Printre puținele case tradiționale care au mai rămas în Sălaj, una se detașează de toate celelalte. Asta pentru că e o casă vie, o casă locuită, ce se încăpătânează să reziste timpului alături de proprietara ei. Este vorba despre Casa Morarului din Răstoci, iar proprietara acesteia este tanti Iulica. De când a fost (re)descoperită și adusă în atenția publicului de către jurnalistul Călin Pavăl, atât casa cât mai ales tanti Iulica au trecut de mult granițele județului. Aproape că nu există zi în care cineva să nu-i oprească în poartă și să o întrebe de sănătate.
Personal, am văzut căsuța din Răstoci de mai multe ori în ultimii ani. De fiecare dată mă întorc cu drag, știind că tanti Iulica, bătrâna de 96 de ani, ce trăiește într-o simplitate greu de imaginat pentru oamenii de azi, se bucură de fiecare dată. Și nu doar de mine, eu sunt doar unul dintre sutele, poate miile de vizitatori care-i trec într-un an pragul casei.
”Părinții mi-o murit amândoi tineri, unul la 55, altul la 65 de ani. Câte ni le dă Dumnezo trebuie să le ducem, pe tătie” își începe tanti Iulica povestea, de cum reușește să se așeze. Pare bucuroasă că i-a mai trecut cineva casa. O casă ca-n poveștile copilăriei.
Casa Morarului, numită așa pentru că tatăl Iulicăi Câmpean a fost morar, este amplasată în zona etnografică Someș, subzona Valea Someșului. Casa poate fi datată către sfârșitul secolului XIX, fiind o construcție monocelulară - cu o cameră (casă, tindă ți târnaț). Pereții sunt din structură de bârne de stejar cu pământ bătut, lipiți cu aceeași lipitură cu care este lipit și pe jos, iar acoperișul este înalt, cu paie bătucite, pe structură de grinzeleși lețuri.
”Aci s-o născut tata mieu, să fi trăind ar avea păstă 120 de ani. Aci s-o născut, în casa asta. Atâta mai trăiește și ea până mai trăiesc și io. Pă când mor eu, și ea vine după mine. Am lucrat mult pă ea, când am putut; amu de vreo câțiva ani n-am putut face mare lucru” oftează tanti Iulica. Deși la vârsta ei are o vitalitate de invidiat, sunt momente când privirea i se scurge cu nostalgie, spre amintirile ce zac ascunse în câte un cotlon de minte.
Te uiți în jur și te minunezi de atâta simplitate. Deși la prima vedere pare a fi o oarecare dezordine, își dai seama că de fapt fiecare lucru, fiecare obiect, e pus la locul lui. Casa fiind mică, nu are loc și de dulapurile pe care le avem noi în casele noastre, mari, moderne. Aici, în încăperea a cărei ferestre dau atât spre șosea cât și spre curte, sunt două paturi, o masă în spatele căreia e un lădoi și o sobă cu fiteu. Așa că diferitele vase, farfurii sau oale sunt agățate de cuie bătute direct în perete sau în grinzile tavanului.
Pe pereți sunt și câteva peretare cu modele specifice Văii Someșului dar și nelipsitele icoane. Mai sunt tablouri cu rame înnegrite de vreme cu fotografii la fel de vechi. Pe masă, într-o vază de sticlă sunt câteva fire de busuioc alături de un tricolor. O carte mare, un album de fotografii în care apare și casa din Răstoci, o carte de rugăciuni, o pereche de ochelari și un ceas de masă completează decorul.
”Doamne-ți mulțam! D-apăi, lapte-mi cumpăr, 4 litri de lapte pe săptămână. Am tri găinuțe, mânc și niște ouă, porc am tăiet la fiecare Crăciun; că l-oi mânca, că nu l-oi mânca, da să știu că este.” - continuă să povestească tanti Iulica. Și nu uită să repete din când în când ”Mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate”. O lecție de viață.
Are și nemulțumiri și ține să ni le spună: ”Pă mine aci m-o strâcat și drumu. L-o ridicat sus și când plouă, tătă apa vine aici. Am beci sub casă, dar nu-l pot întrebuința nici-într-o vară.” Nu e supărată pe nimeni, din nou repetă, pentru a câta oară: ”Mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate. Bine că pot să merg să-mi aduc câte o găletuță de apă. Face mai mult firea decât puterea. Da nu mă las”.
Povestea casei, spusă de deținătoare: ”Asta îi casa morarului din Răstoci, a lui Iulica lu Ionu Marișchii. Io am fost fată de morar și am fost sângură la părinți și am fost tăt cu gospodăria. Și îs sângură de 50 de ani, da mă descurc sângură. Aci îi număru 64 și io îs Iulica Morarului, a lu Ionu Marișchii. Marișca o fost mama lu tata. Tătucu s-o născut în 1896 și căsuca asta o fost făcută, cred că u-o făcut părinții dumnealui. Are o cameră și o tindă și o prispă afară. Cuptoru aiesta l-o făcut tata mneu și o fost cuptor de copt pâine și am avut ia, aici am și amu, șpor. Da cuptoru s-o cam urnit... vineau vecinele astea amândouă aici să coacă. Este băbătiie acolo în tindă. Asta îi grinda cășii și asta-i una sângură până afară de lungă. Îi din stejar și și podeaua îi tăt din stejar. Tătdeauna asta o fost acoperită cu paie. Și nimeni nu u-o acoperit până amu, de câțiva ani. Ala vechi așe o fost de bine presat, că nu o intrat ploaia cu el; o fost atunci paie tăiate cu secerea. Amu nici paiele nu-s cum o fost, da nici lucrul nu mai îi la fel. Tata o pus paie de grâu pă casă. Dă la cuptor să ducea fumu în sus, că acolo îi gol, pă lângă băbătie; era tare mult fum că era tare groasă învălitoarea, și nu ieșea fumu pân acoperiș. Nu merea nici o scânteie în sus, că mai demult lipeam băbătia aceie cu pământ. Casa asta o fost a lu tata mneu, că o stat el la moară, da asta o fost casa în care o stat el cu mama. Și cu mama bătrână. Io aci m-am născut în casa asta, o zâs mămuca că aci lângă vatră m-o pus jos. O zâs că sara o fost la verjel și pă dimineață m-o avut pă mine, aci, lângă vatră. Mi-i dragă casa asta că aci m-am născut și aci mi-am trăit tătă viața mea. Nicări unde mă duc nu mi-i așe de drag ca aci. Aci o triit și mama mea și aci am triit și io tătă viața mea. Și mi-i tare dragă casa asta. Mi-i tare drag, mă simt mândră că îs căutată pântu casa mea. Vai de portița care nu-i deschisă de nimeni! Adevăru îi că u-am și îngrijit-o. Văruiam și căram trestie cu spatele și făceam streșinile și u-am tăt lipit și u-am văruit tăt mereu. Când am primit cartea asta de la Zalău, mi-am văzut casa acolo pă ecranu ala, la Zalău și atâta mi s-o părut de faina, ioi ce faină mi s-o părut atunci casa mea! Da io-s tare bună de gură... Când io nu oi mai fi, nu știu ce s-a mai întâmpla cu casa asta...”
Am mai fi stat la povești cu tanti Iulica, are tare multe de povestit. Nu am vrut însă să abuzăm de bunătatea ei, așa că ne-am luat rămas bun și am plecat. Așa cum a putut, sprijinindu-se în cârjă, ne-a petrecut cu privirea din pragul casei până am ieșit din curte. Ne-a făcut cu mâna ca unor cunoștințe vechi. Iar noi, ne-am promis că vom reveni să o vedem.
Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, în parteneriat cu Asociația Sinaptica - București, implementează proiectul cultural „Traseele Caselor Tradiționale Sălăjene” co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.