Există locuri în lume care nu apar nici într-un ghid turistic, deși cei care se încumetă să ajungă acolo, sunt captivați de ceea ce găsesc. Un astfel de loc, desprins parcă din ”O mie și Una de Nopți” este micuțul orășel Mardin, situat în sud-estul Turciei, aproape de granița cu Siria și Irak. Deși este situat într-o zonă de risc, este considerat a fi unul dintre cele mai tolerante orașe din Turcia, aici conviețuind turci, arabi, kurzi și armeni. Blogul Foto-Travel vă prezintă o poveste captivantă, scrisă de Laura Galvácsy - profesoară de geografie la Școala Gimnazială ”Mihai Eminescu” din Zalău. Laura a beneficiat în aprilie 2012 de o vizită de studiu la Mardin, aplicând în cadrul proiectului Long Life Learning pentru tema ”Control și Evaluare în Educație”. A fost atât de impresionată de ceea ce a văzut, încât ceea ce scrie ea la doi ani de la acea vizită, pare a fi la fel de actual. Un articol asemănător, a apărut sub semnătura ei în revista ”Geographica” a profesorilor de geografie din județul Sălaj. Iată cum descrie Laura Galvácsy experiența culturală trăită la Mardin. Pozele care însoțesc materialul sunt realizate chiar de Laura.
 |
| Mardin, un oraș care arată ca și acum 2000 de ani |
În avionul ce mă ducea (grație unei burse la care am aplicat în 2012) de la Istanbul către Mardin, m-au bântuit toate clișeele despre Kurdistan, toate amplificate și de anxietatea mamei mele care devorează cu voluptate știri catastrofice și apoi mă informează cu regularitate și perseverență: terorism, separatism, Partidul Muncitoresc Kurd, răpiri, ostatici străini, atentate, bombe, raidurile armatei turce... Nemaivorbind de faptul că orășelul unde avea să se desfășoare vizita de studiu era la câțiva kilometri de granița cu Siria unde tocmai izbucnise războiul civil și mii de refugiați luaseră deja calea pribegiei în Turcia. Nimic nu părea că îmi va spulbera neliniștea...nici priveliștea fabuloasă a Podișului Anatolian văzută de sus într-o zi fără niciun nor pe cer, nici programul care promitea atât vizite în școli dar și o explorare intensă a zonei adiacente (adică mai pe șleau spus...excursii), nici cazarea la...Hilton (da, în locul acela parcă de la capătul lumii erau prezente toate marile lanțuri hoteliere, se construiește ceva de speriat, iar
Abrurahman, gazda noastră, un tânăr kurd, cadru universitar la Universitatea Artuklu din Mardin s-a dat peste cap să obțină un discount pentru toți cei zece profesori veniți fiecare dintr-o altă țară a Europei), nici locul și serviciile impecabile de la business class oferite de liniile aeriene turcești ca o palidă compensație pentru cele 24 de ore întârziere, stat prin aeroporturi și implicit, pierderea zborului de conexiune, nici încercările de a face conversație ale vecinului meu de scaun (care, probabil observându-mi privirea de om hăituit, îmi repeta într-o engleză mai mult decât aproximativă, ”no broblem, no broblem”). No broblem, no broblem, dar ce erau cu tacâmurile metalice de la bordul aeronavei, iar pasagerul de vis a vis de ce expunea cu mândrie
ceva ce aducea a set de șurubelnițe, probabil o achiziție de la Istanbul? Zborurile interne din Turcia se supun altor reguli decât cele internaționale, asta îmi era deja clar! În cele aproape trei ore de ore de zbor mă autoculpabilizam, începusem să-i dau dreptate mamei mele care se tot tânguia pe la rude datorită ”nomadismului” meu pe care nu știa de unde-l moștenisem, gândindu-mă că ar fi fost mai bine, mai sigur, mai interesant și cu siguranță mai ieftin să aleg din catalogul european al vizitelor de studiu orice altă destinație...Paris, Londra, Roma...sau măcar un orășel aproape de Cercul Polar pentru a studia fenomenul absenteismului la copiii eschimoși!
Însă realitatea viitoare avea să-mi demonstreze că nu întotdeauna cinicele și sarcasticile legi ale lui Murphy se aplică... și că ceea ce începe prost, nu se sfârșește și mai prost. Săptămâna ce avea să urmeze s-a dovedit a fi una dintre cele mai magnifice, fascinante, inedite experiențe de călătorie pe care le-am trăit. Nu spun ”cea mai”, pentru că mă feresc de superlativul absolut în orice aspect al vieții, dar.. parcă aici sunt tentată să-l folosesc, pentru că au trecut doi ani de-atunci, iar cei apropiați își dau deja ochii peste cap, exasperați de abordarea a n-a oară a subiectului...
 |
| instantaneu de pe străzile din Mardin |
Nu este o destinație turistică ”adevărată” (din fericire turismul de masă nu l-a cuprins încă), e diferit de strălucirea și luxul Antalyei și de cosmo-politul
Istanbul. Mardin este situat în cea mai săracă și instabilă zonă a Turciei, o parte din ceea ce se numește generic, Kurdistan (cea de sud est, la granița cu Siria și Irakul), iar singurul aeroport din zonă e mai mult închis pentru reparații. Iar când e funcțional, are doar o cursă pe zi care asigură legătura acestei zone exotice (chiar și pentru turci) cu ”lumea civilizată”. Îmi aduc aminte de figura surprinsă a fetei de la check-in-ul din aeroportul din Istanbul, cel pentru zboruri interne, când am spus ”Mardin”. ” Mardin? Are you going to Mardin?”
Și totuși Mardinul este unul dintre cele mai vechi și totodată magice orașe din lume. Da, magic. Istoricul Britanic Arnold Toynbee l-a numit ”cel mai frumos oraș din lume”. Casele sunt ornate cu motive ce includ vița de vie (aici a fost cultivată pentru prima oară), porumbei, picături de apă, chiar nuduri. Mardin înseamnă în limba arabă ”fortăreață”, iar numele îi vine chiar de la aspect: case din piatră așezate parcă una peste alta (de fapt, situate pe străduțe care ”meandrează” incredibil). Vizual, orașul vechi e un basm. Un basm despre grație și armonie. Se spune că alături de Ierusalim, este unul dintre puținele orașe vechi din lume care și-au păstrat intactă arhitectura de mii de ani. De la depărtare un târgușor compact de case de piatră labirintice de un alb-portocaliu plăcut, orașul vechi se confundă cu dealul pe care este construit...ultimile terminații ale podișului înalt al Anatoliei care străjuiește câmpia plată a Mesopotamiei.
 |
| Un zmeu desupra câmpiei Mesopotamiei |
Odată ce intri printre străduțele înguste, grădinile și curțile interioare, îi vezi adevărata frumusețe. Palate, case vechi restaurate transformate în cafenele sau magazine, moschei, numeroase biserici ortodoxe (în vechime aici era centrul ortodoxiei siriene, iar zona este una dintre puținele din lume în care se mai vorbește, ce-i drept doar de către călugări, limba aramaică), medrese elegante, majoritatea transformate în muzee, te invită să plonjezi în plin curs de istorie a religiilor dar și a arhitecturii clasice. Mardinul este, de fapt, un oraș sirian. A fost ocupat ulterior de arabi, de mongoli, de kurzi, de perși și, în fine, de turcii otomani. Deci, cultural și religios, orașul a fost mereu la intersecția dintre lumi: cea arabă, cea turcă, cea kurdă și cea a creștinismului răsăritean. Chestiuni delicate sunt cele ale creștinilor siriaci (care s-au împuținat simțitor mai ales după genocidul armenilor din Anatolia, subiect încă tabu) precum și ale kurzilor. Până recent, violențele dintre mișcările kurde și statul turc au făcut ca zona să fie inaccesibilă turismului. Azi, identitatea kurdă e recunoscută, ce e drept cu pași mărunți, iar la Universitatea din Mardin se predau pentru întâia oară, cursuri de limba și literatura kurdă. Iar kurzii pe care i-am cunoscut acolo își afirmă cu mândrie identitatea. Mi s-a spus că doar exaltații și extremiștii doresc un stat kurd independent, cei mai mulți doresc doar să poată vorbi, scrie și învăța în limba lor. Și ceea ce părea de neimaginat acum cinci ani, acum e o realitate: la tarabe vezi, printre tricouri cu inscripții occidentale sau nume de fotbaliști celebri, și unele imprimate cu steagul Kurdistanului. Conflictele vechi de sute de ani nu se sting așa ușor, mai ales în satele din apropiere. La fel cum poți schimba o lege, dar nu și o mentalitate. De aceea, vei vedea majoritatea femeilor purtând burka. Plus câteva ”rebele”, de obicei studente, care au adoptat moda europeană, cu blugi și tricouri. Translatoarea noastră, o minionă de o frumusețe orientală răpitoare și cu atitudine de femeie occidentală, era studentă la arhitectură și avea piercing și tatuaj la încheietură. Plus o engleză impecabilă, într-o zonă unde ”yes”, ”no”, ”ok” și ”good price” erau cam singurele cuvinte în limba lui Shakespeare pe care le puteai auzi și folosi.
 |
| Scriere aramaică |
 |
| Biserica ortodoxă siriană datează din anul 349 |
Dar să revenim la orașul propriu zis. Jos, în imediata apropiere a șoselei principale care traversează orașul vechi, e un vacarm de nedescris, plăcut și deloc deranjant însă doar după ce te obișnuiești cu el: motoarele autobuzelor, răgetele măgărușilor care se deplasează nestingheriți, claxoanele scuterelor, muzica arabă, kurdă și turcă la intensitate maximă și la concurență directă, strigătele comercianților care vor să îți vândă orice (de la baclavale, până la baterii de telefoane mobile, de la pantofi de Șeherezada până la săpunuri făcute după o rețetă tradițională secretă care îți garantează frumusețea și tinerețea veșnică). În magazinul cel mai mare de săpunuri de Mardin (un souvenir de neratat, mai ales că proprietarul a venit personal să ne explice
nouă, femeilor din grupul multinațional, procedeul de fabricație și beneficiile fiecărui tip de săpun hand made), era o simfonie de mirosuri și culori.
Săpunuri cu iasomie, migdale, flori de portocal, smochine, lămâie, busuioc, fistic, ulei de măsline, lavandă, ciocolată, dafin...Mi-am exersat abilitățile de negociator, eu care la piața de acasă, mor de rușine dacă aș spune ”cu 3 lei nu-l dați?”. E o tehnică acolo, și e mai mult psihologică.. te prefaci interesată dar nu prea tare, arunci la ”cacealma” un preț indecent de mic, comerciantul
face o figură de om lezat, tu mai crești un pic prețul și o țineți tot așa vreo 15-20 de minute. E un joc pe care se pare că-l joacă cu plăcere și nu ai altceva de făcut decât să te relaxezi și să–l înveți și tu. Iar la sfârșit primești și un bonus.. de obicei un ceai, o eșarfă, o cutie de bomboane...
 |
| Pe stradă prin Mardin |
 |
| Bazarul din Mardin |
 |
| Laura cu o eșarfă primită-n dar după o negociere în bazar |
Bazarul din oraș e unul strict autentic, valul turisticului și comercialului nu l-a atins așa ca pe cel din Istanbul. El se întinde pe mai multe străduțe aflate la înălțimi diferite și conectate prin tot felul de cotloane ascunse. E o viață plină în bazar, acolo printre măcelăriile care expun inclusiv capete de animale, printre munții de fructe și legume, saci colorați plini de frunze de ceai,
condimente și tot felul de mirodenii secrete, printre micile ateliere de reparat orice și magazinele care vând pantofi și rochii de mireasă care aici ar părea de un kitch absolut. De gustibus... Cum tot o chestiune de gust și de ...curaj poate fi să încerci kibele (se mai numesc și bumbar). Se mănâncă peste tot acolo. Nu arată deloc apetisant însă sunt un deliciu! În esență sunt mici pachețele de burtă fiartă de vită sau oaie în care sunt împachetate măruntaie fierte și tocate, mirodenii secrete și carne de vită. Poate tocmai din această cauză, dacă ospătarul te vede că ai un aspect mai ”alohton”, te întreabă, prin limbajul semnelor, dacă ești sigur că știi ce comanzi. Kibele ca și kibele, dar ce te faci cu silueta când cina e masa principală a zilei (nu vă imaginați un prânz frugal, e consistent și acela) și înseamnă în medie, cinci feluri. Aperitive, o supă răcoroasă (cu iaurt, năut și mentă), doua feluri principale (carne de miel gătită fenomenal, de regulă o tocăniță și o friptură) iar la final, cireașa de pe tort, desertul. Măcar dacă ar fi fost fructe.. dar, nu erau
baclavale cu fistic și nucă, kunefe (o prăjitură cu brânză dulce și sirop de portocale), lokum (rahatul turcesc), halva, prăjituri din vată de zahăr și caramel... Cum să reziști la așa ceva? Nu, Turcia nu e locul potrivit să începi sau să continui o dietă...
 |
| Aperitiv ”ușor” |
Dincolo de toată atmosfera și magia pe care o degajă, orașul are câteva obiective care trebuie nu ”bifate”, ci savurate: Muzeul orașului, aranjat cu gust, cu piese ce datează începând din epoca Bronzului, apoi treci pe rând prin perioadele asiriene, persane, romane, bizantine, otomane, toate ilustrând marea bogăție culturală a zonei. Apoi sunt cele doua moschei importante, Ulu Cami, cea mai veche, datând din secolul 11 și Latifiye Cami, cea de pe la 1300...
 |
| Muzeul din Mardin |
 |
| Statuete asiriene, expuse le Muzeul din Mardin |
 |
| Ula Cami - cea mai veche moschee |
Am lăsat la urmă cea mai frumoasă surpriză a Mardinului: urcarea pe vârful dealului. Și urci, și urci pe străzile prăfuite și înguste cu resturi de mâncare aruncate pe ici pe colo, sau poți încerca și varianta unor trepte care par interminabile dar care oferă surprize de genul unor mici boutique hoteluri de patru stele sau ceainării elegante cu parfum oriental. Sus te așteaptă un regal. Medresa Sultan Isa, un exemplu superb de arhitectură islamică grandioasă, construită în 1385. Are o minunată grădină interioară și ai acces pe acoperiș de unde ți se deschide Câmpia Mesopotamiei și Siria în toată
splendoarea sa.
 |
| Medresa Sultan Isa... |
 |
| ...locul de unde Câmpia Mesopotamiei se vede în toată splendoarea sa |
Iar în ultima seară, când toți ceilalți colegi, fiecare dintr-o altă țară a Europei, plecaseră deja, obosită după zece ore de hoinăreală de una singură
prin orașul de poveste de care m-am îndrăgostit iremediabil, m-am întors acolo sus să privesc apusul. Și mi-am luat rămas bun de la acel colț inedit de lume cu gândul că trebuie să revin. Mardinul trebuie savurat pe îndelete, trebuie explorat în detaliu, împrejurimile sale ascund povești fantastice, totul e misterios, exotic și plin de ”comori” bine păzite.
Ca în poveștile Șeherezadei...
 |
| Laura într-unul din momentele de relaxare |
 |
| Profesori din Ungaria, România și Portugalia alături de ghidul kurd |