Meseșenii de Sus sau Cățălul Românesc, așa cum s-a mai numit satul până la 1964, este una din localitățile județului Sălaj care au reușit, prin intermediul diferitelor colecții particulare, să conserve o parte din zestrea etnografică a zonei. Este atributul zonei etnografice Meseș, subzona denumită Sub-Meseș, de a fi foarte conservativă, poate și datorită faptului că este relativ departe de aglomerările urbane. Așa că nu trebuie să ne mire dacă, spre diferență de alte sate unde cu greu mai poți găsi câteva obiecte vechi, aici se găsesc mai multe colecții etnografice, dar și case vechi.
Un exemplu în acest sens este Casa Culii, ce-l are ca proprietar pe Gligor Milaș.
Atât casa, cât și actualul proprietar, au câte o poveste interesantă ce merită spusă. Potrivit doamnei Țurcaș Floare - președinta Asociației Fiii Satului, ”casa mai este cunoscută ca și casa Nicolaii Petri Pailor. Proprietarul casei s-a numit Nicolae iar pe tatăl său îl chema Petre și avea o casă mică cu paie și era cioban. De acolo vine denumirea, că avea casă cu paie.”
Nicolae avea măgari pe care-i folosea la treburile gospodărești și cu care-și câștiga existența aducând, de la târg din Crasna ori din Zalău, marfă pentru săteni. De la Nicolae se trage porecla ”Cula”, iar în sat lumea-l știa de Cula cu măgarii. În casa pe care vrem să o prezentăm și care este inclusă în proiectul Traseele Caselor Tradiționale Sălăjene, Nicolae și-a crescut cei 10 copii. De la aceștia, casa a fost cumpărată pe preț de nimic de actualul proprietar, Gligor Milaș, vecin cu badea Nicolae. Moștenitorii au dat terenul și casa ce stătea să se dărâme, neștiind că viitorul proprietar o va salva și o va transforma în muzeu.
Gligor Milaș, pe care toată lumea îl știe în sat ca Viorelu Nicului, își amintește cu nostalgie că, atunci când familia lui s-a mutat aici, la marginea satului, se uita cu jind, ca toți copii, la grădina plină de pomi fructiferi ai vecinului, badea Niculae. Și era răsplătit de acesta cu un clop de poame date peste gard. Că așa sunt oamenii buni de la țară, dau din puținul pe care-l au. Și mama lui Gligor (Viorel) îi chema pe copii vecinului la gard la un blid de pancove.
Casa poate fi datată în jurul anilor 30 ai secolului trecut. Are o fundație de piatră joasă și pereți de pământ bătut. Târnațul din fața casei este îngust, abia încape o ladă de zestre acolo. Tărnațul este lipit pe jos cu pământ,ca de altfel întreaga casă, și are o herede mai recentă, din lemn debitat mecanic. Pe târnaț dă și una dintre ferestrele casei, prin geamul deschis se vede cuptorul cu undeț.
Tinda este relativ mică, dar e supraîncărcată de tot felul de obiecte. Poate mult prea multe pentru suprafața acesteia. Pe peretele din față e un peretar apoi peste el o cruce mare de lemn, pictată, ce stă pe o ladă de zestre alături de alte obiecte. O altă ladă de zestre e pe peretele din dreapta. Costume populare din diferite zone etnografice ale țării, ștergurila icoane și blide de lut. Numai obiectele acestea mai că ar ajunge să decorezi o camera, atât de multe sunt.
Lăzile de zestre sunt piesele de rezistență ale colecției. Provin din Sângeorgiu de Meseș, sat situate de cealaltă parte a Meseșului, un renumit centru de lădari. Sunt decorate frumos, prin incizii realizate cu horjul sau țârcălamul pe unul dintre păreți. Predomină motivele geometrice dar și cele antropomorfe. Un model specific centrului de lădari de la Sângeorgiu de Meseș este cel al triunghiului înfipt în centrul unui cerc simplu sau al unui cerc de lobi semicirculari sau de triunghiuri dispuse în coroană. Specialiștii cred că acest simbol este un motiv antropomorf. (Ioan Augustin Goia – Centrul de lădari Sîngiorzu de Meseș, în Acta Mvsei Porolissensis, 1977, p.425). Deosebit de frumoase sunt motivele solare – ”floarea cu șase petale”; una dintre lăzi are câteva modele desenate stângaci, ca și cum ar fi prima rozetă trasată de vreun ucenic.
Din tindă se intra într-o cameră (casa de la drum), mai mare, luminoasă, datorită ferestrelor destul de mari cu ancadramente foarte frumoase și destul de bine întreținute. Sunt două ferestre pe un perete și o alta ce dă pe târnaț. În camera de locuit este un cuptor zidit, iar după cuptor (între cuptor și peretele din spate) este un undeț lat, unde puteau dormi câțiva copii.
Casa este mobilată în stilul obișnuit al zonei: masă și două paturi cu tăblii, frumos aranjate, cu textile de interior în cromatica și modelul specific local. După masă e un lădoi cu spătar. Pe rudarul de deasupra cuptorului sunt alte piese textile.
Pe pervazul lat al ferestrelor, sunt diferite obiecte, nu toate din zonă. Multe dintre ele sunt cumpărate de actualul proprietar de pe la diverse târguri sau sunt pur și simplu souvenir-uri din diferite locuri din țară. Poate că s-ar impune o selecție a acestor obiecte, nu toate se încadrează în contextul unei case tradiționale.
Ar mai fi un element ce știrbește oarecum din autenticitatea casei: faptul că este acoperită cu o imitație de țiglă.
Dar dincolo de aceste aspecte, Casa Culii merită vizitată. Poate figura fără îndoială într-un circuit al caselor tradiționale, fiind până la urmă o fereastră deschisă spre timpuri de mult apuse.
