Începând cu data de 9 martie 2022, În România nu a mai fost prelungită starea de alertă, așa cum am fost obișnuiți în ultimii doi ani. Odată cu ridicarea acesteia, a căzut tot suportul legislativ aferent combaterii efectelor pandemiei de coronavirus. Ne-am trezit brusc, ”liberi”, așa cum, acum doi ani, odată cu instituirea stării de urgență din 16 martie 2020, ne-am trezit brusc în plină pandemie. Starea de urgență (încetată la data de 15 mai 2020) a fost ulterior transformată în stare de necesitate, iar toate măsurile de combatere a pandemiei s-au bazat pe aceasta. Acum, nu a mai rămas nimic, în afară de un vis urât transformat în coșmar.
Acum, după doi ani, stai și te întrebi năuc: ”Ce a fost asta?”. Un (alt) experiment social? De ce ridicarea bruscă a tuturor restricțiilor acum, când încă statisticile contorizează peste 2000 de cazuri zilnice? Nu, pandemia nu s-a încheiat. Ați auzit un oficial OMS sau un oficial al statului român care să anunțe încetarea pandemiei? Ultimele cifre (11 martie 2022) arată că în România avem 2974 de persoane nou confirmate, 47 de decese asociate coronavirusului și o rată de pozitivare a testelor efectuate de 9,3%. Niciun județ al țării nu e ”verde”, adică cu o incidență cumulată la 14 zile sub 1 la mie. Și atunci, de ce această grabă, acum? Mai ales în contextul în care în țară intră zeci de mii de refugiați din Ucraina. Stai și te întrebi atunci, de ce aceste măsuri de relaxare luate pripit? De fapt ce relaxare, e abandonarea oricăror măsuri de protecție. E clar, suntem aproape de sfârșitul valului 5 (omicron), numărul de cazuri raportate zilnic e în scădere, dar putem spune că valul 5 s-a terminat? Suntem siguri că nu mai vine un val 6? Ne permitem să introducem falsul sentiment de siguranță în rândul populației? Așa se pare, în ciuda avertismentelor unor medici sau specialiști în sănătate publică. De fapt și medicii au obosit să tot spună, iar cercetătorul Jurma a rămas printre puținii care mai strigă în pustiu. Degeaba, nu pare să-l mai asculte nimeni. Ne-am relaxat!
Am învins pandemia! Uraaa! – ni se strigă triumfalist de la tribuna conducerii țării. Mie îmi vine să întreb: ”Iarăși? Parcă am mai învins-o o dată...” Sau atunci ”am înfrânt-o”? Ne-am relaxat și ne-am decuplat de la tot ce ne-ar mai fi protejat. Corect ar fi să spunem că, noi românii, suntem un neam relaxat și decuplat de realitate...
Cei care au fost de la început împotriva impunerii unor măsuri de restricție, vor arăta cu degetul spre țările din vestul și nordul Europei, care au renunțat la toate măsurile restrictive înaintea noastră. Iar comparăm mere cu prune? Uităm că acele țări au un grad ridicat de educație (și sanitară) iar rata de vaccinare a de peste 70-75% dacă nu cumva mai mare... Să dea Dumnezeu să fie bine, dar dacă vom avea un alt val, cine va răspunde? Întrebare retorică, desigur, a răspuns cineva vreodată de ceva în țara asta? A răspuns cineva de dezastrul economic, social, educațional sau sanitar? Poate exagerez eu, poate nu văd bine lucrurile. Dar ar fi fost mai înțelept să ridicăm restricții gradual, odată ce ne-am atins ținte realist stabilite.
Cum au trecut cei doi ani pentru fiecare dintre noi? Cu siguranță diferit, în funcție de background-ul socio-cultural pe care-l avem. Cert e că pandemia, ce ne-a ocupat aproape tot timpul (vorba unui jurnalist), a reușit să ne divizeze și mai tare. Faliile din societatea românească s-au adâncit. (Și) pandemia ne-a împărțit în tabere, aparent ireconciliabile. Ne-a făcut să fim mai individualiști, mai anxioși. Lockdown-ul aproape total din prima lună de pandemie – de exact acum doi ani, și restricțiile din lunile următoare ne-au limitat drastic libertatea de mișcare, ne-au schimbat (nu știu dacă în bine) obiceiurile, tabieturile, cercul de prieteni. Am refulat cu toții pe așa zisele rețele de socializare, ne-am aruncat acolo toate grijile și angoasele. Am devenit experți în orice, luându-ne de brăcinari cu adevărații specialiști. În purul spirit românesc, am făcut show, rating. Am devenit imuni la suferințele semenilor, am servit pe pâine statistici și rate de infectare. Am trecut prin clipe de panică ce ne-au făcut să golim rafturile magazinelor de hârtie igienică, drojdie și făină; l-am urmărit cu sufletul la gură pe tipul cu geacă de piele ce ne citea militărește ordonanțe militare; am ascultat imnul național revărsat din megafoanele mașinilor de poliție; ne-am obișnuit cu armate de medici echipați ca pentru război biologic, am devenit imuni la sirenele ambulanțelor care urlau pe străzi. Dar izoleta, unde-i izoleta? Presa, mai ales cea vizuală a amplificat panica. Am învățat să ne spălăm des pe mâini, să avem în orice buzunar sticluțe cu dezinfectanți, să purtăm masca sub nas, la gât sau la cotul mâinii, de parcă ar fi fost un accesoriu vestimentar. Ne-am obișnuit, așa cum ne-au avertizat specialiștii de la început, să trăim cu acest nenorocit de virus invizibil.
Când a apărut vaccinul, ne-am divizat și mai tare. O parte dintre noi au dat năvală să se programeze pe platforma de vaccinare. Am văzut luminița de la capătul tunelului. Am făcut cozi la centrele de vaccinare, ne-am afișat pe rețelele de socializare cu brațul dezvelit și cu semnul vaccinului. Alții ne-au criticat, s-au uitat la noi ca la niște zombi, au dezvoltat teorii conspiraționiste halucinante... Ne-am isterizat, ne-am”șoșocizat”. Doamne, mare e grădina Ta! Apoi, când urmând exemplul altor țări ne-am îndreptat spre impunerea unor certificate covid, o bună parte din antivacciniști au luat cu asalt centrele de vaccinare, nu cumva să piardă o zi de mall. O lume nebună! Oricum am lua-o, în România, campania de vaccinare s-a dovedit a fi un (semi)eșec. A fost stopată chiar de președinte, aduceți-vă aminte... Și nu a mai putut fi pornită în niciun chip de medici, de specialiști.
Ar fi multe de spus, în orice domeniu de activitate. Dar am să mă refer doar la sistemul de învățământ, unde, fără a avea pretenția că le știu pe toate, îmi permit să trag câteva concluzii. Profesorii, aidoma medicilor sau angajaților din ”domenii cheie, esențiale” au fost pe baricade, sau în tranșee, cum vă place. Dacă în prima linie a fost personalul sanitar, față de care am toată stima și considerația, noi, dascălii i-am secondat. Fie și doar din motivul că am stat în săli de clasă cu câte 30-35 de elevi, oră de oră. Asta după ce am revenit la școală.
La început, la fel de bulversați ca întreaga societate, dascălii au fost nevoiți să se reinventeze pentru a putea să-și facă meseria. Au învățat să predea de la distanță, s-au perfecționat (pe banii lor), au investit în echipamente (tot din banii lor), au consumat electricitate și alte utilități (plătite, desigur, tot din banii lor); și-au transformat birourile de acasă în săli de clasă. Nu e vina lor că uneori infrastructura, suprasolicitată, nu a făcut față; nu e vina lor că elevii, mai ales cei din familii cu mai mulți copii, nu au avut device-uri care să le permită să participe decent la lecții. Au venit, e adevărat, tablete, laptopuri; au fost scrise diverse proiecte prin care se dorea modernizarea infrastructurii școlilor. Însă, la început, a fost extrem de dificil, iar unele proiecte zac și acum prin tot felul comisii. Când au fost lăsați să revină la școală au respectat regulile impuse, au învățat să citească în ochii elevilor lor sentimente de teamă, de tristețe ori de bucurie. Fără să-i consulte nimeni, au fost mingea de ping-pong a capriciilor celor care au schimbat regulile jocului în timpul desfășurării lui. Și nu o dată! Li s-a răpit (nejustificat) lor și elevilor vacanța inter-semestrială, asta după ce au fost trimiși acasă (nejustificat). Cu toate acestea, în marea lor majoritate și-au făcut datoria, chiar și atunci când au căzut și ei, victime colaterale, în acest război atipic. Nu, nu așteaptă laude și nici premii. Vor doar să-și recapete demnitatea și să fie respectate legile în vigoare.
Pandemia, ce încă nu s-a încheiat, a fost, poate, un amplu experiment social. Când elevii și-au dat masca jos, acum câteva zile, am ezitat să intru într-o sală de clasă. Nu-mi recunoșteam elevii, mai ales pe cei de a IX-a. A fost un sentiment ciudat, văzându-le doar ochii din septembrie încoace, în minte mi-am format fizionomia fiecăruia dintre ei. Ei bine, nu a fost nici pe departe așa cum mi i-am închipuit. Desigur, așa pot spune și ei despre noi, dascălii.
La altă clasă, cu elevi mai mari, aceștia m-au așteptat cu băncile lipite. Acum, noțiunea de ”coleg de bancă” avea sens și pentru ei. S-au tot foit toată ora, în limitele bunului simț. Simțeam că ceva nu este în regulă, dar nu am intervenit, mi-am zis că și pentru ei e o situație ciudată. Era prima lor zi fără mască, fără distanțare, fără restricții. Mi-au mărturisit că n-au mai stat așa din clasa a IX-a. Anul trecut au fost mai mult on-line, iar anul acesta deși au fost în cea mai mare parte a timpului la școală, au stat distanțați la ore. În pauza cealaltă ce credeți că s-a întâmplat? Au decis că era mai bine înainte, adică cu băncile distanțate. Am stat minute bune și i-am privit cum își rearanjează băncile. E clar, pandemia ne-a schimbat...
Ce va fi în continuare, doar Dumnezeu știe. Cert e că efectele post-pandemice la nivelul societății românești vor face obiectul de studiu al specialiștilor. Un prim episod s-a consumat deja, e drept pe fondul războiului de lângă noi. Înșelați de o postare pe facebook, românii au luat cu asalt aproape toate benzinăriile din țară, speriați de o posibilă creștere a prețurilor. Imagini cu combustibil luat în pungi de plastic, în tomberoane, în cisterne, cozi kilometrice, blocaje în marile orașe, au devenit virale. Incredibil! Acum ne isterizăm iarăși că nu o să mai prindem ulei... Pentru Dumnezeu!
Să ne păstrăm rațiunea, dacă o mai avem. Să empatizăm cu cel de lângă noi aflat în suferință. Să ne informăm doar din surse demne de încredere. Și să rămânem vigilenți! Să nu abandonam prea repede bunele obiceiuri care ne-au fost aliate în lupta cu pandemia. Chiar dacă acestea au rămas doar cu titlul de recomandare.