Ideea includerii unor case tradiționale sălăjene într-un circuit turistic, mi se pare a fi una salutară. În primul rând, aceste ”crâmpeie din trecut” sunt scoase din uitarea în care le-a aruncat, pe nedrept, tăvălugul modernismului. Pe de altă parte, este evidențiat meritul unor iubitori de frumos și autentic, asociații culturale sau persoane fizice, care au contribuit la salvarea acestor case.
Pornim așadar într-un periplu virtual prin județul Sălaj care ne va duce la 13 case tradiționale, cu îndemnul de a le vizita pe viu, atunci când veți avea drum prin zonă.
Prima casă tradițională, de care personal sunt atașat, fie și prin prisma faptului că am avut ocazia să asist acolo la un eveniment etnografic de amploare, este casa-muzeu din Meseșenii de Sus, cunoscută după numele ultimului proprietar: Casa Biriș
Satul s-a numit până la 1964 Cățălul Românesc, denumire provenită din maghiarul Olah-Keczel. Satul vecin, care e și centrul de comună, Meseșenii de Jos se numea Cățălul Unguresc (Magyarkecsel în limba maghiară), de aici împărțirea satelor pe criterii etnice - un sat unguresc, cel ”de jos” și unul românesc, ”de sus”. Această situație a contribuit la conservarea și păstrarea tradițiilor românești. De altfel, Cățălul Românesc, Meseșenii de Sus de astăzi, are o vechime considerabilă, prima atestare documentară fiind cu mai bine de 800 de ani în urmă.
Așa se face că un grup de ”fii ai satului” dornici să păstreze și să ducă mai departe zestrea etnografică a locurilor natale, au înființat Asociația Fiii Satului care a început să colecteze obiecte de uz gospodăresc și elemente ce țin de portul popular specific zonei. Treptat, colecția s-a mărit considerabil și a fost nevoie de un spațiu adecvat. Și ce altceva putea fi ales decât o casă tradițională?!
Doamna Țurcaș Floare, profesor pensionar, președinta Asociației Fiii Satului, este cea care s-a implicat în găsirea unei locații adecvate pentru colecția etnografică. Iată cum descrie casa ce este acum în proprietatea asociației: ”Casa a aparţinut familiei Biriș (Biriş Petre şi Veronica, căsătoriți în 1939). Biriş Petre a primit grădina moştenire de la părinţi, cu ocazia nunții, şi în 1941 a început construcția casei: atunci s-a pus grinda, an care apare scrijelit în grindă. Au respectat obiceiu' timpului; casa este făcută din pământ bătut pe fundaţie de piatră. Piatra a fost adusă de la Groapa Mare, de pe Meseş, acolo este o coaste şi o vale cu mulţi bolovani. Casa s-a făcut cu clacă: se chemau şi douăzeci de care cu bivoli şi cai. Fundaţia să săpa până se dădea de pământu' tare. Făceau şanţ, îl umpleau cu piatră şi făceau mortar din lut amestecat cu ceva nisip. Când băteau pământu' pentru pereţi, aveau o tehnică specială, ca să le dea duritate. La interval de douăzeci, treizeci de cm puneau rude de carpen, lemn tare pe care-l băteau acolo, să fie mai rezistent. Păreţii erau groşi pentru a păstra căldura. Casa a fost acoperită cu „ciripuri” (ţiglă) de la început. Când să construieşte casa, în fundaţie să pune ban de argint şi o scrisoare cu numele proprietarului şi deasupra uşii de la intrare, pe tocul uşii, puneau un cuţit mare care era îngropat în tencuială, ăla rămânea acolo.”
Turiștii care ajung în zonă, trebuie să știe că vor fi îndrumați de către orice localnic dacă vor întreba de Casa Biriș sau casa-muzeu. Și o vor recunoaște imediat, pentru că o casă mică, veche, vopsită în albastru (mieriu - în grai local), cu tricolor la poartă nu poate fi decât casa-muzeu căutată. Dinspre stradă, se văd cele două ferestre a ”casei di cătră drum” așa cum e denumită camera respectivă. Gardul de nuiele împletite aduce un plus de autentic casei.
Casa are arhitectura specifică zonei: o tindă mare, o cameră de locuit (casa dă la drum) și un tărnaț lung, ce se întinde pe toată fața casei. Ghivecele cu mușcate, agățate de grindă, tablourile cu imagini vechi bătute în cuie de perete, sunt primele pe care le observi când vrei să întri în casă. Atmosfera idilică, este, poate, pătată de ghivecele de plastic, mai ales cele albe, ce sar strident în ochi.
De cum treci pragul casei, intri însă într-o altă lume, de mult apusă. Prima cameră, numită tindă în care se stătea de regulă vara, este dominată de cuptorul mare, de făcut pâine, lipit de peretele celeilalte camere, pentru a avea un singur horn comun. Pe cuptor, sunt vase de ceramică: blide și ulcele, toate de ale casei, aparținând foștilor proprietari.
Iată cum descrie doamna Țurcaș Floare această casă: ”Casa are două încăperi: prima, numită tindă, în care stăteau de obicei vara, şi din tindă să intra în casa di cătă drum, care era casa mare, în care stăteau de obicei iarna, cam de cinci pă cinci metri, deci era mare. Camera era folosită şi la ospeţe şi de sărbători, de Crăciun, când erau mulţi colindători. Pentru că familia nu avea decât un fecior, casa mare mai era lăsată fetelor din sat să organizeze şezători. Casa este prevăzută cu talpă, care se întinde pe toată partea din faţă a casei. Casele acoperite cu paie aveau talpă şi pe laterala casei de la drum. De pe talpă se intră în pod; talpa îi lipită pe jos cu pământ, și are herede din lemn şi stâlpi.”
Alături, este războiul de țesut, nelipsit din casa oricărei gospodine. La perete, sub ferestrele ce dau înspre grădină, e un lădoi mare, cu dublu rol: atât pentru șezut cât și de depozitarea diferitelor obiecte. După ușă, e colecția de costume populare, atât bărbătești cât și femeiești, toate specifice locului.
Pereții, văruiți cu mnieruială sunt ornați cu icoane ce au șterguri cu modele specifice zonei etnografice dar și cu blide de lut, cele mai multe din zonă. Sunt și modele străine locului, poate achiziționate de pe la ceva târg. E greu să găsești într-o astfel de casă doar ceramică autentică, cunoscut fiind faptul că mărfurile au circulat și modelele s-au amestecat.
Printre obiectele de aici, atrag atenția niște chei de lemn, agățate de grindă. Sunt atât realist realizate încât aproape că ai impresia că cele pe care le cunoaștem de metal, au fost inspirate din acestea. Sunt cheile de la beci, din care nu se mai păstrează decât pereții.
Floare Țurcaș: În tindă are amenajat cuptoru' de pâine pe care l-a umplut deasupra cu pământ, să fie neted, ca o vatră, ca on „toltiş”, unde puneau oalele cu mâncare. În tindă stăteau vara şi înainte de Crăciun să mutau în „casa mare”, până după Paşti. Tinda era destul de mare faţă de alte case. În tindă a fost cuptoru şi era fiteu în casa mare, şi ungheţ.
În cealaltă cameră, casa de la drum, un pat mare, supraînălțat atrage atenția. E plin de perini a căror față e frumos decorată cu motive geomterice și florale. Deasupra patului, pe o rudă se află întinse câteva șterguri și ele bogat ornamentate. Așa stătea bine unor gospodari, patul cu perne era cartea de vizită a acestuia, o dovadă clară a hărniciei femeilor din casă. Grinzile sunt și aici pline cu ulcele de lut agățate, iar pereții sunt de asemenea ornați cu blide de lut, cu șterguri și icoane.
Un alt lădoi e după masă. Aici se reunea familia la sărbători. Un scaun de lemn, cu spătar, denotă simplitatea și meșteșugul meșterului care a acordat o mai mare atenție utilității. Pe un perete, lângă ușă, există un frumos suport de linguri de lemn.
Am lăsat la final descrierea celui mai interesant loc al casei, unghețul. Acesta era un fel de ”pat” amenajat lângă fiteu tocmai pentru a beneficia de căldura degajată de sobă. Aici durmeau de regulă copii, însă cu siguranță și un adult s-ar simți confortabil.
Casa Biriș este, prin simplitatea ei, o casă frumoasă. E suficient să zăbovești aici preț de câteva minute pentru a te întreba, inevitabil, cum au trăit și cum s-au gospodărit oamenii acelor vremuri. Iar povestea ultimilor proprietari, merită spusă. Țurcaș Floare: ”Familia a stat în casă până prin anii 1970. Bătrânul Petre a murit în 1967 şi apoi a murit și bătrâna. Copilul Ioan, căsătorit fiind cu Maria, după moartea părinţilor s-a mutat în altă parte. Când s-au mutat, o parte din lucruri le-au depozitat în podul casei, şi le-au închis cu lacăt. În casă a rămas o parte din mobilier: patul, lădoiu, masa, lada de zestre.”
Casa Biriș din Meseșenii de Sus ar putea fi mai mult decât un muzeu. Ar putea fi o casă vie, aici se pot desfășura diferite evenimente etnografice. Se pot pune în scenă danț la șură sau habă. Și sunt convins că mulți săteni ar îmbrăca cu drag costumul popular, fie și în amintirea vremurilor copilăriei.
Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, în parteneriat cu Asociația Sinaptica - București, implementează proiectul cultural „Traseele Caselor Tradiționale Sălăjene” co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.