Sălajul este fascinant! Aici găsești mereu câte ceva ce merită să fie povestit. Și nu mă refer doar la peisajele minunate, la varietatea formelor de relief sau la satele ce încă mai păstrează tradiții și obiceiuri. Nu mă refer nici la salba de biserici de lemn - cele mai multe dintr-un județ, mai multe decât cele mai titrate, din Maramureș. Nici măcar la monumentele istorice, unele lăsate în paragină, dar care chiar și așa au un farmec aparte. Mă refer la Sălajul neștiut, la Sălajul inedit. Acel Sălaj ce se lasă descoperit doar celor care-l iubesc! Și, Slavă Domnului, există oameni care caută și descoperă locuri minunate, în acest Sălaj de poveste. Nu cred că e un secret pentru nimeni, unul dintre acești oameni faini este Călin Pavăl. Cine nu a auzit de Sălajul Pur și Simplu (transformat între timp în Reporter Pur și Simplu)? Acea publicație electronică (dar care apare și pe print) ce are darul ca prin reportajele faine, cum numai Călin le poate realiza, să te ducă într-o lume mirifică. O lume despre care ai crede că nici nu există, dacă nu ar fi amintite nume de locuri pe lângă care treci des.
Și credeți-mă, e un privilegiu să-l ai pe Călin Pavăl ca și ghid. Mai ales dacă te duce în locurile descoperite de el. Așa s-a întâmplat zilele trecute, când Călin m-a dus în cel mai frumos loc, unul plin de mister, în care straturile istoriei se suprapune unul peste altul. Am văzut, cu ochii mei, petroglifele din Sălaj!
De cum am auzit, în urmă cu câțiva ani, de petroglifele descoperite de Călin Pavăl, mi-am dorit să le văd. Cum, avem așa ceva în Sălaj? - m-am întrebat. Apoi i-am auzit pe prietenii mei, pe arheologii de la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău confirmând descoperirea. A trecut timpul, m-am prins cu altele, până când, lucrând acum la o carte despre Astronomie în Sălaj, m-am tot gândit de unde să încep povestea. De la picturile rupestre de la Cuciulat? Nu poți scrie mai nimic despre ele pentru că peștera aceea, ce ar fi putut fi o ”Altamira a României” poate nici nu mai există...
Brusc mi-am amintit de petroglifele descoperite prin 2003 de Călin Pavăl și Zoli Deak, prin incursiunile lor în aventura ”Descoperim Sălajul”.
- ”Călin, oare nu există printre acele petroglife și motive solare?” - l-am întrebat acum câteva luni. Și am continuat: ”Când mă duci să le văd și eu?”
- ”Da, mergem o dată. Dacă vrei îți explic unde le găsești.”
Așa e Călin, dă din supra-plinul bunătății sale. Nu are orgolii, nu ține doar pentru el ceea ce găsește prin hoinărelile lui. Nu e așa că și alții care nu spun unde au găsit cutare și cutare lucru. Nu e ca și ”prietenul” meu din Maramureș care nu a vrut să-mi spună unde a văzut sisteme cosmologice, de a trebuit să le caut câțiva ani până le-am găsit. Călin nu e așa. E altruist, dacă dă de ceva frumos împărtășește și cu alții. Și știți de ce? Pentru că nu-l interesează faima sau notorietatea. Pentru că e un om bun, curat la suflet!
Săptămâna aceasta, am fost cu el să vedem casele tradiționale din proiectul ”Traseele Caselor Tradiționale Sălajene” în care suntem amândoi implicați. Ne-am sincronizat cu greu și am reușit să mergem împreună la Meseșenii de Sus și acum, pe Valea Someșului.
- ”Unde mergem mai întâi, la tanti Iulica din Răstoci sau la petroglife?” l-am întrebat când am pornit din Zalău. Desigur, gândul meu era la petroglife...
- ”Mai bine la tanti Iulica, la petroglife trebuie să mergem prin pădure și printr-o poiană și e rouă”
Are dreptate, de la Jibou încolo, ceața se ridică greu de peste Someș. Iubesc această ceață, am copilărit cu ea. Îl ascult și mergem la Răstoci, la tanti Iulica. Știați că e meritul lui Călin de a descoperi această casă veche, acoperită cu paie? Un merit uzurpat de alții, care și-au făcut un titlu de glorie din asta. Călin nu le poartă pică, dar nu e corect! Și orice nedreptate doare. Și se vindecă greu.
Nu despre tanti Iulica vrea să povestesc, deși ar fi multe de spus și despre această bătrânică. Ci despre acele petroglife pe care mi-am dorit atât de mult să le văd. Lăsăm mașina la margine de drum, ne luăm tot ce credem că e necesar și pornim prin pădure pe un drum forestier. E răcoare și bine. Curând ieșim într-o poiană. Iarba e mare, zeci de cosași sar din picioarele noastre, câțiva fluturi zboară haotic. Îi ignor, nu am acum timp de ei. Dam de un drum de care sau tractoare, care ne ușurează înaintarea.
- ”Uite, vezi? Acolo trebuie să ajungem” îmi indică Călin direcția, arătându-mi peste liziera pădurii niște stânci. Cunosc relieful. Tot podișul someșan e plin de aceste gresii. Tot malul stând al Someșului, de la Rus până la Tihău, toate acele dealuri împădurite, sunt de fapt gresii. În care natura și omul și-au lăsat urmele.
Ajungem curând la liziera pădurii și începe urcușul. Pentru mine, care mai mult hoinăresc prin Sălaj cu mașina, e destul de greu. Călin, obișnuit cu drumețiile e ager, e la 10 m în față. Noroc că nu e mult de urcat. Mă ajut de copacii tineri și urc...Curând ajungem la un perete aproape vertical de piatră. Înalt de vreo 12 metri, lat de alți 30-35 metri, peretele de stâncă, ușor curbat, are în centru ceva ce seamănă cu un portal. Călin îmbrățișează piatra și-l aud zicând:
- ”Ți-a fost dor de mine, hai spune?”
Cum să vorbești așa cu piatra, cu Natura? Nu apuc să-mi trag sufletul după urcuș, las jos rucsacul cu aparatele foto și-mi șterg fața de sudoare. Între timp îl aud pe Călin:
- ”Uite, aici sunt primele semne. Cele mai vechi, au 10.000 de ani. Sunt niște căluți, de fapt e o herghelie, sunt mai mulți. Uite, îi vezi? Și aici e altceva, e un altar precreștin. Uite, aici stăteau jos, aici e locul unde avea probabil ceva candele. Iar aici făceau focul, se vede că piatra e înnegrită de fum.”
Vreau să-l întrerup, nu apuc să mă dezmeticesc și el turuie. Însă o face cu atât entuziasm încât nu pot să-l opresc. Mă îndrept spre locul în care a văzut căluții și rămân mut de uimire. Nu-l mai aud pe Călin care continuă să-și prezinte descoperirea. Da, e descoperirea lui, oricine ce ar zice. Și oricine ce ar scrie în articole de specialitate sau pe un amărât de blog ca ăsta, ar trebui să precizeze clar: Călin Pavăl, omul ăsta fain, a descoperit petroglifele!
Sunt mut de uimire. Nu am văzut în viața mea așa ceva. Sunt niște cai, cel puțin așa cred, scrijeliți în gresie. Atât de simplu, atât de stilizați și totuși, ușor de ghicit ce reprezintă. O linie orizontală pe post de trup, câte două linii verticale pentru picioarele din spate și alte două linii verticale pentru picioarele din față, apoi trupul se continuă cu o linie scurtă, înclinată la 45 de grade pe post de cap și alte linii pe post de coarne. Înseamnă că nu sunt cai, sunt căprioare, sau poate cerbi. Oricum sunt câteva animale scrijelite unul deasupra celuilalt. Aici e unul, mai sus altul la fel reprezentat, apoi încă unul ceva mai sus și mai în dreapta. În partea din spate a ”căluților” e un pătrat împărțit în patru prin linii mediane paralele cu laturile. Și mai sus, alte animale și chiar sus, de abia ajungi cu mâna la el altul. Superb!
”Sunt vechi, au cel puțin 10.000 de ani. Așa au spus specialiștii de la muzeu. Și un domn din Maramureș pe care l-am ghidat să ajungă aici. Sunt vechi...” zice Călin venind lângă mine. Îmi las degetele să alunece, cu sfială parcă, pe conturul animalelor. Închid ochii și-mi imaginez cum oameni preistorici au scrijelit piatra, poate cu o unealtă de metal sau silex. De ce au făcut asta? De ce au desenat aici, animale?
Îmi revin cu greu din emoția momentului și încerc să explorez situl. Acum realizez că pe toată întinderea peretelui de gresie, cam cât ajungi cu mână în înălțime, și până jos la pământ, sunt o mulțime de semne. De toate felurile. Văd animale, văd păsări, văd tot felul de linii aparent fără noimă. Unele sunt mai adânc scrijelite, altele mai superficial. Văd și text cu nume, scris de niște nesimțiți - nu le pot spune altfel, care și-a lăsat numele peste petroglife.
E soarta oricăror astfel de locuri. Așa cum am văzut pictura superbă din bisericile pictate din Bucovina mâzgălită, așa cum am văzut nume și declarații de dragoste lăsate pe ruinele criptei lui Josika din Surduc sau pe peretele de cărămidă al turnului cu clopote al Bisericii Reformate din Zalău. Sau în turnul lui Giotto din Florența. Unele mâzgăleli au deja vechime, anii scriși sunt din sec.XIX. Deja au intrat în istorie...
Nu am înțeles niciodată de ce trebuie să-ți lași numele în astfel de locuri? Cine știe peste ani cine e Ionuț? dar Mia, ori Lore? Dar Darius, Andrei sau Dory Mary cine sunt? De ce să fii atât de mârlan încât să distrugi ”operele de artă” ale oamenilor preistorici? Dar stați puțin, oare nu așa au procedat și ei? Nu și-au lăsat urmele trecerii pe aici? Ba da, dar au făcut-o altfel. Au desenat, așa cum au știut, animale și păsări. Apoi au venit alții, de departe, mânați de valurile istoriei și au ”mâzgălit” și ei, peste desenele rupestre. Uite, acesta este principalul motiv pentru care astfel de sit-uri nu trebuie făcute publice. Sigur, se poate genera o discuție despre faptul că procedând așa, locuri faine ca acestea, încărcate de istorie, rămân necunoscute publicului larg.
Da, acum văd că sunt cruci, multe cruci. Unele frumos desenate, altele scrijelite. Sigur, locul a fost vizitat și de creștini. În ce context, când? Greu de precizat. Însă urma trecerii lor pe aici e de necontestat. Sunt și cruci noi, trasate din linii subțiri. Și, aidoma troițelor de la margine de drum, au deasupra un semicerc care are rol de protecție. Ca nu cumva ploaia dată de Dumnezeu tatăl să-l ude pe Dumnezeu Fiul cel răstignit. Prezența atâtor cruci să fie oare semnul că la un moment dat, locul a fost vizitat sau folosit și de creștini. În zona centrală a falezei, Călin a identificat un loc ce pare să fi fost un altar. Precreștin? Folosit de vânători? Greu de precizat. Însă e aproape sigur că ulterior, locul a fost vizitat de creștin și este posibil ca și ei să fi folosit acel altar.
Ignor urmele ”civilizațiilor” recente și mă concentrez pe urmele vechi. Sunt multe animale. Sălbatice, cu siguranță, după modul în care a ales ”artistul” să le reprezinte. Să fie vulpe sau poate lup? Să fie căprioară? Iarăși e greu de precizat, depinde ce vrei să vezi.
Mai sus, scena pare să se continue cu o altă reprezentare antropomorfă. Pare a fi un soldat în armură, cu o sabie încovoiată, așa cum aveau turcii sau tătarii. O altă ipoteză este că peste reprezentarea antropomorfă avem desenat un pește. Din nou, e greu de precizat care e imaginea reală; nu știm dacă avem o singură imagine sau sunt mai multe imagini suprapuse. Se mai distinge un animal, pare să fie o căprioară. Și de asemenea, o pasăre e reprezentată chiar lângă figura umană.
Avem inscripții și din secolele XIX - X. Cel puțin în două locuri apar scriși anii: 1805 (?) și 1914. Asta denotă faptul că aici, avem practic o continuitate a prezenței omului din preistorie până în epoca modernă. Iar dacă mai adaugi și mâzgăliturile recente, practic acest loc a fost vizitat în mai toate epocile istorice.
