Am terminat de citit a doua carte a lui Yuval Noah Harari - ”Homo deus. Scurtă istorie a viitorului”. După prima carte, ”Sapiens. Scurtă istorie a omenirii” era oarecum firesc ca autorul să scrie și o continuare. Și o face cum nu se poate mai bine, printr-o nouă carte, la fel de consistentă ca și prima, dacă nu cumva mai grea.
După istorie (cu referire clară la trecut) te-ai fi așteptat la ceva legat de prezent sau la predicții despre viitor. Da, despre viitorul speciei umane scrie Harari, dar alege un titlu incitant, el singur suficient de bun să vândă cartea. Folosește două sintagme greu de digerat. Prima e ”Homo deus” (scris cu ”d” mic; Sapiens era scris cu ”S” mare). Că omul, modelat de filozofia secular-umanistă, l-a exilat pe Dumnezeu, nu mai șochează pe nimeni deși ar trebui să o facă. Pe agnostici și pe atei, oricum nu-i interesează asta. Dar pe credincioși în general, indiferent dacă cred în Isus, în Avraam, Buda, Confucius sau Mahomed, această nouă ”religie” îi bulversează de-a dreptul. Însă nici ei nu mai reacționează, s-au împăcat cu ideea... Apoi, după titlu ”Homo deus” urmează subtitlul: ”scurtă istorie a viitorului”. Aici, contradicția de termeni e evident voită. Cum să faci referire la viitor (la ceva ce se va întâmpla) în termeni de istorie? Dacă stăm bine și analizăm, poate că nu e decât o diferență de raportare. Dacă alegem pe axa (infinită?) a timpului, originea în ceea ce credem noi că ar fi prezentul, atunci în spate vom avea trecutul ce are istorie. Iar în față avem viitorul (necunoscut) ce poate avea cel mult o predicție. Din acest reper e nefiresc să spui ”istoria viitorului”. Dar dacă reperul în care se află Harari e dincolo de ceea ce pentru noi înseamnă viitor? Dacă el, ”Homo Deus” cu ”D” mare e în acel punct, aproape de limita axei timpului, în care ”viitorul” meu este deja consumat pentru el? Atunci poate spune că viitorul (meu) are istorie (pentru el). E o chestiune de repere.
Trecând dincolo de titlu, dai de o carte extrem de profundă. Cine a citit ”Sapiens” s-ar fi așteptat la o lectură la fel de facilă. Însă nu este deloc așa, sau cel puțin pentru mine nu a fost deloc ușoară lectura acestei cărți. Recunosc, este una dintre cele mai dificile lecturi pe care am parcurs-o în ultimii ani. Și nu pentru că ar fi scrisă într-un limbaj sofisticat sau că ar abuza de termeni tehnici. Am perceput cartea ca fiind grea datorită temelor ”grele” pe care le tratează.
Vorbind în numele a peste 7 miliarde de exemplare a speciei Sapiens căreia îi aparține, Harari creionează trei teme majore pe agenda globală, care să înlocuiască temele trecutului (foametea, molimele și războiul). Spun teme ale trecutului, deși iată, încă se mai suferă de foame în lume, tocmai am experimentat o pandemie și acum avem un război aproape de noi. Însă, așa cum ne convinge autorul, acestea sunt teme majore ale trecutului. Iar actualele teme, din punctul lui de vedere, ar fi accederea la nemurire, găsirea fericirii și îndumnezeirea. Doamne, ce grele teme!
Nemurirea, fericirea și îndumnezeirea par a fi scopurile mai mult sau mai puțin declarate ale omenirii, iar progresele galopante în această direcție, făcute de cercetarea științifică (o nouă ”religie” după Harari), în special de cercetările biotehnologice, secondate de schimbările de mentalitate cu ajutorul psihologiei, par să confirme asta.
Planul cărții, dezvoltat în capitolul I ”Noua agendă a omenirii” pare simplu: în prima parte va fi analizată relația dintre Homo sapiens și alte animale, în cea de a doua va fi analizat ”drumul ce ne-a adus la răscrucea din prezent” pentru ca în a treia parte să fie disecat conceptul umanist ce pare să urmeze.
Ultima parte a cărții este, fără îndoială, cea mai captivantă și cea mai șocantă. Harari vorbește despre o nouă religie: dataismul - credința în fluxul de date, în procesarea acestora. Postulând că omul biologic, aidoma întregului univers, nu e decât o înșiruire de algoritmi (biologici), merge mai departe prefigurând că algoritmi nonbiologici ne-ar putea lua în curând locul. Este, conform lui Harari, unul din drumurile pe care suntem gata să ne avântăm. Cu consecințe greu de precizat.
Am mai spus-o și într-o altă postare, nu sunt întru totul de acord cu afirmațiile autorului. Însă nu pot să nu remarc acuratețea cu care își prezintă argumentele în favoarea teoriei expuse. Folosind comparații, uneori apelând la umor și ironie, reușește să captiveze. Da, este o carte bună ce trebuie citită. Și, acum am o și mai mare dispoziție să-i citesc și cea de a treia carte apărută la noi ”21 de lecții pentru secolul 21”. Ați ghicit, e cartea în care vorbește despre prezent (la nivelul anului 2018).