Urmăream odată episoadele unui documentar difuzat de canalul Travel Channel, intitulat ”Vânătorii internaționali de case”în care potențialii cumpărători erau duși de agenți imobiliari la trei case și puși să aleagă între facilitățile oferite de acestea. Mi-am amintit instantaneu de acest documentar, în ziua în care pe un soare torid de vară, cum încă nu a mai fost în acel an, am colindat cu Ligia Alexandra Bodea, tot satul Iaz în căutarea caselor vechi. Vom încerca împreună să descriem acestă experiență, prin intermediul a două articole, ilustrate cu imagini surprinse pe teren.
Este cunoscută pasiunea ei pentru casele vechi țărănești, autentice. Are deja două la ea în curte, una moștenită de la bunica ei datând din 1880și transformată în memoria acesteia în Muzeul Etnografic – dacă nu cel mai frumos, atunci cu siguranță cel mai bogat în exponate dintre toate muzeele private din România. Cealaltă casă veche, a fost curând cumpărată de familia Ligiei din Plopiș și relocată în curtea lor din Iaz. Este ”Casa Birăiții” denumită astfel întrucât a aparținut primarului din Plopiș dintre anii 1910-1935. Nu este de mirare că având două case vechi, deosebit de frumoase, în curtea ei, Ligia s-a îndrăgostit incurabil de tot ce este vechi și autentic.
![]() |
| Casa Muzeu Ligia Alexandra Bodea din Iaz |
![]() |
| Casa Birăiții relocată din Plopiș în curtea Ligiei |
Știe că în satul ei natal, în Iaz dar și în satele din jur (Plopiș, Făgetu, Valcău etc) sunt alte câteva zeci de case țărănești vechi, unele aflate deja în stare de colaps. Oricât și-ar dori ea, nu poate cumpăra toate casele vechi din sat și să le mute la ea în ogradă, însă știe că dacă nu va face ceva, acele bijuterii arhitectonice vor fi în câțiva ani de domeniul trecutului. Așa că i-a venit ideea de a le fotografia și de a strânge fotografiile într-un album. Cel puțin așa, casele vor dăinui peste ani, în albumul cu amintiri al Ligiei.
Am acceptat provocarea de a fotografia aceste case vechi și, exact ca în documentarul de pe Travel Channel iată-ne, pe mine orășeanul pasionat de fotografie venit de la Zalău și pe Ligia colecționara de obiecte etnografice, la vânătoare de case. Case vechi. Presupuneam că sunt ceva case vechi prin sat, însă nu mi-am putut imagina că sunt atât de multe și mai ales că vom ajunge să avem parte de adevărate ”aventuri” pentru a ajunge să le vedem de aproape. La câteva zile după aventura noastră, încă nu-mi revin din impactul emoțional al vederii acestor case. Unele sunt locuite sau cel puțin sunt în curte cu casele noi pe care proprietarii și le-au construit alături, altele sunt părăsite, abandonate de urmașii celor care le-au locuit cândva. Din păcate, altele sunt deja în stadiul de ruină, au pereții prăbușiți iar prin acoperișul spart apa și zăpada și-au făcut de cap. Încă îmi persistă pe retină imagini suprarealiste, cu interioare de case vechi, abandonate în urmă cu 10 ani. Imagini la granița dintre normal și supranatural, cu copaci crescuți în mijlocul camerei pe pereții cărora încă sunt agățate icoane. Este dovada clară că acolo unde omul nu mai locuiește, natura își intră treptat, treptat în drepturi.
Iată-ne așadar pornind la ”vânătoare de case vechi” prin Iaz, localitate din comuna Plopiș din Județul Sălaj. La doar 100 de metri de casa Ligiei, pe malul Văii Iazului – unul din numeroșii afluenți ai Barcăului, dăm de prima casă veche. Trecem valea pe o punte de bușteni, loc de întâlnire a tinerilor din această parte a satului, dacă judeci după mulțimea de coji de semințe presărate pe pod. Chiar pe mal, dăm de o gospodărie. Ligia îmi spune că dincolo de gardul nou de tablă undulată, e o casă veche, dar pe care proprietarul o modernizează. Fără să stau pe gânduri pun mâna pe clanța porții de la intrare și iată-ne în curtea în care un braț de coceni fumegă încă. Se vede că acestă casă e în construcție, proprietarul Ioje Dănuț i-a modificat prispa și a transformat-o într-o terasă deschisă. Este uimit de demersul nostru dar ne lasă să-i fotografiem casa. Este o mare problemă cu casele vechi. Acestea fie sunt abandonate ori demolate, ”sparte” cum spun localnicii, fie sunt modernizate și transformate în case moderne, prin adăugarea de elemente care le fac să-și piardă din farmecul de odinioară. Imaginați-vă o casă veche, din bârne, cu prispă care are geamuri termopan. Arată oribil, nici nu e o casă veche dar nici una modernă nu e. Ligia se bucură că în ciuda modernizării evidente, casa va fi salvată de la distrugere. Au fost păstrate câteva elemente autentice cum sunt grinzile de pe tavan.
![]()
![]() |
| Casa lui Ioje Dănuț în curs de modernizare |
Chiar lângă această primă casă, pe aceeași parte stângă a Văii Iazului, avem parte de o aventură pe cinste. Următoarea proprietate e părăsită, gardul nu mai există de mult, iar vegetația a crescut abundent. Ne facem cu greu loc printre bălării și regret că am pantaloni scurți. Picioarele mele fac cunoștință cu toate urzicile crescute pe sub via abandonată. Casa este frumoasă, intactă. Ca mai toate casele pe care aveam să le văd în acea zi, are un plan simplu, dreptunghiular cu lățimea orientată spre stradă. Acea fațadă dinspre drum, are deasupra geamului o cornișă care permite adăugarea unui rând de țigle care protejează de ploaie acest perete. Casele sunt în marea lor majoritate din bârne de lemn căptușite apoi cu lut. Predomină culoarea albastru deschis (culoarea mierie) a fațadelor, așa le distingi din verdele naturii. Altele sunt construite doar din pământ, dintr-un amestec de lut, paie și bălegar de cal denumit generic chirpici sau văioagă. Pe acestea din urmă le deosebești prin faptul că la colțuri, colo unde tencuiala e căzută nu dai de bârne. O altă caracteristică a caselor din Iaz este că în general, au o prispă pe toată lungimea dinspre curte, prispă semideschisă, cu acoperișul sprijinit pe stâlpi de lemn și care au la capete de regulă o fereastră. Această a doua casă a apartinut lui Cosma Gheorghe originar din Aleuș și care s-a căsătorit în Iaz cu Bodea Floare (poreclită Fotioc). Neavând urmași casa a fost cumpărată de Rad Domițian. Casa nu are prispă, poate că nu a avut niciodată sau poate că unul dintre proprietari a închis-o la un moment dat. În curte mai există o anexă, un fel de șură, construite din bârne. Are un spațiu deschis unde țăranul își adăpostea diverse unelte și fânul și un alt spațiu închis cu rol de grajd de animale. Acum, totul pare părăsit, lacăte grele sunt prinse pe uși. Mi se pare interesant că acestea sunt acoperite cu cârpe, probabil să le protejeze de rugină.
![]() |
| Casa lui Rad Domițian |
Dincolo, o altă casă părăsită mai de demult judecând după lipsa gardului și după bălăriile crescute peste tot. Deja gleznele mi s-au obișnuit cu urzicile așa că mă avânt pe sub ce a mai rămas dintr-o vie ca să ajung la casă. Aceasta e din bârne, se văd clar acolo unde a căzut tencuiala, și are prispă mare. Admir stâlpii care susțin o grindă lungă cât casa, pe care se sprijină apoi cornii. Acolo unde stâlpul se îmbină cu grinda, meșterul a adăugat două contrafișe, decorate care crează o structură, un detaliu de arhitectură plăcut ochiului. Pereții văruiți în mieriu au tencuiala crăpată. Lângă ușa închisă, un mic gemuleț. Probabil că în vechime, rolul lui era să permită proprietarului să vadă cine-i bate la ușă. Avea rolul vizorului modern de astăzi. Ferestrele dinspre tindă nu mai au demult sticlă așa că pot fotografia interiorul camerei. Un credenț zace pe jos în camera dinspre drum. În acest timp, Ligia a descoperit că cealaltă cameră, dinspre ogradă are un perete spart așa că se poate intra înăuntru. Inima îmi bate cu putere. Simt o oarecare emoție dată de faptul că intru într-o casă cândva locuită. Nu știu dacă se numește intrare prin efracție, nu am forțat nici ușa nici fereastra. Ne-am folosit doar de spărtura din zid. Nu mă simt foarte confortabil însă curiozitatea mă îndeamnă să intru. Camera aceasta, dinspre ogradă e distrusă. Peretele exterior nu mai are deloc pământ, grinzile de lemn se văd liber, iar printre ele intră lumina zilei. E halucinant să vezi cum au început să crească copacii în casă. Tavanul e spart, apa a pătruns în interior, vântul a adus semințe care au încolțit. Casa are trei încăperi, cea prin care am intrat noi e camera dinspre ogradă, dinspre grădină. Apoi e camera cu ușa de intrare, tinda cum i se mai spune. De regulă aici era amplasat cuptorul. Aici, noi am găsit doar niște butoaie vechi cu cercuri ruginite. Apoi e casa de oaspeți, casa dinspre drum. Mizerie peste tot, pământ, cărămizi, diverse obiecte de uz gospodăresc aruncate prin camere. De afară, fațada dinspre drum arată încă bine, între cele două ferestre se vede clar semnul crucii desenat pe peretele albastru. Casa este despărțită de drum și de vale de o dependință, un fel de magazie din lemn. Tot felul de unelte zac aruncate pe jos, se pare că aici șobolanii și-au făcut de cap.
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]() |
| Într-o casă nelocuită, natura își reintră în drepturi |
Revenim la ulița principală, de dincolo de vale. Deși nu am făcut decât 200 de metri de casa Ligiei, am dat deja de trei case vechi. Ligia vrea să-mi arate o altă casă veche. Admir modul în care știe unde sunt. Îmi închipuiam inițial că vom bâjbâi toată ziua căutându-le. Nu este cazul. Ligia știe exact care unde este. Se vede clar că o preocupă soarta acestora, că a trecut de nenumărate ori pe lângă ele, că le-a admirat din drum. Și ceea ce este mai interesant este faptul că de-a lungul anilor, de când a început să colecționeze, a interacționat cu proprietarii acestora, sau dacă nu, știe povestea fiecărei case.
![]() |
| Răstignirea de lângă casa Flori Ioani |
Pe partea dreaptă a Văii Iazului, înainte de pod, între doua case moderne e o grădină în care un cal paște în voie. La drum e o răstignire veche de lemn. Mă bucur să o fotografiez, răstignirile de lemn fac obiectul unui proiect foto de-al meu, sunt în etapa strângerii materialului fotografic. Lângă acestă grădină, în spatele unor tufe de mure se distinge un gard de piatră iar dincolo de el, o casă veche. E casa Flori Ioani a Țuțuladi care a sfârșit prin anii 60’. În jurul casei și a proprietarului ei s-a țesut o poveste transformată în timp în legendă. Flori Ioani a murit în urma unei altercații fiind înjunghiat de 3 băieți din sat care au fost condamnați la ani grei de închisoare. Circula prin sat o legendă pe care Ligia a auzit-o de la bătrânii satului cum că Flori Ioani este strigoi, spiritul lui s-a întors de câteva ori acasă după moartea lui. Personal, deși formația mea intelectuală îmi spune că acestea sunt doar povești, basme, am avut de mic copil un respect față de ceea ce era greu de explicat. Fără a cădea în misticism, cred că există și ceea ce se poate numi magie neagră. N-am cochetat niciodată cu aceasta, m-am ferit întotdeauna de ea și de efectele ei, însă n-am negat-o niciodată.
Am încercat să vedem dacă dinspre grădina în care paște calul se poate intra, însă câinii vecinilor ne-au simțit imediat și au început să latre amenințător, făcându-ne să renunțăm să intrăm pe acolo. Singura variantă era să escaladăm gardul de piatră care nu avea mai mult de un jumătate de metru. Zis și făcut, alegem un loc mai bun și ajuntându-ne de un frasin care a crescut chiar lângă gard, reușim să ne cocoțăm pe pietrele gardului. De acolo a fost simplu, pentru că lângă gard era o movilă de pământ care înlesnea coborârea de partea cealaltă. Simplu la prima vedere, căci aici am dat de urzici mai mari decât noi. Cu greu ne-am făcut loc printre ele, nu fără a le simți la propriu însă odată trecuți de ele, ne-am trezit în fața unei case superbe. Se ține încă bine, nu pare să aibă probleme mari. Are o prispă pe două treimi din lungimea ei, prispă susținută de patru stâlpi ornamentați. Una dintre camere, este mai lată decât cealaltă și decât tinda, se întinde și pe lățimea prispei. Capătul liber al prispei are o deschidere ca un geam. Aici se vede că peretele acesta cu fereastra, e din văioage. În rest, casa pare a fi din bârne, se văd clar în celălalt capăt, acolo unde pământul a căzut. Ușa e închisă așa că trebuie să ne mulțumim a ne uita doar pe geamurile sparte. Ferestrele au scânduri pe diagonale, bătute în cuie. Pe gemulețul de lângă ușă, bag obiectivul aparatului de fotografiat și declanșez blițul. Se vede clar cuptorul și o covată rezemată de el, lângă o laviță de lemn. În cealaltă cameră, cea dinspre răstignire, o masă plină de moloz și un pat de strujac cu picioare rupte. Prispa e plină de paie, să-și fi făcut cineva culcuș aici? Am găsit două oluri de lut cu fundul spart, pe unul se mai disting modelele ornamentale. Părăsim casa și revenim din nou la zidul de piatră pe care-l escaladăm fără nicio problemă.
![]() |
| Partea dinspre șură a casei lui Flori Ioani a Țuțuladi |
![]() |
| Un zid de piatră împrejmuiește proprietatea |
![]() |
| Ligia Alexandra Bodea pe prispa casei |
Cu gleznele deja roșii de la urzici și spini, ne îndreptăm pe ulița asfaltată (apropo, în Iaz, toate ulițele principale ale satului sunt asfaltate) spre o casă despre care Ligia are informația că este veche. O casă locuită de data aceasta. Fațada dinspre drum, are două ferestre cu rame vopsite în verde. Perdelele trădează că acestă casă e locuită. De fapt, se vede și după gardul nou, de tablă ondulată. Intrăm în curte și dăm binețe. O femeie de vreo 50 de ani trebăluia la o sobă de fontă amplasată în mijlocul curții, lângă magazie. Ca să nu afume, are un coș de tablă lung, până dincolo de vița de vie ce atârnă cu ciorchini grei de pe sârmele pe care este spânzurată. Tanti Rad Cornelia (a Țuțului) pare surprinsă să ne vadă, însă Ligia o lămurește repede despre ce este vorba. Pare fâstâcită și oarecum jenată că are musafiri și că în ograda ei e dezordine. O dezordine ordonată, dacă-mi este permis termenul, în sensul că știe fiecare lucru unde este așezat. Pe sobă are două oale roșii și o cratiță maronie în care gătește. Pe o masă sunt mai multe borcane și farfurii de porțelan și ceea ce-mi atrage atenția e un flacon de plastic cu gâtul tăiat în care sunt niște flori, sau mai bine zis niște plante care cândva au avut și flori. Una dintre ”mese” e o veche mașină de cusut nemțească, acoperită cu un nailon. Pe noi ne interesează casa, Ligia îi explică doamnei de ce am venit.
![]()
![]()
Casa este asemănătoare cu cea care se spune că a fost bântuita, în sensul că are camera de la drum lățită iar tinda și cealaltă cameră au în față o prispă semideschisă. Stâlpii de susținere sunt simpli, neornamentați în schimb, tinda are un brâu de lemn decorat cu ”colți de lup”. Pe brâul ce se întinde cât e prispa de lungă, stau aranjate diverse flori în ghivece sau în cutii de margarină sau găletuțe de smântână. Conform obiceiului, la țară nu se aruncă nimic din ce ar putea fi folosit la altceva. E o manie a țăranului de a aduna diverse lucruri pe care un orășean le-ar considera inutile, dar care aici în gospodărie își găsesc diverse întrebuințări. Vița de vie se întinde în fața prispei, iar undeva mai sus, aproape de acoperiș e o rudă lungă de lemn, pe care se scoteau hainele și țolurile la aerisit.
Când pricepe ce vrem, tanti Rad Cornelia ne poftește în casă să-l cunoaștem pe Rad Alexandru soțul ei, care știe mai multe despre vechimea casei. Este oarecum jenată și se tot scuză că au o casă veche pe care ”copiii n-au decât s-o spargă și să-și facă alta dacă vor dori”. E prima dată după mulți ani când intru într-o casă veche. Pe jos e lut, acoperit cu un linoleum care nu reușește însă să mascheze denivelările. Ușile au deasupra un filong de dantelă, așa cum încă se mai poartă în satele românești. Camera din dreapta e simplă, curată. Are un lădoi acoperit de un țolîn dungi, o masă cu două scaune moderne cu șezut tapițat și un pat. Tavanul este din bârne și este proaspăt vopsit. De una din bârne atârnă un bec, pe peretele ce dă înspre șură sunt două ferestre cu o oglindă în mijloc, fiecare având deasupra un blid ornamental. Apoi, simetric, de o parte și de alta a ferestrelor sunt două icoane mari de hârtie înrămate și protejate cu sticlă, dedesubt alte iconițe mai mici. În celălalt colț al camerei, lângă ușă pe o măsuță sunt două statuete una reprezentând-o pe Fecioara Maria și alta cu Iosif și Maria cu Pruncul în brațe. Câte un rozar e pe fiecare icoană. Dincolo de ușă, o sobă de metal și un credenț de vase. În camera dinspre drum, situată în oglindă față de prima cameră, blidele au ștergare iar între ferestre un tablou de familie. În fiecare cameră, de grindă spânzură o panglică de prins muște.
![]() |
| Interior de casă veche, locuită |
Proprietarul casei, Rad Alexandru - a Ţuţului, așa cum i se spune în sat - deși bolnav, se bucură să ne vadă și începe să-i povestească Ligiei despre casă și despre vechimea acesteia. Susține că ar fi la fel de veche ca și casa bunicii Ligiei, cea transformată în muzeu. Nu-și amintește însă cu exactitate anul construcției. Revenim afară în curte și în timp ce Ligia se întreține cu familiaRad,eu îmi fac de lucru și fotografiez tot ceea ce mi se pare interesant: florile aliniate pe prispă, potcoavele agățate într-un cui la capătul prispei, o sanie rezemată de perete așteptând zăpada, o lampă de petrol agățată în șopronul – magazie, tot felul de unelte proptite prin ceva colț de magazie, un coș împletit din papură agățat acolo unde exista cândva o fereastră acum astupată cu cărămizi.
![]() |
| Ligia se întreține cu familia Rad |
După ce mulțumim, plecăm spre alte case. Nu departe de aici, peste drum se înalță o casă mare, neterminată. Se vede că proprietarul a muncit ani grei prin străinătate ca să o înalțe. Lângă ea, o casă veche. Orientată așa cum ne-am obișnuit deja, cu lățimea spre drum. Nu intrăm în acea curte ci dincolo de ea, unde e o casă modernă dar mai mică decât vila văzută mai întâi. Cele trei case aparțin familiei Rolnic, cunoscută în sat ca fiind a Sofroni Mitri. Bătrâna Verona Rolnic are doi feciori și o fata căsătorită în județul Bihor. Unul dintre feciori e plecat cu familia la muncă în străinătate, iar celălalt e acasă lângă mama. Casele moderne sunt ale copiilor, iar casa veche bătrânească e a ei. Acceptă să ne arate casa veche. Se știe cu Ligia, povestesc banalități de prin sat. Pe drum spre casa veche, bătrâna se plânge mereu că va veni ziua când ”casa se va duce înaintea ei”. Se referă la faptul că timpul și-a lăsat amprenta și că în spatele casei, spre vila feciorului, unele grinzi ce susțin acoperișul sunt pe punctul de a ceda.
![]()
![]()
Casa, deși veche, are fațada dinspre curte proaspăt tencuită și nu are prispă. Interiorul destul de strâmt, pare a avea mai multă mobilă decât trebuie. În tindă e o masă și un aragaz dar și un dulap plin de acțibilduri, cu poze de familie și icoane în sticlă și borcane cu dulcețuri sau zarzavaturi deasupra. Cealaltă cameră are mobilier mai nou, de prin anii 70-80. E zugrăvită în albastru, are pe pereți icoane și poze de familie și un peretar deasupra patului, cu Isus și Fecioara Maria. Sus pe o grindă se văd niște cărți vechi, iar pe masă o carte de rugăciuni fără coperte, roasă de vreme și o pereche de ochelari. Tanti Verona îi arată Ligiei câteva din hainele vechi păstrate cu grijă într-un dulap: niște poale cu ciurși o zadie cu bocori. Eu remarc pe un perete, două capace de oală susținute de o sârmă prinsă între două cuie. Afară, văd cuptorul vechi de lut, într-un colț al magaziei.
![]() |
| Tanti Verona Rolnic îi arată Ligiei zadii și poale |
![]() |
| Cărțile de rugăciuni sunt nelipsite din casele românilor din Iaz |
![]() |
| Interiorul casei lui tanti Verona |
![]() |
| un suport inedit pentru capace de oală |
Din stradă, aruncăm o privire spre fațada casei și remarc contrastul dintre aceasta și antena parabolică. Casa aceasta este exemplul perfect de cum ajung casele vechi, încă locuite, să fie modernizate, să țină pas cu lumea. O lume care s-a schimbat dramatic în ultimii 80 de ani și în care cei care au prins vremurile de dinainte de război parcă nu se regăsesc. Cei care au avut putere financiară și-au spart casele vechi și și-au făcut după posibilități fie case de cărămidă, fie mai nou vile. Alții au rămas în vechile case și eventual și-au schimbat mobila, ferestrele, țiglele de pe casă.
![]() |
| Casă veche ”conectată cu lumea” |
Abia acum realizăm că demersul nostru este unul menit să surprindă acele case care în câțiva ani, fie vor dispărea, fie vor fi ”modernizate”. La ideea Ligiei de a le prinde într-un album, vin și eu cu ideea de a face o expoziție de fotografie, prin care să încercăm să sensibilizăm opinia publică, pe proprietarii acestor case, să-I conștientizăm că astfel de bijuterii ale arhitecturii țărănești s-ar putea ca în câțiva ani să le mai vedem doar prin muzee. Până când vom ajunge să realizăm ceea ce ne-am promis, ne-am gândit să împărtășim cu voi experiența descoperirii acestora. Vom continua cu a doua parte a acestul documentar. Rămâneți aproape!
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
+(3).JPG)
+(4).JPG)
+(5).JPG)
+(7).JPG)
+(10).JPG)
+(11).JPG)
+(12).JPG)
+(2).JPG)
.JPG)
+(9).JPG)
+(1).JPG)
+(6).JPG)
+(2).JPG)
+(5).JPG)
+(10).JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)