Birdwatching prin Sălaj: Prigoriile

Prigoriile (Merops apiaster) sunt, din punctul meu de vedere, printre cele mai frumoase păsări de la noi, rivalizând probabil cu dumbrăveanca sau pescărașul albastru. Iar frumusețea acestei păsări este dată atât de coloritul bogat, de parcă Dumnezeu și-a încercat toată paleta de culori în realizarea penajului, cât și de comportamentul ei, ceea ce o face foarte fotogenică. Nu există fotograf de natură care să nu-și fi dorit să aibă în portofoliu cadre bune cu prigorii. Acele fotografii în care prigoria prinde o insectă, o viespe sau o albină, sau acelea în care perechile își împart cu generozitate prada, fac furori pe grupurile fotografilor wildlife. Sigur, ca unul care se apropie cu sfială de frumusețile Naturii, mi-am dorit și eu să surprind astfel de cadre. Am tot încercat să mă apropii de coloniile de prigorii în anii trecuți dar am reușit, în cel mai fericit caz, câteva cadre decente. Asta până zilele trecute, când, norocul mi-a surâs. 

Despre prigorii am aflat destul de târziu. Nu pentru că ar fi păsări rare, ci pentru că pur și simplu nu m-am intersectat cu ele prin locurile pe care le frecventam. Primul contact s-a întâmplat să fie în județul Alba, acolo unde prietenul meu, Andrei Hancheș m-a dus să văd și să filmez o colonie. Era undeva înspre lacurile de la Daia Romană, aproape de șantierul viitoarei autostrăzi. Într-un mal, acolo unde oamenii aruncau gunoaie, aceste păsări frumoase își aveau colonia. Nu îmi amintesc să fi prins cine știe ce cadre, mai mult am filmat pentru documentarul ”Birds. A year on the wind”. Însă trilurile prigoriilor în zbor mi-a rămas întipărit în memorie și, ulterior, le-am auzit și acasă la mine, în Sălaj.

Este important să cunoști sunetele emise de păsări. E un prim indiciu în legătură cu specia pe care urmează să o întâlnești. Așa s-a întâmplat și cu prigoriile. Trecând pe un drum de țară, undeva la marginea Zalăului, în drum spre grădina tatălui meu, am auzit și apoi am și văzut prigorii. Nu știam că le pot întâlni și în Sălaj, în Zalău chiar. M-am bucurat foarte mult și mi-am propus să vin mai des în acel loc.

Este o fostă livadă terasată, lăsată oarecum în paragină. Proprietarii care au intrat în posesia pământului odată cu desființarea CAP-ului de care aparținea livada, au parcelat-o și au vândut loturi mari. S-au ridicat case frumoase pe tot dealul sau au apărut grădini și case de vacanță. Undeva, spre periferia livezii, aproape de liziera pădurii, câteva zone au rămas ale nimănui. Locul e pășunat de o turmă de oi și de câteva vaci. Aici, pe o terasă de arină, prigoriile și-au săpat cuiburi.

Acum doi sau trei ani, când am dat de ele, mi-am făcut un obicei din a inspecta zona în speranța că am să le pot fotografia. Odată am stat camuflat pe un scăunel, acoperit de o plasă de camuflaj, ore în șir. Așteptarea mi-a fost oarecum răsplătită, am reușit să filmez și să fotografiez câteva cadre. Prea slabe însă în comparație cu ce vedeam eu pe rețelele de socializare.

Anul trecut, odată cu pandemia, nu am fost mai deloc în zonă. Acum realizez că ar fi trebuit să o fac, lipsa oamenilor ar fi putut contribui la mărirea coloniei. Cu stupoare am aflat însă, de la un cetățean ce-și păștea turma de mioare, că în zonă au apărut și răufăcătorii. Au pus capcane la cuiburi ca să prindă păsările. Nu cred că au fost proprietari de stupine - este cunoscută rivalitatea dintre prigorii și proprietarii albinelor. În ciuda a ceea ce se spune și a faptului că albinele și viespile fac parte din meniul preferat al păsărilor, nu sunt studii care să arate impactul real al acestor păsări asupra unei stupini. Mai degrabă cred că sunt braconieri care încearcă să prindă păsările vii.

Acum câteva zile, având ceva treabă prin zonă, m-am dus pregătit. Mi-am luat ținuta de camuflaj și m-am poziționat strategic, pe o terasă de livadă, ascuns în spatele unei tufe de măcieș. Acolo există un nuc tânăr unde am observat în anii trecuți că se opresc prigoriile. Mai există o mică pădurice de salcâmi, pe crengile cărora prigoriile vin și se așează. E sezonul de împerechere, au sosit din migrație acum două săptămâni. Așa că, perechile în formare se așează pe câte o ramură și stau cuminți. Urmează și momentul în care masculul îi oferă partenerei o insectă. E cel mai vânat moment de către fotografi. Eu nu l-am prins, însă sunt mulțumit cu ce am reușit să fotografiez.

În primele 15-20 de minute nu s-a întâmplat nimic. Le auzeam dar nu le vedeam, puteau fi oriunde fie în zbor fie prin copacii de pe tot dealul. Apoi, la linia orizontului meu, am văzut o prigorie pe un stâlp de beton de la gardul unei proprietăți. Distanță mare, de 150 metri. Cu chiu cu vai am obținut ceva cadre decente. 

Am început să trag în rafală, încercând să mențin punctul de focus pe păsări. Chiar și așa, prin vegetație, fotografiile promiteau să fie bune. Am fost inspirat și de data aceasta să procedez așa.

La un moment dat, aud sunet de prigorii venind de foarte aproape, de undeva de deasupra mea. Inițial am crezut că sunt sus, pe platou. Ridicându-mi privirea, mare mi-a fost mirarea să levăd fix desupra mea, în salcâmul cel mai înalt. Cu greu mi-am găsit loc printre crengi astfel încât să le văd în obiectiv. La început a fost una care-și scutura penele, apoi nu știu de unde au mai apărut două. Trei prigorii aliniate fumos, cu acele culori vii pe fundalul unui cer de un albastru pur. Ce puteai să îți dorești mai mult? Una a zburat însă celelalte două, care păreau să formeze o pereche mi-au mai pozat.

Sigur, am mai avut parte de-a lungul anilor de fotografii remarcabile având păsările în prim plan. Îmi amintesc bătaia dintre femelele de vânturei roșii pentru locul de cuibărit; îmi amintesc de lebedele de pe lacul Sălățig; îmi amintesc de familia de cânepari fotografiați tot aici, în zonă. De piciorongii și limicolele de la Vârșolț. Însă trei prigorii pe o creangă, mai rar.

Nu credeți că a mai venit încă una? Cele trei s-au întors ca la comandă spre nou venita care s-a așezat și ea în linie cu celealte. Ce frumos! Ce spectacol! 

Acum că aveam cadre suficiente, dintre care unele foarte bune, mi-am permis să risc să îmi schimb poziția. Am reușit doar puțin să ies din ascunzătoarea mea, că m-au și reperat. Cât ai zice...”prigorie”, au zburat care încotro dând alarma. Degeaba am mai așteptat câteva minute, nu au mai revenit.

M-am ridicat amorțit de la atâta stat. Cât să fi trecut? Aproape o oră în care am stat nemișcat, camuflat. A meritat pe deplin efortul, mergea acasă cu cardul plin de poze.

Am revenit în ziua următoare, în același loc. Trei dintre prigorii erau deja acolo pe un salcâm însă au zburat îndată ce m-au văzut. ”Nu-i nimic, o să revină” - mi-am zis și m-am poziționat cam în același loc ca și în ziua anterioară. Și acum era frumos, cu soare și cer senin. Însă, degeaba am stat vreo 40 de minute. Nu am mai văzut niciuna. Am plecat când a venit un cetățean cu vacile, trecând fix pe acolo. Zice: ”Nu-s aici păsările. Au plecat pe celălalt deal, acolo e o arină. Aici au venit cu cuști să le prindă”. Mă rog, povestea de acum doi ani... Nu spun că nu avea dreptate, însă eu chiar cu o zi înainte eram în același loc și le-am fotografiat în condiții bune.

Am mers, încercând să caut arina de care zicea omul. Degeaba însă, le-am auzit, le-am văzut zburând la mare înălțime dar nu le-am putut fotografia deloc. Poate am să mai revin în zonă peste câteva zile, peste o săptămână sau două. Oricum, până în august vor fi tot aici. Până atunci însă voi continua să mă minunez de frumusețea acestor păsări uitându-mă iar și iar la fotografiile realizate. Doamne, cât sunt de norocos!