de faptul că scrii foarte corect, și primesc aproape în fiecare zi câte o carte poștală de la tine, și câteodată și de la Nellike. Să-mi scrieți tot așa. Nu știu de ce pui timbru pe scrisori, pentru soldați nu este nevoie. Cum merge învățătura?”. Această carte poștală expediată din Zalău este singura care conține un timbru. Pentru cărțile poștale adresate soldaților nu era nevoie de timbre, expedierea făcându-se gratuit prin Poșta Militară. Probabil că Erzsike nu a știut, așa că a lipit timbrul pe cartea poștală.

Carte poștală militară maghiară expediată de Kun Erzsike la 13 martie 1915

Veștile de pe frontul de est, acolo unde armata austro-ungară dădea piept cu armata țaristă, reușesc să răzbată și în paginile ziarului local Szilágyság, în ciuda cenzurii impuse de autorități. La rubrica Krónika sunt publicate scurte informații de pe front. Din septembrie 1914 și până la finalul lunii martie 1915, apar știri despre bătălia de la Przemyśl, oraș situat astăzi în sud-estul Poloniei, aproape de granița cu Ucraina. Przemyśl era un oraș fortificat pe râul San, importantă fortăreață a Galiției. A fost asediat de către armata rusă în ceea ce s-a numit ulterior cel mai lung asediu din Primul Război Mondial, fiind până la urmă cucerit de către ruși. Încercuirea Przemyślului a fost realizată la 24 septembrie 1914, fiind suspendată temporar la 11 octombrie 1914 datorită unei ofensive a armatei austro-ungare, pentru ca asediul să fie reluat la 9 noiembrie 1914. Până la capitularea orașului, la 22 martie 1915, orașul a reușit să reziste 133 de zile. [28] Operațiunile militare din zona orașului Przemyśl sunt amintite, telegrafic, în ziarul Szilágyság. În ediția din 19 martie 1915 apare un articol [29] în care se arată cum se realizează serviciile poștale folosind baloane. Oficialii orașului Zalău solicită populației să predea, dacă dețin, baloane care i-ar putea ajuta pe cei din orașul asediat: ”Primarul orașului Zalău anunță că comandamentul castelului Przemyśl, înconjurat de inamic, face ca pachetele poștale de tabără să fie livrate de la castel cu ajutorul unui balon; de aceea, primarul orașului nostru face apel la populație să predea fără întârziere astfel de baloane la primărie, dacă le găsește undeva la periferia orașului. Cel care le găsește va primi o recompensă de 10 K.” Câteva zile mai târziu, ziarul Szilágság scrie: ”potrivit rapoartelor, trupele ruse nu atacă Przemyśl ci încearcă să-l cucerească prin înfometare” [30] sau ”după o lungă pauză, apărătorii din Przemyśl au făcut o cursă spre este dar au fost depășiți numeric și s-au retras după câteva ore de luptă”. [31] Trebuie precizat faptul că în săptămânalul Szilágyság, ce apărea vinerea, știrile erau date pentru săptămâna anterioară. Astfel, în ediția din 26 martie 1915, dată la care Przemyśl căzuse deja, știrile făceau referire la săptămâna 15-21 martie 1915. Abia în ediția următoare, din 2 aprilie 1915, apare în ziar știrea despre căderea Przemyślului: ”Przemyśl cade după patru luni și jumătate de rezistență; generalul-locotenent Kuzmanek predă fortăreața după ce a rămas fără alimente.” [32] ”Conform anunțului de astăzi al comandamentului armatei, căderea Przemyślului a dus la capturarea de către ruși a 107.000 de prizonieri, majoritatea maghiari. În plus, alți 10.000 de oameni au murit în ultima ofensivă din 19 martie. Numărul total a fost împărțit astfel: 44 de mii de infanteriști și artileriști, 45 de mii de muncitori (cojocari, îngrijitori de cai etc.) chemați la serviciul militar, 28 de mii de răniți aflați sub tratament în spital.” [33] 

Carte poștală militară maghiară expediată din Zalău de Kun Nellike la data de 10 aprilie 1915

Revenind la corespondența cadetului Kun István aflăm că acasă, la Zalău, se ivește o problemă cu Nellike, probabil la școală. Din documentele de arhivă consultate rezultă că sora cea mică, Kun Kornélia a studiat la Școala Normală de Stat pentru fete din Șimleu Silvaniei, pe care a absolvit-o după război, în 1920. Nu știm exact natura problemei însă existența acesteia este confirmată de câteva referiri pe care fratele ei, Kun István, le face în câteva dintre scrisori: ”Să-mi răspundeți detaliat la scrisorile mele. Ce ați hotărât în interesul lui Nellike?” [34]; ”Ați primit scrisorile mele, și cărțile poștale retrimise acasă? Să rezolvați cu grijă cazul lui Nellike.” [35]; ”În interesul lui Nellike interesați-vă în mai multe locuri, în orice caz, Tata să ceară părerea domnului director. Rezolvați problema lui Nellike cum știți voi mai bine.” [36]; ”Ar fi bine să urgentați lucrurile în cazul lui Nellike, să nu ratați termenul limită.” [37]. Cu siguranță cei de acasă au fost în situația luării unei decizii importante în cazul Kornéliei. Foarte probabil a fost vorba despre decizia fetei de a continua studiile pentru a deveni învățătoare. În condițiile privațiunilor războiului și probabil a costurilor de școlarizare, decizia era una importantă. Altfel nu se explică de ce fratele lor mai mare, care contribuia cu solda trimisă acasă la bugetul familiei, se interesa mereu de această problemă.

Corespondența lui Kun István cu diferiți cunoscuți (martie - aprilie 1915)

Printre prietenii săi cei mai buni se numără Seres Béla, fiul cunoscutului editor și proprietar de tipografie Seres Samu. Seres Béla (1891-1949) era cu un an mai mic decât Kun István. Asta rezultă și din anuarele Colegiului Refoarmat Wesselényi: în anul școlar 1901-1902, Seres Béla era elev în clasa a I-a a colegiului amintit, în timp ce Kun István era elev în clasa a II-a. István termină liceul în anul 1907, iar Béla un an mai târziu, în 1908. În timp ce István era deja în armată, Béla era acasă la Zalău. Ulterior a fost și el încorporat și avea  să cadă prizonier la ruși în iulie 1915, dar avea să supraviețuiască și să se întoarcă acasă. Prietenia lor rezultă și din corespondența lui Kun István cu familia sa din Zalău. Din câte se înțelege, Béla procura ziarul local Szilágyságși hârtie de scrisori, care se găsea greu, și prin intermediul familiei i le trimitea pe front lui István. Redăm în cele ce urmează câteva referiri la Seres Béla sau la familia acestuia. De pe front, Kun István face periodic referiri la membrii familiei Seres: ”Salutări la prieteni, Seres, Merza, tanti Kovács, etc.” [38]; ”O salut pe tanti Merza și pe tanti Samu! I-am scris lui Seres Samu.” [39]; ”I-am scris și lui Seres Béla. Încerc să tuturor prietenilor mei, dar nu prea știu cine e acasă.” [40]; ”Oare Seres Béla v-a trimis Szilágyság?” [41]; ”Ce face Seres, Merza, dar vecinii? Îi salut pe toți!” [42]. Și cei de acasă fac referiri la membrii familiei Seres în scrisorile lor trimise spre Kun István: te salută prietenii, Merza, Seres, Kovács, tanti Annuska” [43].

Carte poștală expediată din Zalău de Seres Lajos la 3 aprilie 1915

Un alt membru al familie Seres îi scrie o carte poștală lui István. Estre vorba despre Seres Lajos (1852-1938), probabil fratele lui Seres Samu, tipograful. Din informațiile pe care le avem Seres Lajos a fost ceasornicar. Iată ce-i scria acesta lui Istvan: ”Dragă nepoate! Am primit prețioasa scrisoare de la dumneata, soția mea e plecată la Szentes, așa că eu trebuie să-ți răspund. Samu nu se simte prea bine, de aceea s-a dus soția să-l vadă. O să meargă și Lajos. La Zalău atmosfera deprimantă își face simțită prezența, ne facem griji pentru săracii soldați, Creatorul să te călăuzească printre noi cât mai curând posibil. Am pus deoparte un butoiaș de vin. Cel de Sus să te binecuvânteze, nepoate dragă, împreună cu camarazii dumitale, după care îți dorește toate cele bune Seres Lajos” [44]  Așa cum rezultă din textul scrisorii, se pare că exista o legătură de rudenie între familia Kun și familia Seres. Tot despre familia Seres îi scrie și Nellike într-o carte poștală: ”Seres Béla a zis că o să-ți trimită din nou ziarul Szilágyság, iar noi am cumpărat plicuri și coli de hârtie pe care le va trimite împreună cu ziarul.[...] te salută tanti Seres. Ea nu a fost acasă când nenea Seres ți-a scris. Era plecată la Samu, pentru că este bolnav.” [45]

Surprinzător este faptul că soldatul Kun István primește pe front ziarul  Szilágyság. Nu avem informații legate de numerele ziarelor trimise spre front, nici legat de periodicitatea cu care acestea ajungeau la István. Putem doar presupune că este vorba despre edițiile ziarului din perioada martie-aprilie 1915. Cum au trecut ziarele de cenzura militară nu știm. Probabil că autoritățile militare au permis acest lucru pentru ca soldații de pe front să aibă și prin acest lucru un moment de refulare. Gestul putea acționa ca  o supapă pentru cei aflați departe de casă.

Kun István coresponda și cu alți prieteni din Zalău. Dintre aceștia două nume apar frecvent în corespondența pe care o analizăm: Újfalvi Ernö  și Markovics Miklós. Într-o scrisoare trimisă la Zalău, la începutul lunii martie 1915, printre altele, le cere celor de acasă: ”Scrieți-mi vă rog, adresa poștală și de companie a lui Újfalvi Ernö. Poate-l găsesc aici.” [46] Nu așteaptă răspuns și a doua zi, într-o altă scrisoare trimisă acasă întreabă din nou:”Dintre băieți cine este acasă? Újfalvi E. a ajuns înapoi pe front?” [47] Peste două săptămâni sora sa Erzsike îi răspunde: ” Újfalvi Ernö este încă acasă azi, dar pe 26 merge la spital pentru că aici nu-i mai pot trata mâna.” Se pare că acesta a fost rănit pe front și se afla acasă, în concediu medical. István este îngrijorat de starea de sănătate a prietenului său, astfel că într-o altă scrisoare întreabă: ”Ce probleme are Ú. Ernö cu brațul?” [48] Familia Markovics se pare că era apropiată de familia Kun. Așa se poate explica faptul că în corespondența dintre Kun István și familia sa, apar frecvent referiri la membri acestei familii. De exemplu, într-o carte poștală Nellike îi scrie fratelui său: ”Tata a vorbit cu nenea Markovics, a fost înrolat şi Miklós.” [49] Cealaltă soră, Erzsike îi scrie și ea: ”Pe la 15 luna viitoare pleacă şi Markovics Miklós pe front” [50] 

István are prieteni răspândiți prin diferite unități militare ale Armatei Austro-Ungare, dar și civili prin orașele monarhiei. Cu unul dintre ei, Rudolf Aufrich, corespondează frecvent. În ”cutia cu amintiri” se păstrează câteva scrisori expediate de către acesta din Viena. Iată ce-i scrie lui István într-una dintre ele: ”Dragă frate Pista! M-am bucurat de cuvintele tale amabile și primul lucru a fost să-ți trimit niște alifie împotriva păduchilor, ziare și coli de hârtie. Anunță-mă dacă le primești. Altminteri i-am trimis lui Géza vreo 8 ziare ”Est”.[...] Compania noastră e schimbătoare, vin noi și noi oameni. Breiner a devenit Jug.-führer din 15 aprilie, gata de marș. Benedek e un chipeș membru al 83-lea: Hortváth este apt pentru serviciul militar, dar înrolarea a fost amânată.” [51] Peste două săptămâni Rudolf Aufrich scrie o altă scrisoare: ”Dragă Pista, știu că pe lângă patrie te gândești și la noi. Aici zilele trec la fel ca în timpul șederii tale aici. Toți soldații din trupă sunt epuizați, așa că fiecare seară se termină ajungând devreme acasă. Poate doar sâmbăta este o excepție, când ascultăm muzică la o cafenea.” [52] Se pare că personajul nostru, Kun István s-a aflat o perioadă la Viena. Sau poate înainte de război,  a trecut cu unitatea sa militară pe acolo.

Carte poștală primită de Kun István din Viena ü 9 aprilie 1915

În fine, în perioada pe care o analizăm, martie-aprilie 1915, soldatul Kun István a primit o carte poștală de la prietenul său Merza Gyula. Acesta se semnează dr. stagiar, iar scrisoarea este expediată din Budapesta. A făcut rost de adresa lui István prin intermediul mamei sale din Zalău: ”Dragă Pityuka! Mama mi-a trimis cartea ta poștală, așa că am adresa ta.[...] Alaltăieri i-am scris și lui Kovács. Dintre cei vechui numai cu Rókațin legătura. Săracul, iar umblă în cârje. Aștept numirea, pe urmă mă duc și eu cu voi. De fapt am scutire, dar dacă tot așa merg lucrurile, mi se retrage.” [53]

Carte poștală pe care Kun István o primește din Budapesta - 20 aprilie 1915

Situația economică din Zalău (martie - aprilie 1915)

Odată cu prelungirea războiului, încep să apară probleme în diferite sectoare ale economiei. Se preconiza o penurie de metale, astfel că autoritățile încep recensământul obiectelor de metal aflate în gospodăriile populației, în vederea rechiziționării acestora. Așa cum se știe, criza de metale va culmina cu recvirarea clopotelor bisericilor din anul 1917.^[54]

Însă în aprilie 1915 abia se configura penuria de metale. Ziarul Szilágság publica un amplu material în care se aducea la cunoștința populației măsurile avute în vigoare: ”Pentru a facilita colectarea, elevii de la liceele mari și de la școlile civile din orașul nostru vor fi trimiși să înceapă colectarea obiectelor donate pe 19 aprilie și colectarea pe 10 mai.[...] Obiectele colectării sunt, cu excepția fierului și a oțelului, toate obiectele de uz casnic, de bucătărie și alte obiecte confecționate din aramă roșie, alamă, bronz, nichel, staniu și plumb, sau din folosirea acestor metale; și din aceste metale în sine, cum ar fi cuptoare, oale, cratițe, tigăi, cazane, rezervoare, cupe, linguri, strecurători, ulcioare, cazane, mortare, lavoare, căni, căni, greutăți, găleți, căzi, tuburi, țevi, suporturi pentru gheață și flori, lacăte, chei, mânere de ușă, jaluzele, scrumiere, ghivece, ace, ornamente de mobilă, cuiere, jucării, lămpi, ornamente, staniol, capace de sticlă și de țeavă, recipiente de tablă și de plumb, flacoane de plumb etc. și fragmente din toate acestea. [...] Trebuie să zădărnicim eforturile dușmanilor noștri de a paraliza capacitatea de acțiune a armatei noastre prin împiedicarea importului de materii prime necesare în scopuri de război! Să punem la dispoziție surplusul de metale aflate în posesia noastră pentru fabricarea munițiilor! Pentru că, în același timp, servim caritatea, dar și datoria patriotică. Jumătate din prețul metalului colectat este folosit de către autoritățile militare, prin intermediul Comitetului de Ajutor de Război, pentru a ajuta rudele soldaților care au fost uciși sau au devenit invalizi în război și care nu au dreptul legal nici la ajutor de stat, nici la ajutor militar, iar în al doilea rând, pentru a ajuta soldații invalizi și orbi.” [55]

La Zalău, populația civilă încearcă să facă față situației. În ziarul Szilágyság, apare o interesantă știre, care confirmă faptul că în țară exista o penurie a produselor alimentare de bază: ”La Zalău, în data de 19 a acestei luni, au fost trași la sorți 60 de cai, externați de pe câmpul de luptă și externați din spital, la un preț de 60-130 K. Mulți dintre ei valorau cu 100% mai mult. Cumpărătorii au fost de aceeași părere, pe care au exprimat-o donând 592 K pentru a ajuta soldații care au orbit în luptă.” [56]O săptămâna mai târziu, același ziar publică o dispoziție apărută în Monitorul Oficial, potrivit căreia populația trebuia să declare stocurile de cartofi. ”În Monitorul Oficial a fost publicat un decret ministerial prin care se cere deținătorilor să declare stocurile existente de cartofi, să le identifice și să le transfere la Comisia Economică Națională” [57]

Războiul își cere tributul, umbra morții se întinde din ce în ce mai mult. Un emoționant articol [58] este publicat în ediția din 26 martie a ziarului Szilágyság. Articolul conține extrase din corespondența unui soldat, mort pe front. Iată câteva fragmente: ”Duminică seara, niște soldați curajoși i-au scos trupul din gardul de sârmă. Nu a suferit deloc; a fost lovit de mai multe gloanțe și a murit în câteva clipe. M-am ocupat eu însumi de înmormântarea lui. L-am înmormântat în pădurea Zubowiec, sub niște pini uriași. Acum pădurea de pini este acoperită de zăpadă, iar sunetul ghiulelelor de tun dă fiori și frisoane. Dar vara poate fi frumos aici: când singurul sunet este scurgerea micului pârâu în liniște. Călătorii au marcat mormântul cu o cruce. Am găsit o scrisoare în buzunarul lui.”– relatează Sándor Reszler, cel care semnează articolul. În continuare sunt redate fragmente din scrisoarea respectivă: ”Câmpul de luptă din nord, 26 februarie 1915. Noaptea, în coliba joasă săpată în pământ, soba de răcnește veselă. [...] Afară zăpada cade de câteva zile. Abia se vede la câțiva pași distanță. Granița noastră este atât de aproape de granița rusă, încât până și vorbăria tare se aude. Peste tot sunt treji; se uită speriați, și din când în când se trage frenetic de ambele părți. Asta pentru a preveni orice posibil atac. Uneori, în poziții ascunse pe înălțimi îndepărtate, tunurile trag cu un bubuit puternic. Ghiulelele de tun pornesc, fluieră și șuieră, sfâșiind aerul. Dintr-o dată se aude un pocnet puternic: a explodat. Poate că răniții se tânguiesc, morții zac acum în urma lui [...] Mă gândesc la drumurile care s-au deschis în fața mea, dar pe care nu voi merge niciodată; la faptele pe care aș fi putut să le fac; la visele pe care aș fi putut să le visez; la săruturile pe care altcineva le va săruta pentru mine... În acest moment am primit ordinul de a ne năpusti în tranșeele inamice în timpul nopții. Întreprinderea este teribil de dificilă. Chiar dacă câțiva dintre noi ar reuși să ajungă până la gardurile de sârmă, sub o ploaie de focuri de mitralieră și pușcă, în timp ce le traversăm, ar supraviețui vreunul dintre noi?! Umbra Morții îmi cade pe frunte. O simt: voi trage prin noapte, prin acest nesfârșit, nesfârșit câmp de zăpadă galițiană, și nu mă voi mai întoarce [...] În zadar aș nega-o: pentru o clipă sunt cuprins de durere și amărăciune; nu anihilarea mă doare, ci doar spulberarea atâtor planuri, abandonarea atâtor vise; durerea lucrărilor neterminate pe care aș fi putut să le fac în viitor, a cântecelor cărora nu le-am dat glas și nu le voi da niciodată!”

Cu siguranță și cadetul Kun István a trăit astfel de grozăvii. Și avea să dea și el tributul de sânge în luptele cu inamicul, iar în cele din urmă avea să se jertfească pentru o cauză, care atât lui cât și generației sale, îi părea străină. Dar, despre aceasta vom relata în episoadele următoare.