Scriam într-un alt material despre lipsa unui muzeu etnografic în Sălaj și despre modul în care, diferite inițiative private încearcă să suplinească acest neajuns. Din acest punct de vedere, cel mai bun exemplu rămâne cela al Muzeului Etnografic ”Ligia Alexandra Bodea” din Iaz. Cu trei case tradiționale, cu alte câteva dependințe, cu o bogată colecție de obiecte de uz casnic și gospodăresc, dar și cu o impresionantă colecție de costume populare sau țesături, acest muzeu - da, îi putem spune muzeu - mai are un element ce-l individualizează. Proprietarii acestuia nu s-au mărginit să surprindă doar elementul românesc, ci l-au integrat pe acesta în contextul zonei. Ori Valea Barcăului e un mix cultural format din români, maghiari și slovaci. Despre Casa Slovăcească sau Casa Cântărețului vom vorbi în cele ce urmează.
Casa Cântărețului este amplasată la limita dintre zonele etnografice Meseș și Sălaj, în subzona acoperită de Valea Barcăului (zonă foarte conservativă, probabil cea mai conservativă din Sălaj, cu influențe certe dinspre Bihor). Arealul este multicultural: români, maghiari și slovaci. Proprietar, Ligia Alexandra Bodea, colecționară, meșter popular. Casa poate fi datată în a doua jumătate a secolului XIX (între anii 1860-1865). Este o construcție bicelurară – cu două camere.
Casa este simplă, așa cum erau casele din satele slovăcești, răsfirate pe dealurile din comuna Plopiș din Sălaj sau prin comunele din județul Bihor. Aceasta are o frumusețe a ei ce emană din simplitate: pereții zugrăviți în alb, prispa ce se întinde pe jumătate din fațada casei, geamurile cu obloane de lemn sau acoperișul în trei ape.
Casa este formată din două camere, și ele mobilate simplu. Se găsesc cam aceleași elemente de mobilier ca și în casele românești - lădoi, ladă de zestre, pat cu căpătâi, credenț, masa poziționată în dreptul ferestrei. Însă sunt diferențe notabile atât în ce privește elementele de design cât și în ce privește decorarea acestora. Până la urmă, să nu uităm, avem de a face cu o altă cultură, care în ciuda izolării față de matcă, a reușit să-și conserve cultura și obiceiurile.
Ceea ce va sesiza orice vizitator, va fi patul. Spre deosebire de patul din casele tradiționale românești, unde predomină culorile vii ale modelelor de pe fețele de pernă, aici patul este de o simplitate absolută. Totul este alb, până și decorurile pernelor sunt simple, realizate din cipcă. Poate doar peretarul cu scena idilică reprezentată, să aducă o pată de culoare.
Sunt și alte aspecte ce-mi plac aici, la Casa Cântărețului. De exemplu, pe masa dintr-o cameră, într-un bol de lut e o mănunchi de busuioc, ornat cu o panglică tricoloră. Se știe, slovacii ajunși prin aceste părți aduși de Maria Tereza sunt de religie romano-catolică. Și-au conservat foarte bine religia și dacă ajungi într-o zi de sărbătoare la biserica lor din Plopiș, vei fi surprins să vezi că e plină. Pe de altă parte, conservându-și limba, portul și obiceiurile s-au integrat perfect în patria adoptivă, de aceea nu trebuie să surprindă panglica tricoloră.
Casa Cântărețului a fost inaugurată în anul 2015, în cadrul unui eveniment de la care nu au lipsit reprezentanții Consulatului Slovaciei sau fostul proprietar. Nu trebuie să ne mire așadar dacă la intrare sunt arborate drapelele României și Slovaciei.
Povestea casei, spusă de deținătoarea acesteia: Casa a fost ridicată de strămoşii lui Manyur Pavel, socrul fostului proprietar de la care am cumpărat imobilul. Casa a fost pentru prima dată construită în localitatea Halmăşd, apoi mutată în cătunul Hurez din localitatea Plopiş. Din actele primăriei am aflat că în anul 1927, proprietarul Manyur Pavel, după întoarcerea din prizonierat, s-a mutat cu familia, mutând şi casa odată cu ei, în localitatea Făgetu, mai precis în zona Dosul Cutii. Iniţial casa avea o singură cameră şi prispa. După mutarea ei în localitatea Făgetu i s-a mai adăugat o cameră. Ultimul care a locuit în această casă este Pisek Ioan, născut în anul 1932 şi care în anul 1955 s-a căsătorit cu Monte Ana, fiica adoptivă a lui Manyur Pavel. (...) El a locuit în această casă împreună cu soţia,
Casa are o poveste impresionantă, în condițiile în care a fost strămutată de patru ori. Locuința are două încăperi. Povestea casei a început în anul 1860, când o familie slovacă din localitatea Halmășd a ridicat construcția pentru a servi drept adăpost familial.
Pentru că proprietarul său știe cânta în frunză, zicea că a înregistrat piese chiar și cu cunoscuta cântăreață Maria Lătărețu... Casa a avut, inițial, o singură cameră, atunci, prin 1860 – 1865, când a fost construită, inițial, de o familie de tăietori de lemne. Ulterior, ea a fost mutată la Halmăjd, apoi la Plopiș, apoi la Făgetu, în comunitatea slovăcească de acolo, unde i s-a mai adăugat o încăpere și, în cele din urmă, în 2015, noi am reconstruit-o (practic a patra oară!), în curtea muzeului de la Iaz.
