Cotul Dunării (II) - Bazilica din Esztergom

August 16, 2015, 10:52 am

≫ Next: Școala de pictură a profesorului Ionel Baltă

≪ Previous: Casa Fecioarei Maria de la Selçuk

$

0

0

Esztergom, oraș situat la 60 de kilometri nord de capitala Ungariei Budapesta, are o poziție privilegiată. Este situat pe malul drept al Dunării, chiar înainte ca fluviul să o cotească ba la stânga, ba la dreapta, creând unul dintre cele mai frumoase peisaje natura din Europa. Și cum asta nu ar fi de ajuns, orașul, se află la poalele masivului Pilis, o zonă naturală preferată de turiștii care fug de arșița verii. Și din punct de vedere istoric, orașul este privilegiat. Este cunoscut ca fiind cea mai veche localitate din Ungaria, denumirea sa în limba latină fiind Strigonium. Principalul obiectiv turistic al orașului este fără îndoială grandioasa Bazilică, cea mai mare din Ungaria. 

 

Primii locuitori ai zonei au fost celții, urmați de romani care au stabilit aici pe Dunăre granițele provinciei romane Pannonia. Orașul a devenit cu adevărat important după anul 960, când Géza care ulterior a devenit rege (între anii 970-997) și-a stabilit aici reședința. Fiul său Vájk, ce avea să devină ulterior prin creștinare István / Ștefan, s-a născut aici în anul 969 în castelul construit pe ruinele castrului roman. Aici, la Esztergom a fost încoronat rege al Ungariei, Szent István (Sfântul Ștefan) – primul rege creștin al Ungariei, de către arhiepiscopul de Stregoniu / Esztergom Sf.Adalbert. Anul botezului a fost stabilit undeva între 994-996, iar anul încoronării, deci al recunoașterii ca rege creștin de către Papa Silvestru al II-lea pe la 1000. Pe malul drept al Dunării, pe Dealul Cetății (Várhegy) undeva sub Bazilică se află impunătoarea statuie realizată din calcar de către Miklós Melocco - un prolific sculptor maghiar, originar din Roma. Monumentul, înalt de 12 metri îl reprezintă pe Szent István primind coroana de la episcopul Adalbert. 

Între secolele X-XII, Esztergom a fost capitala Regatului Ungariei, până la mutarea acesteia la Buda de către regele Béla I. Deși a decăzut după invazia mongolă din 1214, orașul și-a revenit rapid fiind până în secolul al XVI-lea un centru cultural important alături de Buda sau Visegrad. Regi importanți din istoria Ungariei printre care și regele Matia Corvin și-a avut reședința de vară aici. Acest lucru se vede peste tot și în arhitectura Bazilicii. 

Orice vizită în ”Roma Ungariei” așa cum mai este denumit orașul Esztergom, trebuie să înceapă cu celebra Basilică, cea mai mare biserică din Ungaria. Așa cum scrie pe frontispiciul ei, este ”Caput, Mater et Magistra Eclesiarum Hungariae” – adică ”Capul, mama și învățătorul bisericilor din Ungaria”. Catedrala Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Esztergom-Budapesta și sediul Bisericii Catolice din Ungaria are un dublu hram, cel al Adormirii Maicii Domnului și cel al Sfântului Adalbert. În forma actuală, basilica datează din 1869. A fost ridicată între anii 1822-1869 după planurile lui Pál Künchel, János Pach și Jósef Hild, pe locul vechilor biserici Sfântul Ștefan și Sfântul Adalbert din evul mediu. Din vechile biserici s-a păstrat doar capela Bákócz (construită între anii 1506-1519). Această capelă dedicată lui Tamás  Bákócz, cardinal și arhiepiscop de Esztergom, este ilustrarea arhitecturii renascentiste de sorginte italiană. Poate fi văzută chiar în stânga întrării turiștilor, ce se face pe latura din stânga a bisericii, pe lângă turnul clopotniței.

De aici, de sub turn se pot procura biletele de intrare. Un tichet combinat, ce permite vizitarea bazilicii, a domului, a terasei domului, a tezaurului și a criptelor, costă 1400 de forinți, aproximativ 20 de lei. Odată intrat în interiorul bazilicii vei remarca cu siguranță maiestuozitatea acesteia. Are forma de cruce, brațele și partea din față fiind ocupate de altare, în timp ce în spate se află orga. Acolo unde brațele descrise de cruce se intersectează, spațiul este dominat de imensa cupolă de deasupra, având dimensiuni considerabile: 100 de metri în înălțime și 71 de metri în diametru. Este magnifică, prin cele 13 ferestre mari, lumina pătrunde filtrată de vitralii. Este întrecută în măreție poate doar de cupola fostei biserici Sf.Sophia din Istanbul.

Altarul principal conține cea mai mare pictură pe pânză din lume (13,5 metri X 6,6 metri), Adormirea Fecioarei Maria fiind opera lui Michelangelo Grigoletti (1846-1854). Pictura este inspirată de ”Adormirea Fecioarei Maria” lui Titian ce poate fi admirată la Veneția. De o parte și de alta sunt stranele din lemn de mahon bogat decorate cu figuri biblice sau ale episcopilor de Esztergom. În nișele create de brațele laterale ale crucii (planul bisericii este sub formă de cruce) se află alte altare mai mici. Pe latura din stânga sunt altarele Sfântului Asdalbert - episcop de Praga și martir, cel care l-a încoronat pe Regele Ștefan, primul rege creștin al Ungariei. Pictura murală ce reprezintă scena botezului lui Vájk (numele inițial al lui Ștefan) aparține lui Ludwig Moralt. Dedesubt sunt relicvele lui Zoltán Meszlényi care a murit martir în 1951. Alături în plan central este Altarul Sfinților Maghiari ce conține o pictură murală în care apar Sf.Elisabeta, Sf.Margareta și Sf. Márk Kőrösi. Altarul este decorat cu sculpturile de marmură ale Sf. Kinga, Sf. Jolánta și Sf. Martin. 

După ce te saturi de admirat interiorul baroc al Bazilicii, îți aduci aminte că biletul combinat îți dă posibilitatea de a vizita și celelalte obiective. Direct din biserică intri în sala tezaurului. Aici vei fi surprins să vezi adunate laolaltă numeroase artefacte religioase: potire de aur și argint bătute cu pietre prețioase, crucifixe, talere de aur, diferite obiecte ce au aparținut înalților prelați sau regilor toate de o valoare inestimabilă. Spațiul expozițional este generos, vitrinele sunt mari iar obiectele expuse sunt luminate de spoturi ce le pun și mai bine în evidență. Ca orice muzeu ce se respectă, inscripțiile sunt în mai multe limbi (maghiară, germană, engleză). Am fost încântat să descopăr obiecte ce i-au aparținut ilustrului rege Matia Corvin. Am văzut un superb corn de vânătoare, decorat cu aur și pietre prețioase; am văzut mantia regală pe care o purta doar la biserică; am văzut un superb crucifix încastrat într-o casetă de cristal. Și multe, multe, alte obiecte extrem de valoroase atât din punct de vedere istoric cât și ecleziastic. Păcat că nu se pot face poze aici.

Din muzeu, traseul te conduce spre o superbă încăpere, denumită Panorámaterem (sala panoramică) - de fapt o cafenea amenajată deasupra intrării ce dă spre Dunăre. Printr-o fereastră circulară de mari dimensiuni ce practic ocupă întregul perete nordic, se vede spectaculos Dunărea cu orașul slovac Štúrovo (Párkány în maghiară) și cu podul Marie Valerie ce leagă cele două orașe. Nu te mai saturi de admirat peisajul până îți aduci aminte din nou că mai ai încă multe de văzut. 

De aici începe greul: ai de urcat un lung șir de scări, 413 la număr dacă e să le socotești și pe cele pe care le-ai urcat deja până aici. Însă efortul este răsplătit pe deplin. Sunt două locuri exterioare de unde poți avea o panoramă completă de 360 de grade asupra orașului Esztregom, a Dunării și a orașului de dincolo, Štúrovo. Prima ieșire este la baza celor 12 coloane corintice ce susțin cupola. Măsurile de protecție a turiștilor sunt maxime, balustrada de metal este înaltă și solidă. Cei care nu au rău de înălțime pot sta cât vor pentru a admira împrejurimile, asta dacă rezistă sub soarele arzător care frige în ciuda vântului care adie din când în când. Evident, fac o mulțime de poze, încerc să surprind peisajul urban ce se desfășoară la baza catedralei. 

De aici se mai urcă încă aproximativ 100 de trepte pe o scară spiralată foarte strâmtă, nerecomandată celor care suferă de claustrofobie. Aceasta duce spre a doua terasă panoramică, exact deasupra coloanelor descrise mai sus. De data asta, calea de acces este îngustă, accesu pe scări se face alternativ, la intervale fixe de timp. Din acest motiv, te poți trezi cu un grup relativ mare de turiști care în ciuda dorinței tale de a mai sta într-un loc, te vor împinge în ritmul lor. Asta până în partea cealaltă unde va trebui să stai la coadă și să aștepți ca să cobori. Iar dacă se nimerește să stai pe parte pe care bate soarele, atunci te-ai ars...la propriu și la figurat. Dar oricum, peisajul este superb, senzația de a fi sus, unde doar păsările mai zboară este fantastică.

De la soarele puternic de afară, cobori direct în măruntaiele catedralei, adică în cripte. Criptele au fost construite în 1831 în stil egiptean. Ar fi bine să ai o haină mai groasă căci diferența de temperatură este destul de mare. Sau, să vizitezi criptele înainte de a urca în dom. Criptele sunt practic un oraș subteran, construit special pentru înalții prelați care au slujit aici, episcopi, arhiepiscopi, cardinali. Printre zecile de morminte, marcate prin pietre funerare sculptate în stil gotic sau baroc, se află și cele ale lui János Vitéz (1408-1472) - arhiepiscop, educator și mai apoi cancelar al Regelui Matia Corvin. A fost episcop de Oradea în 1445, în vremea sa orașul a devenit un important centru umanist. A fondat Academia și biblioteca din Oradea, mutate ulterior la Esztergom când a fost numit arhiepiscop de Esztergom și Primat al Ungariei. De asemenea aici în cripte se găsește mormântul lui Dénes Széchy (1410-1465) - arhiepiscop de Esztergom, cel care a fost primul Primat al Ungariei, cel care a încoronat trei regi: pe Ladislau al V-lea Postumul la 15 mai 1440, pe Vladislav I la 17 iulie 1440 și pe Matia Corvin la 25 martie 1464. A fost cel care a Reconstruit Bazilica din Esztergom. 

Un alt înalt prelat înmormântat aici este Csernoch János (1852-1927) - ultimul arhiepiscop al Ungarie Mari, cea dinainte de Trianon. A militat împotriva instaurării Republicii Sovietice Ungare în 1919. Poate și de aceea are un monument funerar maiestuos, realizat din marmură albă, peste care stă trist un înger înaripat cu steagul în bernă. 

Însă cel mai vizitat mormânt este cel al lui József Mindszenty (1892-1975) - arhiepiscop, Primat al Ungariei și cardinal, cel care a condus catolicismul ungar între 1945 şi 1973. După război s-a opus instaurării comunismului în Ungaria, motiv pentru care a fost persecutat, închis și torturat. După 8 ani de închisoare a fost eliberat odată cu Revoluția din 1956 și a primit azil politic la Ambasada Statelor Unite din Budapesta pentru următorii 15 ani. A fost lăsat să plece în exil în 1971, trăind la Viena până la moartea sa în 1975. După căderea comunismului, în 1991 rămășițele pământești i-au fost repatriate și înhumate în cripta Bazilicii din Esztergom. Este admirat și astăzi de opinia publică maghiară pentru curajul de a se opune atât Partidului Crucilor cu Săgeți de factură fascistă cât și Partidului Comunist. Viața sa a fost subiectul mai multor filme turnate între anii 1950-1966. Aici la Bazilica din Esztergom, mormântul său simplu, este un adevărat loc de pelerinaj pentru credincioșii catolici din lumea întreagă. Pe piatra funerară apare inscripția în limba latină ”VITA HUMILIAVIT - MORS EXALTAVIT”.

Revenit la suprafață după această interesantă incursiune în istoria ecleziastică a catolicismului maghiar, am timp să admir Bazilica din exterior. Abia acum observ dimensiunile impresionante dar bine proporționate. Descopăr că fațada principală este impozantă, timpanul fiind sprijinit de 8 coloane circulare corintice de dimensiuni impresionante. Poarta principală de acces, folosită doar la ocazii speciale, este încadrată de patru statui și patru blazoane. De o parte și de alta a platoului din fața fațadei stau față în față statuile din calcar ce îi reprezintă pe arhiepiscopul Dénes Széchy (în latină Dionysium de Szech) și pe Hunyiadi János (Iancu de Hunedoara sau Ioannes Corvinus în latină). Ambele statui sunt semnate de Johann Hutterer (1835-1907) și au fost realizate în 1877 respectiv 1876. Textul în limba latină, ce abia se mai poate desluși de mâzgăliturile lăsate de ”turiști” sunt: ”DINYSIUM CARD. DE SZÉCH / PRIMATEM HUNGARIAE / POSUIT / JOANNES CARD. SIMOR / A. MDCCCLXXVII” respectiv ”JOANNEM DE HUNYAD / GUBERNATOREM HUNGARIAE / POSUIT / JOANNES CARD. SIMOR / A. MDCCCLXXVI”.

Celelalte două statui, situate de o parte și de alta a porții sunt realizate din marmură îi reprezintă pe Csanád Telegdi (1280-1349) arhiepiscop de Esztergom între anii 1330-1349, respectiv pe Ludovic cel Mare (1326-1382) - rege al Ungariei și Croației (1342-1382) și al Poloniei (1370-1382). Ambele sculpturi sunt semnate de Kiss György (1852-1919) din Budapesta și au fost realizate în 1909. 

În afara celor patru statui, fațada principală este decorată cu patru superbe blazoane ce au aparținut episcopilor Sándor Rudnay, Jüzsef Kopácsy, János Scitovszky respectiv János Simor având inscripțțile  COEPIT, CONTINUAVIT, CONSECRAVIT şi respectiv CONSUMMAVIT. Întreaga fațadă ca de altfel întregul edificu așa cum este el astăzi, i se datorează arhiepiscopului Sándor Rudnay (1760-1831) de origine slovacă, fost episcop de Transilvania între anii 1816-1819. 

Tot pe vremea în care Sándor Rudnay era pe scaunul episcopal a fost construit și Poarta Neagră sau Sötétkapu - care este de fapt un tunel lung de 90 de metri situat sub pantele artificiale ce duc la platoul din fața Bazilicii. Întregul tunel este boltit și construit în stil neo-clasic. Scopul construcției lui este de a uni Seminarul cu locuințele prelaților și de asemenea partea orașului cunoscută sub numele de Szentgyörgymezö cu centrul acestuia. La intrarea sudică, acolo unde tronează o impunătoare statuie a lui József Mindszenty, pe o placă de marmură roșie este gravat textul ”PRINCEPS PRIMAS ALEXANDER A. RUDNA MDCCCXXIV”. Tunelul a fost locul în care în timpul revoluției din 1956, au murit 14 persoane, comemorate printr-o placă montată la ieșirea dinspre nord. 

Ca să completăm descrierea ansamblului Bazilicii din Esztergom, trebuie amintite și statuile situate în piața Sf.Ștefan (Szent István tér) așa cum se numește platoul în pantă din fața catedralei. În centrul Pieței  se află statuia Fecioarei Maria cu Pruncul în brațe, într-o înfățișare numită Maica Domnului de Ungaria (Magyarok Nagyasszonya în maghiară sau Patrona Hungariae în latină). Statuia din bronz are o înălțime de 2 metri și este situată pe un piedestal de 3,7 metri înălțime. A fost comandată de canonicul Pór Antal sculptorului Kiss György din Budapesta și ridicată în anul 1905 cu ocazia sărbătorii mileniului. 

În partea superioară a rampei, situate de o parte și de alta a platoului, acolo unde scări monumentale fac legătura cu cele două părți ale orașului există două statui ce-i reprezintă pe doi dintre regii canonizați Szent László și Szent István. Statuile datează din anii 1770 iar cei doi regi sunt reprezentați cu însemnele puterii și în haine de nobili din secolele XVI-XVII. Sunt operele lui József Habenstreit (1719-1783).

În partea inferioară a rampei, găsim statuia Fericitului Eusebiu (1200-1270) ce ține în mâna stângă o carte. Statuia datează din 1780. De cealaltă parte se află statuia Sf. Márk Kőrösi (1589-1619) unul dintre cei trei martiri din Kosice (Kassa) a cărui relicve se găsesc în interiorul Bazilicii. Sfântul Márk Kőrösi este înfățișat având ramuri de finic în mână. Toate cele patru statui au fost renovate în 2008. 

În jurul Bazilicii din Esztergom mai găsim încă două statui. Una ce pare a fi foarte veche o reprezintă tot pe Fecioara Maria cu Pruncul Isus în brațe, acesta din urmă având în mână semnul puterii maghiare, orb-ul. Probabil că Maria avea în cealaltă mână sceptrul. Datează din 1710 și este cea mai veche statuie din orașÎn fine pe latura nordică a Bazilicii se află statuia ecvestră a Regelui Ștefan (Szent István Király) ridicată în 1935 de către Medgyessy Ferenc (1881-1958). 

Fără îndoială, acest edificiu grandios ce-l reprezintă Bazilica din Esztergom trebuie să fie pe lista de priorități a oricărui turist ce vrea să afle aspecte din istoria Ungariei care se împletește cu istoria bisericii catolice. 

---

Școala de pictură a profesorului Ionel Baltă

June 4, 2015, 10:33 pm

≫ Next: Where is Mirel (7): Vedi Napoli, poi Mori

≪ Previous: Cotul Dunării (II) - Bazilica din Esztergom

$

0

0

Ca profesor, cred cu tărie că definiția succesului în educație constă într-o întâlnire fericită dintre un elev talentat și un profesor devotat meseriei lui. Sunt sute de exemple în care profesorul, văzut ca un ”șlefuitor de diamante”, reușește să împlinească destinul unui învățăcel. Despre un astfel de exemplu vreau să scriu în materialul de față. Despre un dascăl a cărui menire nu este alta decât modelarea talentelor cu care lucrează. Este vorba despre profesorul Ionel Baltă de la Clubul Copiilor din Jibou.

Recunosc, școala românească este într-o mare deglingoladă ce ține de aproape un sfert de veac. De prea multe ori se vorbește sau se scrie negativ despre învățământul românesc, iar cele câteva zeci de contra-exemple de elevi talentați călăuziți de profesori dedicați, care ies din anonimat prin rezultate de excepție obținute la diferite concursuri, nu par decât să confirme regula. Însă, cu toate acestea, merită să vorbim și să scriem, să promovăm aceste exemple de bună practică. Iar de reformarea reală a sistemului, n-au decât să se ocupe cei care trebuie să o facă!

La Jibou, un mic orășel amplasat strategic pe râul Someș, un important nod de cale ferată, dar care a rămas oarecum în umbră, odată cu stabilirea reședinței de județ la Zalău, exemplele de bună practică merită promovate. Orașul este deja cunoscut în țară și nu numai grație extraordinarei Grădini Botanice de aici, una dintre cele mai frumoase de la noi. De asemenea, orașul este cunoscut în mediile culturale maghiare (dar și românești) datorită existenței aici a unuia dintre cele mai mari conace din Transilvania: Castelul Wesselényi. Castelul în sine, este un exemplu de bună practică, spre deosebire de alte castele și conace nobiliare din Transilvania pe care nepăsarea sau neputința le-a dus în stadiu de colaps, acesta este integru și domină dealul grădinii botanice. dar nu despre castelul Wesselényi vreau să vorbesc, ci despre instituția care a funcționat aici până nu demult: Clubul Copiilor Jibou. Suntem obișnuiți ca atunci când vorbim de școală, de educație, să ne gândim doar la ceea ce se întâmplă între zidurile școlilor sau ale grădinițelor, uitând de educația extrașcolară și extracurriculară. Chiar dacă unii le consideră desuete, aceste palate sau cluburi ale elevilor, au fost de-a lungul anilor adevărate pepiniere de talente. Asta pentru că pe de o parte aici vin doar copii care vor să-și șlefuiască un talent, sau care vor să învețe ceva în plus, iar pe de altă parte pentru că profesorii de aici au privilegiul de a lucra doar cu elevi pasionați de ceea ce fac. Din acest punct de vedere, Clubul Copiilor din Jibou, condus cu entuziasm de către domnul director Victor Pintea este un exemplu.

Clădirea din cadrul Grădinii Botanice Jibou, unde funcționează provizoriu Clubul Copiilor

Vreau să scriu, așa cum am spus, despre una din secțiile Clubului Copiilor din Jibou. Fără a neglija activitatea celorlalte (promit să revin) voi vorbi doar despre ceea ce se întâmplă în cadrul cercului de pictură condus de profesorul Ionel Baltă. De numele lui se leagă o serie de premiere în pictura realizată de elevii sălăjeni. Cine nu a auzit de ”Muntele Fuji” din Gradina Botanică Jibou pictat de elevii profesorului Ionel Baltă? Sau de prima expoziție de pictură 3D expusă pe holurile Inspectoratului Școlar Sălaj? Mai este cineva care nu a auzit de pictura verticală realizată pe un perete din Grădina Botanică? Iar cei care au trecut măcar o dată pragul Liceului Teoretic ”Ion Agârbiceanu” din Jibou - acolo unde domnul profesor Ionel Baltă are câteva ore - nu a putut să nu remarce expoziția de pictură cu lucrări ale elevilor cercului pe care-l conduce. Unii vor spune ceva de genul: ”ce este atât de extraordinar în ceea ce face profesorul Baltă? Sunt atâți alți profesori care fac la fel.” Este adevărat, mie personal mi-a fost dat să văd și să scriu despre ”școala de talente” a profesorului Dumitru Costălaș de la Șimleu Silvaniei. Însă în cazul profesorului Ionel Baltă, un lucru frapează și te face să-ți dorești să-l cunoști, să afli care este secretul său: numai în 2014 a obținut cu elevii săi 165 de premii la concursurile la care a participat. 

Expoziția ”Transparențe” - realizată de elevii conduși de profesorul Ionel Baltă

Ioan Baltă s-a născut la data de 10 octombrie 1962 în Jibou și a studiat încă din tinerețe arta plastică în cadrul Școlii Populare de Artă din Baia Mare. Mai târziu a a urmat cursurile de etnografie și folclor, secția de artă a Fundației Ecologice ”Dimitrie Cantemir” de la Iași. Începând cu anul 1999 a intrat în învățământ, primii doi ani predând pictura la Școala cu program de artă din Zalău - care funcționa în cadrul actualei Școli Gimnaziale ”Gh.Lazăr”. Norma de bază îi era întregită cu ore la Liceul Teoretic din Jibou. Din anul 2001 este titularul catedrei de artă populară și pictură din cadrul Clubului Copiilor din Jibou. Aici, la Jibou, a cunoscut cele mai mari satisfacții din punct de vedere profesional. Dar pentru a ajunge la rezultatele de excepție de astăzi, a fost nevoie de un drum lung și de curajul de a ieși din tipare. ”M-am hotărât să diversific tehnicile picturale. Aici mă refer la pictura pe sticlă, la pictura pe lemn, pe carton, acrilice, pastel fără a neglija însă pictura pe pânză” - spune profesorul Baltă. 

Diploma de excelență pentru profesorul Ionel Baltă

Rațiunea de a fi a unui profesor, cu atât mai mult a unuia care predă artele plastice, este de a ajunge cu prin elevii săi să participe și să câștige premii la concursurile de profil. Dincolo de polemica stârnită în jurul ”documentelor și hârtiilor” cu care se blindează un profesor, există demersul firesc de a participa la diferite concursuri de profil. Așa a fost și în cazul profesorului Baltă. ”La început nu înțelegeam de ce nu primeam nici măcar diplomă de participare la concursurile la care trimiteam lucrări ale elevilor. Mi-am dat seama apoi că o lucrare trebuie neapărat să conțină o semantică. Dacă lucrarea nu are o idee picturală, un sistem argumentat, un scop, nu are acuratețe, nu are sensibilitate emoțională, nu are un grad ridicat de complexitate în realizare atunci juriul n-o să o aprecieze”  - explică el cheia succesului. 

Profesorul Ionel Baltă și sutele de diplome ale elevilor săi

Cu o astfel de abordare a reușit profesorul Ionel Baltă să cucerească rând pe rând marile competiții de profil. Printre acestea se numără concursurile internaționale ”Nicolae Tonitza” de la Bârlad sau ”Sportul în imaginația copiilor” de la Chișineu Criș. La ultimul dintre acestea, elevii profesorului Ionel Baltă par a fi abonați la premii. O simplă statistică spune aproape totul. În anul școlar 2008-2009 elevii cercului de pictură din cadrul Clubului Copiilor din Jibou au reușit să obțină 12 premii. Apoi în anii următori numărul acestora a crescut la 33 în anul școlar 2009-2010, apoi la 52 în 2010-2011, 63 în anul școlar 2011-2012, respectiv 81 în anul școlar 2012-2013. Punctul culminant a fost atins în anul școlar trecut când ”școala de pictură Ionel Baltă” a reușit să aducă la Jibou 165 de premii. Sunt atâtea diplome încât nu-ți ajung pereții sălii pe care o are la dispoziție ca și atelier să le expună pe toate. 

La ediția din anul școlar 2013-2014 a concursului internațional Cupa Crisius ”Sportul în imaginația copiilor” ce s-a desfășurat în data de 9 mai 2014 la Chișineu Criș, județul Arad au participat cu lucrări elevi din 33 de unități de învățământ din România (palate și cluburi ale copiilor, licee de artă, școli gimnaziale etc), alături de lucrări ale copiilor din Franța, SUA, Serbia, Ungaria, Spania și Germania. În albumul expoziției, lansat cu acestă ocazie, pe copertă se află două lucrări, una din pictură și alta de metaloplastie - ale elevilor jibouani. Asta spune multe despre nivelul la care s-a ajuns. Răsfoind același catalog, ce cuprinde toate lucrările premiate, din cele 7 premii speciale acordate pe diferite secțiuni, 3 sunt de la Jibou. Marele premiu a fost obținut de Mercea Dana, 17 ani cu lucrarea ”Dans Sportiv”; premiul special pentru pictură a fost obținut de Matyas Diana, 8 ani pentru lucrarea ”Balet” iar premiul special pentru ulei i-a revenit elevei Cârstea Ana Maria, 17 ani pentru lucrarea ”Ciclism”. De asemenea albumul are 3 pagini dedicate lucrărilor elevilor de la Clubul Copiilor Jibou. Dintre elevii premiați merită amintiți cel puțin cei care au obținut locul I: Pop Diana (8 ani), Coman Carla (8 ani), Mându Anamaria (12 ani), Caba Lorena, Davia Ana (15 ani), Bârsan Andrea (15 ani), Zaharie Alexandra (15 ani), Dosa Roxana (15 ani), Chira Alexandra (16 ani), Pop Cosmina (16 ani), Chețe Darius (16 ani), Mercea Ștefana (17 ani), Mercea Dana (17 ani), Pașca Alina (17 ani), Surdu Cristian (18 ani). 

O parte din diplomele câștigate la Cupa Crisius

Marele Premiu: Mercea Dana

Am avut ocazia să întâlnesc în atelierul Clubului Copiilor din Jibou trei dintre elevele cele mai premiate. Ele sunt de fapt ”mâna dreaptă” a profesorului, aproape tot timpul lor liber este dedicat picturii. Mercea Dana Ștefana este elevă în clasa a XII-a la Liceul Teoretic ”Ion Agârbiceanu” și frecventează cercul de pictură din clasa a IV-a. Aici, sub coordonarea profesorului Ionel Baltă a învățat să picteze. Am întrebat-o cum a evoluat. Mercea Dana: ”Acum, chiar în ultimii ani s-a văzut evoluția. La început nu se vedea, dar pe parcurs aceasta s-a văzut. Ca să ajungi aici îți trebuie în primul rând talent, iar apoi un bun instructor și plăcerea de a picta”. Ea este marea câștigătoare a ediției de anul trecut a Cupei Crisius  - concursul internațional de la Chișineu Criș. Iată ce spune despre lucrarea ei care a fost unanim apreciată de juriu: ”E o manieră modernă, tehnica divizării tușei, tușa juxtapusă sau suprapusă parțial. Lucrarea mea se numește ”Dans Sportiv”. Tot în anul școlar 2013-2014 a mai câștigat premiul I la concursul ”Artă și Joc în atelierul Fanteziei” de la Sighișoara, premiul I la concursul internațional de artă ”N.Tonitza” de la Bârlad, premiul I la concursul ”Icoana suflet de copil” de la Sebeș, premiul I și premiul special la concursul internațional ”Structură și Culoare” de la Iași. Desigur până să ajungă la acestă performanță au fost ani de muncă asiduă, de sute de ore petrecute în atelier. 

Mercea Dana, ajutându-i pe cei mici

La atelierul de pictură al profesorului Ionel Baltă, elevii vin în funcție de timpul liber pe care-l au. Practic toată după-amiaza, aici ei vin ca și acasă, vin din plăcere, din pasiune. Așa s-a întâmplat și cu ocazia vizitei mele. Mercea Dana a plecat să o ducă acasă pe eleva de clasa I pentru care astăzi i-a fost profesor, dar în câteva minute au apărut alte două domnișoare care s-au și apucat de lucru. fiecare știe ce are de făcut, fie încep o lucrare nouă fie continuă ceva început zilele trecute. Cârstea Anamaria, 17 ani, elevă în clasa a XII-a, multiplă premiată la concursurile la care a participat a acceptat provocarea de a-mi împărtăși din gândurile ei. ”cea mai mare realizare a mea de până acum a fost premiul special pentru pictură în ulei, obținut anul trecut la concursul de la Chișineu Criș. Am mai obținut tot la acel concurs alte două premii ”. Anamaria este din satul vecin, din Someș-Odorhei și pictează de 4 ani, de când a venit la liceu în Jibou. Cârstea Anamaria: ”în clasa a IX-a, profesoara de la clasă nu m-a încurajat. Odată a lipsit și a înlocuit-o domnul profesor Baltă. În timpul orei i-am făcut portretul iar dânsul văzând că am talent m-a chemat la cercul de pictură. A doua zi am și venit”.  

Cârstea Anamaria, 17 ani

În tot acest timp, o altă elevă a profesorului Baltă, își vedea de treabă ca și cum n-am fi existat. O cheamă Chira Alexandra, are 16 ani și este elevă la același Liceu Teoretic. Ea vine la cercul de pictură încă din clasa a IV-a, considerând activitatea de aici ca fiind foarte relaxantă. Și ea este obișnuită să participe la diferite concursuri și să se întoarcă acasă cu premii. La ediția de anul trecut al concursului de la Chișineu Criș a obșinut locul I cu pictura în ulei ”Hipism”. Chira Alexandra este de părere că ”în spatele unui premiu stă muncă și pasiune, mai mult pasiune.” Despre toate aceste premii au scris şi ziarele sălăjene, două articole putând fi citite aici și respectiv aici.

Chira Alexandra, 16 ani

Cataloagele expoziţiilor Cupa Crisius conţin multe din lucrările realizate de elevii profesorului Baltă

Consultând și fotografiind dosarele cu zecile sau sutele de diplome ale elevilor pe care-i coordonează, îmi dau seama că Ionel Baltă este dincolo de profesorul care-și coordonează elevi la diferite concursuri, un personaj complex, pedant, cu un real simț al ordinii, al rigorii. Cine altfel și-ar ține în ordine atâtea diplome, notându-și cu conștinciozitate fiecare premiu. De complexitatea interlocutorului meu aveam să-mi dau seama și văzând câteva afișe ale evenimentelor expoziționale la care a participat personal în calitate de pictor. A participat la prima ediție a Simpozionului de arte vizuale ”Arta în grădină” organizat de Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, Centrul de Cercetări Biologice ”Vasile Fati” Jibou și Asociația Culturală JAD Cluj-Napoca. 

Două din ultimele creaţii ale pictorului Ionel Baltă

De asemenea este pictorul căruia îi place să experimenteze, să inoveze. De numele lui se leagă pictarea ”Muntelui Fuji” - replica celebrului munte nipon, ridicat în Gradina Japoneză din cadrul Grădinii Botanice Jibou. În 2011, șapte din elevii coordonați de profesorul Ionel Baltă au pictat, vârful muntelui artificial cu o înălțime de 13 metri, pictura în sine având 11,5 metri lățime. Este, așa cum au scris ziarele ”cea mai mare pictură compactă, tridimensională din lume și o lucrare unică în România”. Un material de presă despre repictarea muntelui, în 2012, poate fi citit aici, iar reportajul difuzat la radio Cluj, poate fi ascultat aici.

O altă premieră a fost realizarea expoziției de pictură 3D, prima de acest fel din România realizată de către elevi. Am văzut cu ochii mei picturile de dimensiuni impresionante, expuse pe holul Inspectoratului Școlar Județean Sălaj și am fost surprins de acuratețea cu care au fost redate detaliile care dau impresia de spațialitate. Un articol despre acel eveniment a fost publicat pe acest blog. Tot o pictură 3D, un fel de crater, a fost realizat pe aleea ce duce la serele din cadrul Grădinii Botanice. Evident, presa sălăjeană nu a scăpat un astfel de eveniment, un material poate fi citit aici. 

Expoyiţie de pictură 3D, prima de acest fel realizată de elevi

Și inovațiile în materie de pictură ale ”școlii Ionel Baltă” nu se opresc aici. Recent, elevii cercului de pictură au realizat una dintre cele mai mari picturi murale din țară. Pictura este una deosebită pentru că face parte dintr-un concept inedit realizat în colaborare cu specialiștii Grădinii Botanice. Practic zidul exterior al micului atelier, acolo unde-și desfășoară activitatea cercul de pictură, a fost decorat în culori ce redau o grădină. Un material despre acest inedit proiect poate fi citit pe site-ul Radio Cluj. 

Pictură murală pe faţada atelierului

Însă faima de care se bucură pictorul și profesorul Ionel Baltă a trecut de mult granițele țării. Încă din 2009, a participat la un proiect în Spania realizat în colaborare cu Asociación Hispano-Rumena de Castilla la Mancha și sprijinit de Departamentul pentru Românii de pretutindeni din cadrul Guvernului României și Consulatul României din Ciudad Real. Aventura spaniolă a început în 2009 când Ionel baltă a fost profesor pentru o grupă de elevi, iar tema aleasă a fost pictura lui Salvador Dali - unul din maeștri picturii mondiale la care se raportează și pictorul jibouan. Anul următor, în 2010, tema aleasă a fost cea a pictorului român Sabin Balașa, pentru ca în 2011 tema cursurilor de pictură să fie legate de obiective și peisaje turistice din România. Și cum proiectul s-a dovedit a fi unul de succes, în anul 2013 Ionel Baltă a ținut încă un curs de pictură, de data acesta având ca temă etnografia și folclorul românesc. 

Diplomă de Excelență pentru activitatea din Spania a domnului profesor Ionel Baltă

Diplomă acordată uneia dintre cursantele din Spania

Diplomă de merit acordată profesorului Ionel Baltă de Consulatul României în Castilla-La Mancha şi Extremadura

Desigur, un astfel de eveniment n-a trecut neobservat, atât presa spaniolă cât și de cea de acasă, din Sălaj au publicat câteva articole elogioase la adresa profesorului. Aș aminti doar câteva dintre acestea: El Dia (august 2009) - ”Dali une a varias mujeres de Rumania y de Espana” ; El Dia (2010) - ”Balta utiliza la pintura como herramienta de integracion”; La Tribuna de Ciudad Real (august 2009) - ”La comunidad rumana homenajea a Salvador Dali”; La Tribuna de Ciudad Real (august 2013) - ”Rumania exporta floclore”; Lanza (2010) - La iluvia  cancela la exposicion infantil de pintura en óleo”. 

Articol apărut în presa locală din Spania, 2009

Activitatea din Spania a profesorului Baltă ține prima pagină a unui ziar din 2009

Articol despre profesorul şi pictorul Ionel Baltă, 2013

Imagini din timpul taberei de creație din Spania, 2013

 Presa din Sălaj a relatat în articole publicate de cotidianul Graiul Sălajului, activitatea derulată în Spania. Astfel, în septembrie 2010 a apărut articolul ”Ionel Baltă - un profesionist din Jibou uimește Spania”, iar în octombrie 2013 articolul ”Profesorul Ionel Baltă din Jibou ambasador al culturii și artei românești în Peninsula Iberică”.

Trebuie să închei acestă succintă prezentare a activității profesorului Ionel Baltă de la Clubul Copiilor Jibou, și nu o pot face decât citând din cartea ”Crochiuri Antropologice” a renumitului prof.univ.dr. Ilie Moise, apărută la Editura ASTRA Museum din Sibiu în 2013: ”De la primul contact, la Ionel Baltă remarci modestia dascălului de vocație care-și tratează elevii ca pe niște parteneri de...proiect. Și cum proiectul lor este acela de a obține premii și aprecieri din partea juriului...la fiecare ediție a Olimpoiadei sălăjenii urcă pe podium”.

Ce ar mai fi de spus? Orice ai adăuga, orice cuvinte elogioase ai folosi, nimic nu poate să înlocuiască sentimentele pe care le ai când îi vezi lucrările personale sau, mai ales, pe cele ce ies din mâna elevilor săi. Căci până la urmă ce este dascălul, dacă nu reflectarea activității elevilor săi. 

Ionel Baltă alături de două dintre cele mai talentate eleve ale sale

  

Where is Mirel (7): Vedi Napoli, poi Mori

June 6, 2015, 8:47 am

≫ Next: Proiectul fotografic #hoinarprinsalaj

≪ Previous: Școala de pictură a profesorului Ionel Baltă

$

0

0

Nu știu dacă ați sesizat jocul de cuvinte din titlul acestui nou episod din serialul Where is Mirel, care descrie traseul parcurs de Mirel Magop în această nouă aventură. De fapt este o parafrazare a celebrei zicale ”Vedi Napoli e poi muori” - care s-ar traduce prin ”Dacă ai văzut Napoli, poți să mori” cu aluzie la frumusețea și fascinația acestui mare oraș din sudul Italiei. Nu asta și-a propus Mirel Magop, nu Napoli este punctul final al călătoriei, oricât de mult i-ar fi plăcut colo. Napoli este doar o escală, un oraș de tranzit, în ineditul său proiect de a lega cu urma pașilor săi, cel mai nordic punct din Europa - NordKapp, de cel mai sudic punct din America de Sud - Capul Horn. Unde mai pui faptul că el a văzut prima dată Mori (oraș italian din zona Trentino) și apoi Napoli. Haideți să vedem ce a mai făcut globetrotterul Mirel Magop de când a plecat din Roma.

Iată ce spune Mirel despre această zicală: ”Expresia asta s-a născut cred că atunci când alte orașe din Italia nu prezentau așa mare interes...Expresia a rămas sub formă de ironie, Mori (cu M mare) este o localitate în nordul Italiei...Eu, pentru orice eventualitate, am trecut întâi prin Mori...”

Pe 18 mai, Mirel era deja pe drum. Așa cum scria pe pagina sa de facebook, ”direcția Napoli...e poi Mori”. Însă nu a luat-o direct spre celebrul oraș ci a făcut un ocol ca să treacă prin munți. Iată cât de plastic descrie, pe 20 mai, bucuria de a călători prin munți:”Am plecat spre Napoli ocolind puțin puțin ca să trec iar prin munți...dragostea mea forever! Am mers vreo 30 km pe jos și vreo 60 cu cei care au oprit. Ținând cont că traficul era aproape zero...pot spune că am mers bine ieri. În inima munților, Dumnezeu a trimis o ploaie ca să răcorească locurile pe unde aveam să trec. Asfaltul era încă ud. Hm...răcoare, aer curat...iar dorm unde-mi place mie! Păsările mă întâmpinau și mă petreceau cu ciripitul lor, niciodată plictisitor...ba foarte reconfortant. Ca și cum stăteam acasă în fotoliu și ascultam Vivaldi. Mașinile mă deranjau una la cinci minute...verde peste tot! Simt cum sunt inundat de un sentiment plăcut...frate cu o automulțumire fresco (sunt în Italia, prego!). Fac eforturi să mă simt bine! Ce-mi place asta!”

Pe 22 mai și-a mai făcut un hatâr: a urcat sus la Monte Casino, acolo unde în timpul celui de-al Doilea Război Mondial s-au dat lupte grele. A dormit acolo unde a dormit și...Sven. Cum care Sven? Sven Hassel.

În drum spre Napoli, a urcat pe Vezuviu. ”Merită să vezi Vezuviul înainte să mori...(de preferat cu minim 40 de ani înainte să mori). Eu personal, l-am luat la pas nu pe drumul asfaltat și plin de autocare care s ecaxonează la curbele din serpentine, ci prin partea sa estică, unde am făcut cunoștință cu partea sa cea mai pitorească. Am campat chiar o seară pe o culme din lanțul muntos ce formează un scut pentru privirile celor de la poalele Vezuviului. Recunosc că și eu, văzându-l de la Napoli, nu mi s-a părut așa impozant...Realitatea de pe teren m-a făcut ( a nu știu câta oară) să nu mă iau după aparențe.”

Ca unui călător adevărat, care iubește drumeția și muntele, Vezuviul i-a lăsat o impresie puternică. Atât de tare i-a plăcut încât a campat chiar pe buza craterului celebrului vulcan, adormit de ani și ani. A făcut multe poze și a realizat chiar și un filmuleț, pe care-l puteți vizualiza aici. 

”Noaptea m-a prins sus...Asta nu e o știre rea, ci foarte premeditată, însă nu prea am avut de ales unde să campez. Am găsit 1,5 metri pe o șa de munte, pe zgură, pentru că după ultima erupție din 1944 vegetația nu s-a regenerat complet...Dar priveliștea a compensat restul...mi-am făcut din Vezuviu ACASĂ!” - spune Mirel, cu respectul care-l are față de munte în general și față de acest ”uriaș adormit” în special. Iar pozele spun mai mult decât o mie de cuvinte.

 

Dacă ascensiunea muntelui a fost ”floare la ureche” nu așa au stat lucrurile la coborâre: ”Am mers a doua zi până la capătul drumului și încă un pic mai departe. Am ajuns într-o zonă care avea să-mi amintească că sunt globetrotter, nu alpinist...totuși nu m-am întors mult din drum ci am găsit cumva o cale de mă duce la vale, mai la propriu, mai la figurat! Poza (de mai jos) e din vale, după ce am coborât și arată drumul pe care am decis să cobor...După decizii din astea și întotdeauna după ce se termină, îmi aduc aminte totuși că-ți trebuie un dram de inconștiență să te expui cum m-am expus eu! În fine, am ajuns la crater, dar pentru că e un morman de zgură, craterul care a erupt în 1944 și pentru că ar fi trebuit să dau 15 euro să văd o gaură...și pentru că asta nu adaugă nimic interesant la ce am experimentat în ultimele 24 de ore, nu am mai urcat!”

În zona Napoli a stat aproape o săptămână, timp suficient să vadă orașul și împrejurimile. În Napoli l-a întâlnit pe verișorul lui, care împreună cu prietena acestuia i-a fost ghid prin oraș. ”Am stat la verișorul meu. Cu el și cu prietena lui am colindat orașul. Eu nu aveam decât aparatul foto. Din păcate prietena verișorului meu avea o geantă (deh! ca femeile). Nu o mai are”. Nu sunt tocmai referințe bune pentru un oraș din Uniunea Europeană a anului 2015...

Reamintim că această călătorie a lui Mirel Magop, face parte din proiectul ”National Costumes of the World” și are ca obiectiv promovarea costumului popular românesc. De data acesta, Mirel are cu el un veritabil costum popular de pe Valea Barcăului, primit de la Ligia-Alexandra Bodea din Iaz. 

Până la următoarea relatare a lui Mirel, să-i urăm ”Drumuri Bune!”. 

Vă reamintim că cei care vor să dea o mână de ajutor, o pot face folosind conturile:

• cont în lei:     RO87BUCU1071033073369RON
• cont în euro:  RO30BUCU1071110013674EUR

deschise la Alpha Bank pe numele Magop Costel Mirel.

Seria de note de călătorie ”Where is Mirel?” mai cuprinde articolele:

• Mirel Magop într-o nouă aventură: National Costumes of the World
• Where is Mirel? (1): de la Iaz la...Budapesta
• Where is Mirel? (2): Lumina de Paște pentru eroii români înmormântați la Zvolen
• Where is Mirel (3): Austria la pas
• Where is Mirel (4): Traversând Dolomiții (Galerie foto)
• Where is Mirel (5): Italia în zig-zag
• Where is Mirel (6): Roma, cetatea eternă

Proiectul fotografic #hoinarprinsalaj

June 7, 2015, 11:51 pm

≫ Next: SH4 contraatacă. Povestea roboților construiți la API

≪ Previous: Where is Mirel (7): Vedi Napoli, poi Mori

$

0

0

Încă de la început am dedicat acest blog, impresiilor de călătorie (prin județul Sălaj, prin țară sau prin lumea largă) pe care m-am străduit să le ilustrez cu fotografii realizate de mine. Un blog de călătorii și de fotografie în același timp, de aici și denumirea de Foto-Travel. Evident, ca orice proiect, și acesta a evoluat în direcții pe care nu le anticipasem, tocmai din dorința de a încerca să acopăr sfera largă a domeniului legat de călătorii. Am făcut promovare turistică, am scris despre proiecte interesante, despre pasiunea altora de a călători. Cu timpul mi-am dat seama că oricât de frumos ar fi prin lume - și vă rog să mă credeți că am avut șansa de a vedea locuri minunate - tot ACASĂ este mai bine. Nu știu alții cum sunt...dar pe mine locurile copilăriei, locurile de care sunt legat sufletește mă atrag ca un magnet. Am început să redescopăr Sălajul și am făcut-o pur și simplu hoinărind. Am hoinăritîncoace și în colo, fie că a fost vorba de vre-un proiect, fie că a fost vorba despre o deplasare în interes de serviciu. De fiecare dată am luat și aparatul de fotografiat cu mine și când am văzut ceva interesant am tras un cadru. Și cum o fotografie spune mai mult decât 1000 de cuvinte, am decis să împărtășesc și altora din frumusețea locurilor văzute. Așa s-a născut ideea de proiect #hoinarprinsalaj.

Hoinar prin Sălaj este noul proiect fotografic la care lucrez, un proiect ce se va dezvolta în timp. Un proiect de promovare prin fotografie a județului Sălaj. Un proiect ce se va derula prin intermediul celei mai populare rețele de socializare, Facebook. Un proiect ce-și propune să promoveze Sălajul peisagistic, Sălajul istoric, Sălajul etnografic, Sălajul cultural, Sălajul spiritual, Sălajul urban, Sălajul rural, Sălajul bisericilor de lemn, Sălajul conacelor și castelelor, Sălajul gastronomic, Sălajul uitat, Sălajul oamenilor harnici, Sălajul nostru, al tău și al meu deopotrivă. Pentru început voi derula campania #hoinarprinsalaj prin intermediul paginii personale de Facebook, asta pentru că acolo îmi sunt prietenii, acolo fotografiile mele sunt apreciate, like-uite, share-uite. Nu exclud însă posibilitatea de a crea o pagină dedicată, poate chiar un site. Și de ce nu, poate în timp, cele mai reușite fotografii vor face obiectul unei expoziții personale. E visul fiecărui fotograf...

Sălajul istoric: Amfiteatrul din cadrul complexului arheologic Porolissum

Oricât de frumos aş încerca să descriu un loc, un obiectiv, o fotografie reuşită va vorbi de la sine. Va transmite culoare, emoţie, va spune o poveste. Doar fotografii știu că pentru o fotografie reușită ajungă să tragi zeci de cadre, că uneori ai nevoie de șansă, de un dram de noroc. Însă nu întotdeauna, fotografia pe care o consideri tu a fi cea mai reușită, va fi apreciată și de alții. Gusturile (chiar și cele legate de fotografie) nu se discută. Iată de ce, în postările mele pun mai multe fotografii, poate unele pe care aș fi tentat să le exclud vor fi pe placul privitorilor, le vor aduce aminte de un fapt, vor crea o stare emoțională.
Iar mediul virtual, în cazul nostru reţeaua de socializare folosită, permite acest gen de abordare.

Sălajul peisagistic: Valea Someșului

Pentru a susţine proiectul de promovare fotografică a judeţului Sălaj am creat special hashtagul #hoinarprinsalaj. Este modalitatea simplă de a găsi pe blog sau în reţelele de socializare conţinut (imagini sau text) ce are legătură cu subiectul în cauză, este dacă vreţi modalitatea de a ordona acest conţinut. În paralel foloses hashtag-urile #salaj pentru toate post-urile ce au legătură cu judeţul Sălaj  sau #satulsălăjean dacă post-ul respectiv are legătură cu Sălajul rural. Evident folosesc şi hashtag-ului #fototravel - brandul sub care derulez proiectul Hoinar prin Sălaj. 

Sălajul etnografic: Muzeul satului Ciumărna

Nu-mi propun să surprind totul, este utopic să crezi că cineva va reuși să facă asta. Mai degrabă sunt crâmpeie din realitatea de zi cu zi din județul Sălaj. Nu am neapărat un plan, nu îmi propun să iau la pas localităţile sălăjene, nu am priorităţi. Pur și simplu am să hoinăresc, iar dacă am să văd ceva interesant am să fotografiez pentru a vă împărtăși și vouă bucuria vederii unui peisaj, a unei flori, a unui loc. 

Sălajul spiritual: Răstignire de lemn

Evident, un proiect pe termen lung, de o asemenea anvergură, necesită efort şi mai ales timp, mult timp liber. Sunt, evident şi costuri financiare. De acea orice mână de ajutor este binevenită. 

Aşadar, vă invit să hoinărimîmpreună, să (re)descoperim Sălajul. Dacă nu o puteţi face fizic (deşi ar fi de luat în considerare o astfel de variantă), luaţi loc confortabil în fotoliul dumneavoastă şi lăsaţi-vă purtaţi prin Sălaj. 

Sălajul peisagistic

SH4 contraatacă. Povestea roboților construiți la API

June 11, 2015, 1:41 pm

≫ Next: Muzeul Școlar de la Gâlgău sfidează timpul

≪ Previous: Proiectul fotografic #hoinarprinsalaj

$

0

0

Titlul, rupt parcă din filmele SF, este numele unui robot construit din piese de lego, cu care doi tineri pasionați de la Colegiul Tehnic ”Alesandru Papiu Ilarian” din Zalău, atacă primele poziții ale unui important concurs de robotică ce se va desfășura sâmbătă 13 iunie 2015 la București. Este vorba despre Competiția Națională de Robotică Educațională World Robot Olympiad (WRO), găzduită de Universitatea Europei de Sud-Est Lumina, iar cei doi tineri sunt Sebastian Țicuș - elev în clasa a X-a și Dan Hășmășan - elev în cala a XII-a. De aici și numele prototipului cu care vor concura: S(ebastian) H(ășmășan) 4(tracțiune 4X4). Împreună formează echipa Brainstorming Team.

SH4, gata de concurs
Joi 11 iunie 2015, ora 7,30. Dan răspunde la telefon foarte târziu. A reușit să doarmă preț de câteva minute, după o noapte lungă în care au muncit la construcția robotului SH4. Nu asamblarea propriu-zisă a pieselor de lego, care formează scheletul, a necesitat atâta timp, ci programarea PLC-urilor care trebuie să execute exact ceea ce li se cere. O jumătate de oră mai târziu, obosiți dar fericiți că robotul lor este aproape gata, ne întâlnim la școală, în cabinetul de automatizări al doamnei profesoare Rus Anamaria, pentru ”ședința foto”. La o astfel de competiție nu te poți prezenta oricum, pe lângă robotul care trebuie să se descurce la toate solicitările juriului, e nevoie de un material tipărit care conține descrierea acestuia și de un scurt film de prezentare în limba engleză.

Ora 8,00. Cu mișcări parcă împrumutate din lumea roboților cu care aproape că se identifică, Sebi și Dan scot dintr-un geamantan robotul SH4 și se apucă de cablaje: cele trei PLC-uri programate fiecare să facă ceva, trebuie conectate cu servomotoarele, cu senzorii, cu celelalte componente. Robotul seamănă cu o insectă uriașă, iar ceea ce surprinde în primul rând este configurația roților, pardon a șenilelor. Aici se vede într-adevăr ingeniozitate băieților. Câteva întrebări îmi stau pe limbă, dar nu-i conturb din activitatea lor. A-i da viață lui SH4 este mai important decât întrebările mele.

Ora 8,15. Putem începe ședința foto. Dan face ultimele verificări, tot meșterește ceva la PLC-uri, în timp ce Sebi - responsabil cu bilele, o caută pe cea verde. Trebuie spus că SH4 este programat să culeagă și să sorteze minereu (bilele roșii și albastre sunt culese de pe drum și sortate), să treacă peste obstacole, să vireze la curbe, iar când coșul de colectare este plin un braț al robotului îl ridică și-l depune alături. Nu reușesc să-l văd la lucru, o parte din bateriile care alimentează PLC-urile au cedat. E și firesc, au funcționat toată noaptea, zecile sau sutele de mișcări repetitive necesare pentru a sincroniza întregul mecanism și-au spus cuvântul. Dar asta contează mai puțin, cei doi știu ce au de făcut, iar pozele oricum se pot face.

Deși sunt frânți de oboseală, știu că mai au puțin de lucru. Au aflat de competiția națională abia săptămâna trecută, dar dorința de a fi între cei mai buni a fost mai puternică decât orice impediment, așa că cei doi s-au apucat de lucru. Într-un timp record, au reușit să aducă mai multe modificări substanțiale, prototipului Liliac II. Practic, au recreat un nou robot, din cele două kituri pe care le are în dotare Dan Hășmășan plus kitul doamnei profesoare Rus Anamaria. Astfel, cu cele trei PLC-uri din dotare, robotul lor, SH4 este pregătit să îndeplinească toate sarcinile pentru care a fost programat. 

Povestea roboților construiți la API
Colegiul Tehnic ”Alesandru Papiu Ilarian” - școala în care lucrez și eu, s-a trezit brusc în urmă cu 2 ani în postura de ”fabrică de roboți”. Deși este la profilul servicii, lui Dan i-a plăcut întotdeauna desenul tehnic, astfel că prin doamna dirigintă s-a întâlnit cu doamna profesoară Rus Anamaria. Pasiunea lui pentru roboți de tip lego a debutat pe când era elev în clasa a X-a. Văzuse astfel de ”jucării” cu ocazia unei vizite la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca. A fost scânteia care a declanșat o mare pasiune, a vrut cu orice preț să aibă robotul lui, construit de el. S-a interesat și și-a comandat primul kit, din Ungaria.
”La Cluj am văzut roboți lego mindstorm - minți furtunoase. Am întrebat cât costă și de unde poate fi procurat. Am luat primul kit din Ungaria, avea un senzor cu ultrasunete, doi senzori de atingere, unul de culoare, trei servomotoare și PLC-ul NXT.” - mărturisește Dan, vorbind cu atâta dezinvoltură despre lucruri de care cei mai mulți dintre elevii de vârsta lui, nici n-au auzit. 

Pentru cei care nu cunosc, un kit LEGO MINSTORMS, conține PLC-ul - unitatea de comandă (de fapt un procesor ARM9 îmbrăcat într-o carcasă și dotat cu porturi USB, porturi pentru motoare, display de comandă), 3 servo motoare, set de piese lego ce pot fi asamblate în diverse combinații. Principala problemă era însă prețul mare (aproximativ 2000 lei) și faptul că încă aceste kit-uri nu erau disponibile pe piața românească. 

Cu acest prim kit, Dan Hășmășan împreună cu Sabău Tudor Ionuț - astăzi student la Cluj-Napoca, a realizat primul robot funcțional care avea un braț care ridica un pahar, îl întorcea și-l punea pe masă. Practic totul se programează pe calculator, în soft-ul cu care vine pachetul, însă imaginația celui care programează mișcările robotului este esențială. Cu acest prim robot, în 2014, cei doi elevi au obținut mențiune la Concursul Național de Creativitate și Inovare ”Dumitru Mangeron” de la Bacău. 

Tot în echipă cu Sabău Ionuț, a aparticipat la ediția din 2014 a Festivalului Național al Științei de la Zalău, unde au obținut Premiul al II-lea, cu un robot care știa să taie felii de pizza.  Dan Hășmășan: ”Atunci îmi cumpărasem al doilea kit, Lego EVE 3. Am constatat în timp că mai am nevoie de un PLC, de alte componente, de alți senzori. Am participat cu Sabău Ionuţ cu robotul care tăia un tort sau o pizza în 8 felii. Respectam și protecția muncii, atunci când senzorul sesiza ceva în fața cuțitului, se oprea.”

Roboții LILIAC
”Al treilea robot, de fapt primul robot LILIAC, a fost denumit așa pentru că atunci când îl construiam, într-o seară eram cu geamul deschis, a intrat o pasăre și ne-am speriat crezând că este un liliac.”  - își amintește râzând Dan, cum a ajuns să-și boteze creația. Deja echipa lor, Brainstorm Team, avea trei membri. Echipei formată din Dan Hășmășan și Sabău Tudor Ionuț, s-a alăturat și actualul partener, Țicuș Sebastian. În acestă formulă au participat pentru prima oară la o competiție atât de importantă cum este WRO. Competiția, la care pot participa doar cei care nu au împlinit 19 ani, are patru niveluri: standard 1,2 și 3 respectiv nivelul cel mai înalt cel de ”creativitate”. Dan Hășmășan: ”Nu am știut că la secția Creativitate puteai folosi mai mult de un PLC, așa că ne-am limitat la un PLC și la trei servo-motoare. Însă robotul nostru, deși limitat, a știut să facă mai multe decât a celorlalți concurenți care aveam mai multe componente, mai multe PLC-uri. Robotul LILIAC colecta minereu, îl sorta. Bilele roșii și albastre le separa iar la bila verde se oprea” . Cu acest prototip am obținut Premiul II. 

Cum celor doi le place să experimenteze, pentru concursurile din 2015 au construit o versiune îmbunătățită a robotului, pe care l-au botezat LILIAC II. Este mult mai performant decât precedentul prototip, deși în esență face cam același lucru: culege și sortează minereu. Are în dotare senzori de culoare, senzori de mișcare, știe să ia curbe, să treacă peste denivelări. Un prototip care, dacă ar fi realizat la scară, ar arăta ca uriașele mașinării pe care le vezi pe Discovery Channel. Au participat cu el la ediția a VIII-a a Festivalului Național al Științei. Aici au obținut Premiul I acordat de TanarisSilcotub, Premiul II acordat de Hanna Instruments și Premiul II la secțiunea la care a fost înscris. 

Celălalt Membru al echipei, Țicuș Sebastian, este elev în clasa a X-a la profil matematică-informatică. S-a întâlnit cu Dan Hășmășan la ediția de anul trecut a Festivalului Științei, acolo unde a participat cu un telescop digital. A fost remarcat de juriul concursului care i-a acordat Premiul II, iar compania TenarisSilcotub i-a acordat Premiul I. ”Doamna profesoară Pușcaș Florica m-a remarcat și mi-a făcut legătura cu cei doi băieți, colegii mei de echipă. Imi place ceea ce fac, este foarte palpitant” - își amintește Sebi primele întâlniri. Despre colaborarea lor, acum că au rămas doar ei, Dan spune: ”Prima vorbă a lui Sebi a fost, după o zi de muncă: aici e mai greu ca la școală. Avea idei foarte bune, încă are idei foarte bune. 

Visul lor: participarea internațională
Având ceva experiență în domeniu dar și mai multe premii la activ, cei doi tineri visează să ajungă la faza internațională a concursului WRO, care anul acesta are loc la Doha în Qatar. Este un vis frumos, dar realizabil. Până atunci însă trebuie să se remarce la concursul de sâmbătă. Sunt încrezători, au dat tot ce au avut mai bun. Pentru Dan, este ultimul tren pe care speră să-l prindă, pentru că limita de vârstă de 19 ani îl scoate din competiție. Cum termină clasa a XII-a, echipa se va ”destrăma”. Va rămâne doar Sebastian Țicuș și probabil va trebui să-și găsească alt partener. Deja au început să colaboreze cu Revnic Cosmin, un alt elev de la API. Mai este și problema că două treimi din piesele componente sunt ale lui Dan Hășmășan. Aici ar trebui să intervină școala sau agenții economici cu care colaboraează, pentru achiziția de kit-uri proprii. Asta dacă vrem ca povestea frumoasă începută acum doi ani, să nu se termine aici. 

Apariții media
Povestea lor este prea frumoasă ca să nu fie cunoscută. I-am ajutat pe cei doi să ajungă la un post de televiziune local: Sălăjeanul TV. Aici au fost invitații jurnalistului Adrian Lungu și preț de 40 de minute au vorbit despre roboți, despre pasiunea lor, dar și despre problemele cu care se confruntă generația lor. Au vorbit și despre planul pe care-l au, acela de a realiza o placă de snowboard care să se ridice singură cu o greutate de 80 de kilograme. 

Un alt pas este acest material, scris la ora la care cei doi sunt pe tren, în drum spre București. Cine știe, poate cineva care are și putere financiară îi va remarca și va dori să investească în creativitatea lor. Ar fi un bun exemplu de ce trebuie făcut pentru a  opri exodul de creiere din România. 

Muzeul Școlar de la Gâlgău sfidează timpul

June 12, 2015, 9:41 am

≫ Next: Festival Turcesc la Cluj

≪ Previous: SH4 contraatacă. Povestea roboților construiți la API

$

0

0

Acum exact 43 de ani, pe 12 iunie 1972, se inaugura la Gâlgău (pe Someș) un muzeu școlar. Chiar dacă acum, peste ani, un astfel de eveniment n-ar mai fi considerat unul foarte important, atunci altfel au stat lucrurile. Era o emulație în școlile sălăjene, o dorință a unor cadre didactice de a face ceva pentru a salva de la distrugere satul românesc autentic, aflat sub asaltul modernismului. Acolo, la Gâlgău, la marginea județului, doi dascăli ai școlii din localitate, cu dragoste de frumos, de autentic, au decis să facă ceva. Și au reușit. Munca lor se vede și astăzi, într-unul dintre cele mai frumoase și interesante muzee școlare. Vă invit să-l descoperim, să-i cunoaștem povestea.

”Dintotdeauna mi-au fost dragi locurile natale, sătenii de pe la noi, oameni cumsecade și de omenie, și am avut tot timpul părerea de rău și nostalgia pentru obiceiurile și tradițiile noastre, a modului de viață pe care epoca modernă cu descoperirile ei care, fără nicio îndoială, a dus confort și au ușurat nebănuit de mult munca și viața, le-au făcut să zboare ”pe aripile vântului”” - scrie doamna profesoară Lar Margareta în monografia muzeului. Începuturile colecției etnografice de la Gâlgău, trebuie căutate prin anii 60 ai secolului trecut, când mulți dintre locuitorii comunei, dar și din celelalte sate își demolau vechile case construite în anii 1920-1930, pentru altele mai moderne, mai spațioase. Obiectele vechi, mobilă, icoane, blide, unelte de uz gospodăresc au fost adăpostite o vreme în condiții neprielnice prin șuri, poduri sau cotețe. A fost momentul în care familia de profesori Lar a decis că trebuie să intervină. Conjunctura le era favorabilă. Erau tineri, entuziaști iar Organizația de Pionieri (oricât de hulită ar fi astăzi) era în căutarea de activități educative. Pe plan național s-a lansat concursul ”Căutătorii de Comori” în cadrul căreia încep să fie cercetate etnografic satele.

Soții Lar din Gâlgău au pus bazele Muzeului Școlar

Doamna profesoară Lar Margareta

”Obiectul cu numărul 1 al viitorului muzeu, a fost un plug de lemn achiziționat în 1965 de către profesorul Lar Vasile din gospodăria badii Alexandru Coasa din Troaș” - scrie în monografia muzeului. Elevii au început să aducă diferite obiecte, unelte de uz gospodăresc, ceramică, costume populare, șterguri, icoane pictate pe lemn sau pe sticlă, ce mai găseau prin curțile părinților și bunicilor. Prima locație a colecției etnografice era holul școlii vechi, obiectele erau așezate în două vitrine  și puteau fi văzute de către oricine trecea prin școală. Încet, încet numărul obiectelor creștea, evident era nevoie de un spațiu mai generos. Astfel a apărut ideea achiziționării unei case care să adăpostească colecția. Cum totul se făcea din surse proprii, familia Lar a decis să construiască de la zero o casă tradițională. 

În urma unor discuții cu oficialii de atunci se decide ca noua construcție să fie așezată pe coasta dealului pe care se află și biserica, vis-a-vis de școala nouă. Nu putea fi aleasă o locație mai bună, muzeul era unul școlar, iar biserica și școala continuau să fie instituțiile importante în comunitățile rurale. 

Muzeul Școlar a fost inaugurat la data de 12 iunie 1972. Iată cum este descrisă ziua inaugurării în monografia muzeului: ”Cu câteva zile înainte de încheierea anului școlar a avut loc inaugurarea muzeului Școlar din Gâlgău în local propriu. A fost o zi frumoasă de vară și un număr mare de oameni - elevi, profesori, părinți, săteni, deci toată comunitatea - au luat parte la acest eveniment. A avut loc un spectacol folcloric pregătit de elevi și a cântat pentru toată lumea taraful lui Gyula și Gyuluca, muzicanți vestiți pe Valea Someșului și a Lăpușului. Oamenii au vizitat muzeul descoperind, uneori cu surprindere, obiecte de care și uitaseră că s-au folosit cu ani în urmă.”
 

Muzeul Școlar de la Gâlgău, adăpostit așa cum am spus într-o casă construită în anii 70, după modelul caselor tradiționale din zonă, are două încăperi și o prispă deschisă. Mobilierul este format din paturi, lădoi, lăzi de zestre, o masă, stălăji (rafturi agățate pe perete). Pe lângă acestea, pereții și grinzile care sprijină tavanul sunt decorate cu blide de lut, oale și șterguri cusute cu motive populare. Pe un raft se remarcă o superbă ulcea, ceramică de Zalău, datând din 1875 conform inscripției. Pe pat sunt câteva perne ce au au ”fundul de pernă” țesut în război și împodobite cu dungi, cu modele florale sau geometrice, zoomorfe deosebit de frumoase, în care predomină culorile negru și roșu. 

În ambele camere sunt răspândite numeroase obiecte casnice - vase, furci de tors, alte obiecte pentru prelucrarea cânepii, fiare de călcat, obiecte de ceramică, de sticlă, de cuculbătă (un fel de dovleac gol pe dinăuntru). Toate aranjate cu gust, într-o colecție etnografică frumoasă, interesantă, ce merită vizitată.

O piesă importantă a colecției, este o fotografie de mari dimensiuni, realizată cu ocazia unei vizite pe teren a membrilor Astrei. Fotografia datează din 1913 și-i înfățișează pe Alexandru Vaida-Voievod, Ștefan Cicio-Pop - fruntași ai luptei românilor din Transilvania sau pe protopopul de Dej Teodor Herman. Îmi place că are ștergură exact ca o icoană. O altă fotografie din 1910 îi reprezintă pe intelectualii someșeni printre acre se află și Theodor Mihali de Prislop, prefect al județului Someș și primar al Clujului în primii ani de  după Unirea din 1918.

Am mai văzut ceva aici, ce mi-a atras atenția. Colecția de cusături, realizate de către elevi, sub coordonarea doamnei profesoare Lar Margareta. ”În cadrul preocupărilor noastre etnografice și-au făcut loc și cusăturile care împodobeau cămășile și țesăturile din casă. Elevii noștri, fete și băieți, au cusut numeroase motive populare deosebit de frumoase și executate cu toată grija. Ele alcătuiesc două albume, primul cu modele mai simple, cusute de elevii mai mici, iar cel de-al doilea cuprinzând cusături mai complicate cu combinații de puncte și culori diferite minunat de frumoase” - spune cu mândrie dar și cu nostalgie doamna profesoară.

Când îmi arată albumele, un grup de elevi care tocmai a ieșit de la școală, intră sfioși în muzeu. Sunt încurajați de doamna profesoară Lar să intre și se minunează de ceea ce văd. Promit să mai vină și să-i aducă și pe colegii lor. Văd cum ochii doamnei profesore se umezesc, și înțeleg în sfârșit că pentru un dascăl, nimic nu e mai important decât să-i vadă pe elevi că apreciază strădania, munca depusă în ani de zile. Nimeni nu scapă fără să semneze în cartea de oaspeți. 

Ca orice muzeu care se respectă și acesta are o carte de oaspeți. O răsfoiesc și găsesc însemnări făcute de diferite persoane care au trecut pragul muzeului. Printre ele și o însemnare a lui Laurean Tulai, prim secretar al comitetului județean PCR, însemnare din 1973. Au mai semnat: foști elevi ai școlii, colectivul inspectoratului școlar Bistrița Năsăud sau scriitorul Teodor Mihadaș.

M-am bucurat să văd acest muzeu. Este de apreciat grija cu care familia Lar, acum pensionari, se îngrijesc de acesta. Fără să vreau mă întreb ce se va întîmpla cu Muzeul Școlar din Gâlgău peste ani și ani. Cine se va îngriji cu atâta dragoste de tot ceea ce s-a reușit să se păstreze? Vor ști generațiile viitoare să păstreze și să valorifice zestrea culturală, istorică și etnografică a înaintașilor lor? 

Festival Turcesc la Cluj

June 15, 2015, 1:44 pm

≫ Next: Proiectul Hoinar prin Sălaj pornește la drum

≪ Previous: Muzeul Școlar de la Gâlgău sfidează timpul

$

0

0

În perioada 13-14 iunie 2015, la Școala Spectrum din Cluj-Napoca, a avut loc prima ediție a Festivalului Turcesc - manifestare culturală și gastronomică menită să promoveze pe de o parte cultura orientală și pe de altă parte școala organizatoare. Festivalul Turcesc de la Cluj-Napoca a fost o replică în miniatură a unei manifestări similare ce se desfășoară de câțiva ani buni la București, în organizarea Fundației Tuna în parteneriat cu HALT Language Center și Universitatea Europei de Sud-Est LUMINA.

Idee de a organiza la Cluj-Napoca, o replică a Festivalului Turcesc  este binevenită. Este o oportunitate pentru clujeni dar și pentru cei din județele vecine de a lua contact cu aspecte ce țin de cultura turcă: artă, dans, gastronomie, muzică etc. Nu știu care a fost reacția clujenilor, deși dacă e să judecăm doar după numărul celor care au venit în cele două zile, aceasta a fost una pozitivă. Eu însă m-am bucurat că am acestă oportunitate, de a lua din nou contact cu tot ce înseamnă artă și cultură turcă și islamică. Am mai spus-o și cu alte ocazii, microbul numit ”Turcia” l-am luat demult, de când am fost pentru prima dată la Istanbul, grației unui parteneriat cu cei de la LUMINA. De atunci, prin diverse proiecte sau chiar și pe cont propriu am mai avut ocazia să ajung la Istanbul și în alte locuri din Turcia, de fiecare dată, încărcându-mi bateriile și astâmpărând ceea ce se cheamă ”dor de Turcia”. De data aceasta n-a venit muntele la Mahomed ci a mers Mahomed la munte...

Am ajuns la Cluj doar duminică. Încă din stradă am fost uimit să văd modul în care turcii știu să-și promoveze un eveniment. Un banner mare și câteva steaguri de mari dimensiuni fluturau la intrare, nu cred că a fost clujean care să nu fi trecut cu troleibuzul pe acolo și să nu le fi văzut. Dacă tot e să vorbim de promovare, trebuie spus că toate site-urile instituțiilor partenere afișează la deschidere afișul evenimentului, realizat cu profesionalism. Ba mai mult, cu 2 zile înainte de eveniment, rețelele de socializare au lansat o vastă campanie ce a avut ecou și în presa locală și regională. Deci la capitolul promovare, nota 10!

Deși era o căldură aproape insuportabilă, în curtea Școlii Spectrum, era deja forfotă. Pe lângă zidurile clădirii, la umbră, câteva tarabe îți amintesc că turcii sunt prin excelență comercianți pricepuți. Se vând obiecte de vestimentație orientală, artizanat, dulciuri și...fel de fel de mâncăruri tradiționale. Femei voluntare în costumație tradițională, te îmbie să servești din aceste bucate. Un domn cu vestă reflectorizantă și cu însemnele de voluntar al Fundației Tuna nu are altă treabă decât să ude în permanență cu apă caldarâmul pentru a mai potoli fierbințeala. 

Urci câteva trepte și ajungi în partea de sus a curții, unde la umbra unor duzi sunt instalate mese și scaune de plastic colorate, ca și la clasele mici, însă tocmai bune pentru astfel de ocazii. Și aici sunt standuri care vând de la ceai - ah, mi-ara dor de ceai turcesc; cafea; sucuri îmbuteliate sau de la dozator; rahat turcesc - o delicatesă; mâncare de tot felul și baclavale - ador dulciurile turcești. Mâncarea pare proaspătă și-ți trage cu ochiul. Undeva e amenajată o scenă în spatele căreia sunt doua mari bannere, unul al festivalului și altul al școlii gazdă. De poarta terenului de fotbal atârnă drapelele României și Turciei. 

Dincolo, alte doua standuri îți atrag atenția. Unul este cel la care contra unei sume de 10 lei, poți să-ți faci - sub îndrumarea specialiștilor - propria ta pictură pe apă în tehnica Ebru. Practic într-o tavă de metal există un fluid, destul de vâscos, în care cu diferite pipete se pun picături de culoare, care în contact cu fluidul lasă tot felul de pete care mai apoi sunt deformate cu ajutorul unor instrumente speciale, dând naștere la forme interesante. Totul depinde de imaginația ”pictorului”, de ceea ce vrea el să redea. Am stat de vorbă cu cei doi specialiști, voluntari veniți tocmai de la București. Cel care vorbea mai rău limba română m-a pasat la colegul său, care mi-a explicat în detaliu în ce constă acestă tehnică străveche de ”pictură pe apă”. Am urmărit cu atenție cum sub îndrumarea lor, o fetiță tocmai picta ceva ce aducea cu o floare. La final, când se obține forma dorită, se face transferul de pe suprafața fluidului pe o hârtie, ca un fel de sugativă. Ebru în limba turcă înseamnă nor sau înnorat, exact ca multe din formele ce le poți obține. Este o artă unicat, niciodată nu există două picturi identice. La acestă tehnică, totul este natural: apa și rășinile cu care se amestecă; pensulele din păr de cal; coada pensulei din lemn de trandafir; culorile obținute din lut și plante.

Un alt stand atrage atenția. Aici, sunt expuse diferite obiecte realizate manual din sticlă. Sunt foarte frumoase, un fel de boluri de diferite mărimi și forme în care se pot agăța plante ornamentale. Sunt expuse și alte obiecte decorative realizate din sticlă neagră, acoperite cu foiță de aur și inscripționate cu versete din Coran sau cu alte texte scrise în arabă. Doamna Jeni Costăchescu - artist plastic, are câteva proiecte de succes cum ar fi ”Fascinația Sticlei” prin care încearcă să-i inițieze pe copii în tehnica realizării manuale a obiectelor din sticlă în cadrul unor ateliere combinate cu excursii; dar și ”Herbarium” - o colecție de vase suspendate de sticlă; ”Artă Islamică din Sticlă” - piese unicat realizate din sticlă sau ”Icoane Bizantine”. Evident, dintre toate aceste categorii de produse, la Cluj a venit cu cele ce se pretează unui astfel de eveniment.

După ce am dat o tură standurilor, m-am întâlnit cu prietenii mei, domnii Ali Alparslan Yagmur - directorul Școlii Internaționale Spectrum din Cluj și Cuma Erdogmus - directorul adjunct al aceleiași instituții. M-am bucurat să-i revăd, mai ales că a trecut ceva vreme de când la Zalău am organizat evenimentul ”Fascinația Orientului” dedicat Zilei Naționale a Republicii Turcia. Am fost primit cu toată căldura specifică orientului, ca un prieten vechi. Am avut ocazia și onoarea să-l cunosc și pe domnul Fatih Goktaș - director general Lumina SA. Am avut o interesantă discuție despre școlile ce activează de mai bine de 20 de ani în România sub patronajul Lumina Instituții de Învățământ. Și nu sunt puține: pe lângă cunoscutele Licee internaționale de Informatică din Constanța și București sunt salba de Școli Internaționale Spectrum (București, Constanța, Cluj, Iași și Ploiești), International School of Bucharest - singura care folosește curriculum britanic și nu în ultimul rând Universitatea Europei de Sud-Est Lumina. 

M-am simțit bine la Festivalul Turcesc, parcă mi-am mai astâmpărat dorul de Turcia, m-am întâlnit cu vechi prieteni, am cunoscut oameni noi, am gustat din gastronomia turcească, am savurat deliciosul ceai, am luat contact cu tehnica Ebru de pictură pe sticlă. Pe când am crezut că le-am văzut pe toate, am avut o surpriză. Simțisem că fondul muzical se schimbă, dar nu mi-am dat seama de ce, decât atunci când o persoană înfășurată într-o mantie neagră și cu un turban lung pe cap a urcat pe scenă, Da, era un derviș rotitor...N-am avut ocazia până acum să văd un astfel de dans, fascinat, mistic. Termenul ”derviș” provine din dialectul persan dari și înseamnă ușă. Dervișul era acea persoană care ”mergea din ușă în ușă”. Dervișii sunt membri ai unui ordin religios sufit, sunt ucenici ai lui Mevlana, iar centrul lor este la Konya în Anatolia. Deși în toamna anului trecut am avut ocazia să ajung să vizitez mănăstirea și Mausoleul Mevlana din Konya, n-am văzut un derviș rotitor decât în poze sau în filmulețele de pe internet. Acum aveam unul în carne și-n oase, cât se poate de real. După ce a făcut o plecăciune cu brațele încrucișate la piept, a început să se rotească, încet, încet apoi din ce în ce mai repede. Era sigur pe mișcările lui și treptat parcă a intrat în transă, uitând de toți cei din jur. Există un întreg ritual, plin de   semnificații în fiecare gest al dervișului. Nu vom intra acum în amănunte, cert este că dincolo de ritualul spiritual, dansul în sine este unul fascinant, plăcut ochiului.

Garantat, Festivalul Turcesc de la Cluj a fost cea mai bună alegere într-o zi fierbinte de vară. Am înțeles că la anul se va organiza din nou, de data aceasta într-un spațiu public, posibil în parc. Așa cum se întâmplă an de an la București. Îmi propun încă de pe acuma să nu lipsesc.

Proiectul Hoinar prin Sălaj pornește la drum

June 23, 2015, 1:13 pm

≫ Next: Porolissum Fest la a V-a ediție

≪ Previous: Festival Turcesc la Cluj

$

0

0

Așa cum scriam aici acum trei săptămâni, am inițiat un amplu proiect de promovare turistică a județului Sălaj. Și nu o puteam face mai bine decât prin intermediul aparatului de fotografiat căci, nu-i așa, ”o fotografie spune mai mult decât 1000 de cuvinte”. Iar dacă în anii ce vor urma vom reuși să acoperim vizual localitățile județului Sălaj atunci vom avea sute de fotografii (sperăm noi, bune) ceea ce înseamnă sute de mii de cuvinte, adică o poveste. Povestea vizuală a județului Sălaj. Ne-am tot gândit care să fie momentul în care lansăm proiectul și cum să arate acest eveniment, important pentru noi. După lungi discuții, am ajuns la concluzia că Noaptea de Sânziene, adică în noaptea de 23 spre 24 iunie ar fi cel mai potrivit. Asta pentru că pe de o parte am vrut să reînviem un străvechi obicei, acela al ”cununilor de Sânziene” - prin asta arătăm latura etnografică a proiectului, iar pe de altă parte pentru că, așa cum probabil știți, pe 24 iunie se serbează Ziua Universală a Iei. Nu cred că am fi putut găsi un moment mai potrivit. Așadar, vă invităm, de Sânziene să ne însoțiți în aventura cartografierii fotografice a județului Sălaj.

Ne-am intitulat proiectul ”Hoinar prin Sălaj” - sau mai simplu HPS, pentru că am vrut să ilustrăm chiar din titlu ceea ce vom face, Conform DEX (dicționarului explicativ al limbii române), ”Hoinar = persoană care umblă mult și fără țintă, fără căpătâi”. Ni se potriveşte prima parte a definiţiei căci pornim în acestă aventură fără o țintă anume, fără un plan bine stabilit. Evident, ca orice proiect care se respectă și acesta are obiectivele sale clar definite. Ne-am propus, nici mai mult nici mai puțin, să ajungem în toate localitățile județului Sălaj și să fotografiem peisaje, elemente de arhitectură, biserici, case tradiționale, monumente istorice; să fotografiem oameni, obiceiuri, tradiții, elemente de etnografie și folclor. Adică să surprindem prin fotografie realitatea satului sălăjean. Nu ne-am stabilit neapărat priorități, de aceea ”vom hoinări”, vom căuta acele aspecte care să ne impresioneze, să ne facă să declanșăm butonul aparatului de fotografiat.

Am folosit pluralul, pentru că nu ”voi hoinări” de unul singur. Mă vor însoți ”hoinarii” Cezar Gabriel Fodoca și Marius Criste - elevi în clasa a X-a la Colegiul Tehnic ”Alesandru Papiu Ilarian” Zalău, acolo unde sunt profesor. Haideți să-i cunoaștem pe acești ”hoinari”.

Pe Cezar Fodoca l-am cunoscut în acest an școlar, cu ocazia unor proiecte educaționale derulate în școală. Îmi amintesc de ziua Echinocțiului de Primăvară și a eclipsei parțiale de soare, când în curtea liceului am constatat că nu sunt singurul fotograf. M-au impresionat fotografiile lui cu eclipsa de soare, mi-am dat seamă că este foarte talentat. Am ajuns treptat să-l cunosc mai bine, să-i văd și alte fotografii și o spun deschis: Cezar este unul dintre cei mai talentați tineri fotografi amatori. Zâmbetul lui larg te cucerește imediat, iar seriozitatea și modestia sunt reale calități, atât de rare în ziua de astăzi. M-am bucurat foarte tare atunci când, în urmă cu 3 săptămâni m-a întrebat: ”pot să fac și eu parte din proiect?”. Da Cezar, poți! Proiectul acesta va avea mult de câștigat prin participrea ta.

Cezar Gabriel Fodoca

Celălalt ”hoinar”, la fel de talentat, este Marius Criste. Pe Marius îl știu de doi ani, soarta a făcut să-i fiu profesor de matematică la clasă. Parcă prin clasa a IX-a mi-a spus într-o pauză că vrea să-și cumpere un DSLR și mi-a cerut sfatul în legătură cu modelul de aparat. Apoi, odată achiziționat aparatul, mi-a mai arătat din când în când, prin pauze câte o fotografie făcută de el. Sunt pur și simplu superbe! Marius m-a ajutat și în alte proiecte, a fost cu mine la amenajarea expoziției de fotografie de la Borza. A evoluat foarte mult, și-a perfecționat tehnica și are un stil aparte, ce-l caracterizează. Este un real câștig pentru acest proiect.

Marius Criste

În această formulă, Cezar Fodoca, Marius Criste și, cu voia dumneavoastră, subsemnatul, vom ”Hoinări prin Sălaj”, vom străbate județul în lung și-n lat și, sperăm noi, vă vom surprinde cu fotografiile realizate de noi.

Ca orice proiect care se respectă, și acesta avea nevoie de un logo, de o identitate vizuală. Îi mulțumesc prietenului meu Kulcsar Ferenc de la Tipografia Tehno-Print Zalău - unul dintre cei mai buni designeri pe care-i cunosc - pentru că a găsit cea mai bună formulă pentru logo-ul proiectului. Silueta unui fotograf cu rucsacul în spate (sugerează ideea de hoinărit), conturul hărții județului Sălaj (dă dimensiunea proiectului nostru) și hashtag-ul #hoinarprinsalaj, respectiv acronimele HPS completează logoul. Cezar a avut o importantă contribuție în obținerea siluetei fotografului...

Pe aceste coordonate am început să construim. Aveam logo-ul, aveam ideea de proiect. Ne trebuia puțină promovare și material pentru primele postări. Împreună cu Cezar am avut o primă ieșire pe teren, în comuna Crișeni de lângă Zalău. Ne-am urcat pe dealurile din jurul comunei, am fotografiat panorama Zalăului ce se profila departe, la orizont. Am fotografiat satul Gârcei, ne-am urcat în turnul bisericii reformate de aici. Apoi în satul Cristur-Gârcei am prins un superb apus de soare și ”dansul norilor” înainte de furtună. Avem deja material fotografic pe care-l vom posta în zilele și săptămânile viitoare pe pagina noastră de facebook. Nu v-am spus adresa? Ne puteți găsi aici sau căutând după hashtag-ul #hoinarprinsalaj. 

Apoi, toți trei de data acesta am dat o fugă la Porolissum, la marginea lumii romane, acolo unde am fotografiat castrul și amfiteatrul și am realizat de asemenea câteva panorame. Apropo, ne-a prins microbul panoramelor, cu siguranță la un moment dat vom avea o expoziție doar cu panorame. A urmat satul Brebi din comuna Creaca, acolo unde am găsit o biserică de lemn superbă (evident că ne-am urcat în turn) și câteva case tradiționale, plus un peisaj de vis. 

Iar acum câteva zile, am fost la Ciumărna unde cu ajutorul doamnei Ileana-Grațiana Pop - rapsod și meșter popular, am pus în scenă obiceiul culegerii sânzienelor și împletirii cununilor de sânziene. Și cum acest ritual este practicat de fete, de sânziene, am apelat la Cristina Pop, Ana și Teodora Știr. Fetele, îmbrăcate în veritabile costume populare sălăjene, au cules flori de sânziene din capătul grădinii doamnei Grațiana Pop, apoi au împletit cununi în curtea casei tradiționale și le-au aruncat pe casă punându-și câte o dorință. Cezar a filmat, eu am fotografiat așa că noi suntem vinovați de primele postări pe pagina noastră de facebook. 

Sânzienele noastre: Teodora Știr, Anamaria Știr, Cristina Pop și Grațiana Pop

Odihna după o zi de muncă...

Promovarea și susținerea proiectului nostru nu a întârziat să apară. Profitând de faptul că am fost invitat de doamna Camelia Burghele în emisiunea ”Cronici Culturale Sălăjene” la postul Radio Maria, am vorbit și despre acest proiect. Astăzi, principalele publicații din Sălaj au publicat comunicatul nostru de presă. Mulțumim Magazin Sălăjean, Sălajul Pur și Simplu și Sălăjeanul pentru promovare. Zilele următoare vom apărea și la știrile Sălăjeanul TV și probabil la Radio România Actualități. Mulțumim Adrian Lungu!

Proiectul nostru are toate șansele să evolueze frumos, în modul în care ni-l dorim. Asta pentru că au fost alături de noi încă de la început, părinții lui Cezar. Vreau să mulțumesc familie Fodoca pentru sprijin, pentru sponsorizare. Mulțumesc de asemenea prietenului meu Ștefan Szentkiralyi - manager DirectTarget pentru tricouri! Îi mulțumesc lui Ionuț Roșan - managerul Studioului Fotoclar pentru sprijinul promis în realizare panoramelor. Vă mulțumim vouă, prietenilor noștri de pe rețelele de socializare, care ne-ați încurajat să continuăm. Vouă tuturor, celor care iubiți județul Sălaj vă este dedicat acest proiect.

Tricourile noastre de hoinari și o panoramă a Zalăului

Hoinarii în studioul Sălăjeanul TV

Vă așteptăm să ne vizitați pe www.facebook.com/hoinarprinsalaj

UPDATE 24 iunie 2015: 
- un material despre proiectul nostru a aparut si in cotidianul Graiul Salajului
- filmul De Sânziene, la Ciumărna a fost publicat pe pagina proiectului dar şi pe canalul youtube

---

Porolissum Fest la a V-a ediție

June 26, 2015, 12:55 am

≫ Next: Where is Mirel (8): de la Napoli în Sicilia

≪ Previous: Proiectul Hoinar prin Sălaj pornește la drum

$

0

0

Așteptat cu interes de către toți iubitorii istoriei și devenit în timp unul dintre cele mai așteptate evenimente locale, festivalul de reconstituire istorică Porolissum Fest a ajuns în acest an la a V-a ediție. O ediție care se vrea a fi una specială, cel puțin așa promit organizatorii: Consiliul Județean Sălaj și Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău. Sunt toate premisele să fie așa, programul anunțat și numărul mare de trupe de reenactment prezente la Porolissum sunt garanții în acest sens. Și tema aleasă este una specială, ce cu siguranță îi va determina pe zălăuani să iasă din case și să vină să ”retrăiască istoria” alături de organizatori: Cucerirea și Abandonarea Daciei.

Porolissum Fest și-a câștigat de-a lungul anilor statutul de festival regional important. Asta și pentru că de fiecare dată organizatorii, s-au străduit fie să îmbunătățească infrastructura aferentă - este cazul Consiliului Județean Sălaj care s-a ținut de promisiuni și a investit în amenajarea acesteia; fie să vină în fața publicului cu programe interesante, atractive dar ancorate mereu în realitățile istorice - este cazul specialiștilor Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău. 

Îmi place acest festival din mai multe motive. În primul rând pentru că se desfășoară la Porolissum - cel mai important sit arheologic al județului Sălaj și unul dintre cele mai bine păstrate situri arheologice antice din Transilvania. Aici, la ”marginea lumii civilizate”, pe Limesul Roman istoria se îmbină perfect cu Natura. Cine ajunge la Porolissum - și conform unei lozinci de promovare a castrului ”nu este dat oricui să ajungă la Porolissum, fii printre cei aleși!”, va înțelege de ce Ghidul Verde Michelin acordă panoramei spectaculoase ce se vede de aici trei stele (conform aceleiași publicații prestigioase, doar Tâmpa din Brașov mai este cotată cu trei stele). S-au încercat și alte formule, alte locuri de desfășurare a unui festival de reconstituire istorică - exemplul este dat de celălalt festival antic Festivalul Roman Zalău-Porolissum - dar nicăieri nu este mai natural, mai firesc să organizezi evenimentul decât la Porolissum. Cu toate neajunsurile legate de audiența mai scăzută. De data acesta cred că lucrurile vor sta altfel: drumul de acces este modernizat, se circulă pe covor asfaltic de la intrarea în localitatea Moigrad, până sus, la castru. 

Un alt motiv pentru care îmi place acest festival, este faptul că de fiecare dată organizatorii vin cu o tematică interesantă. Nu au loc doar clasicele lupte între daci și romani sau demonstrațiile diferitelor trupe de reenactment - deși acestea dau ”sarea și piperul” oricărui festival de acest fel. În cazul Porolissum Fest este mai mult decât atât: istoricii îmbracă evenimentul într-o poveste, una bazată pe studii și cercetări, pe adevăr istoric. Fiecare ediție (cel puțin ultimele două pe care le-am urmărit cu interes) a avut câte o temă, a spus câte o poveste. Dacă la ediția din 2013 tema aleasă a fost ”Daci vs. Romani. 1925 de ani de la primele confruntări” iar în 2014 ”Un împărat roman la Porolissum”, acum tematica sub care se va desfășura festivalul va fi una nu mai puțin interesantă: ”Cucerirea și Abandonarea Daciei”. Povestea, transmisă pe durata celor două zile în care are loc festivalul, va fi una coerentă, incitantă. Insist pe ideea de poveste pentru că un produs turistic oricât de bun ar fi el, și în cazul complexului arheologic Porolissum avem de a face cu un produs turistic de excepție, are nevoie pe lângă infrastructură și promovare, de ...o poveste. O poveste care să atragă turiștii, să incite, să provoace. Și din punctul meu de vedere asta au reușit să facă specialiștii muzeului. 

Pe de altă parte, un festival de reconstituire istorică nu ar avea farmec dacă vizitatorul, spectatorul, nu ar fi transpus în alt timp istoric., în cazul nostru în antichitate. Și acest lucru se poate face cel mai bine cu ajutorul trupelor de reenactment. La acest capitol, Slavă Domnului, Zalăul stă foarte bine. Asociația Amicii Muzeului a cărui președinte este istoricul dr.Dan Băcueț, reușește să acopere aproape întreg spectrul prin formațiile de daci, de romani și de barbari. În cadrul asociației amintite fucnționează ”LEGIO VII GEMINA PIA FIDELIS” - formația de romani, ”NUMERVS PALMYRENORVM POROLISSENSIVM SAGITTATORIVM CIVIVUM” - trupa feminină de arcași, ”LUPII DACIEI” - trupa de daci, ”MAGNA SARMATIA” - trupa de barbari. Dacă mai pui că alături de trupele Asociației ”Amicii Muzeului” Zalăul va fi reprezentat și de Nimfele Daciei, atunci se poate spune fără a greși că orașul nostru este cel mai bine reprezentat la nivel de formații de reenactment antic.

Dar alături de formațiile de reenactment din Zalău, vor veni la Porolissum și altele. Din informațiile primite d ela doamna dr.Corina Bejinariu - manager al Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău, toate formațiile importante din țară. Astfel vor încânta publicul cu demonstrațiile lor următoarele formații: gladiatorii de la Virtvs Antiqua Cluj-Napoca, Ludus Apulensis Alba-Iulia și Falco Argenteus Oradea; dacii și romanii de la Terra Dacica Aeterna Cluj-Napoca, Asociația pentru istorie vie Alba Iulia; barbarii de la Omnis Barbaria Satu Mare sau formațiile Danais din Constanța, Vulturii de la Călata, Lupii Pustei, Vox Dacorum. Cel puțin prin numărul mare de reenactori prezenți, Porolissum Fest tinde să devină unul dintre cele mai importante festivaluri de acest gen din țară. Ca o noutate, pe lângă deja clasicele ateliere de olărit sau gastronomice, de data aceasta la Porolissum va fi organizat și un atelier de șoimărit - dresură d epăsări de pradă.

Iată așadar ingredientele unui eveniment ce se anunță a fi unul cel puțin interesant. Mai rămâne ca toți cei care iubesc istoria, care vor să petreacă două zile în mijlocul naturii, departe de zgomotul orașului, care vor să asculte și să vadă povestea spusă de istorici și de reenactori, să vină la Porolissum în 4-5 iulie 2015. 

Iată și programul complet al evenimentelor:

Sâmbătă, 4 iulie 2015:

• 10,00 - 12,00: Excursie tematică la Măgura Moigradului
• 12,00 - 13,00: Concurs de cultură generală despre Porolissum și obiectivul vizitat
• 15,00 - 17,00: Primirea trupelor de reenactment și realizarea taberei militare, repetiții, antrenamente și interacțiune cu publicul 
• 17,00 - 18,00: Lupte de gladiatori (Virtvs Antiqua - Cluj-Napoca)
• 18,00 - 19,00: concertul trupei GOD
• 19,00 - 20,00: Lupte de gladiatori (Ludus Apulensis - Alba Iulia)
• 20,00 - 21,00: Lupte nocturne de gladiatori (Falco Argenteus - Oradea)
• 21,00 - 22,00: Bătălie nocturnă cu proiectile și săgeți incendiare

Duminică, 5 iulie 2015:

• 13,00 - 13,20: Deschiderea oficială, alocuțiuni legate de momentul recreat
• 13,20 - 13,30: Dans arhaic - Nimfele Daciei Zalău
• 13,30 - 14,00: Parada trupelor de reconstituire istorică participante
• 14,00 - 14,30: Demonstrațiile trupelor de reconstituire istorică participante
• 14,30 - 14,50: Atelier de șoimărit - monet de dresaj cu păsări de pradă
• 14,50 - 15,00: Dans arhaic - Nimfele Daciei
• 15,00 - 16,00: Lupte de gladiatori - Virtvs Antiqua, Ludus Apulensis, Falco Argenteus, Ludus Danais
• 16,00 - 16,30: Reconstituirea unei secvențe de luptă dintre daci și romani din anul 105. Debutul celui de al doilea război
• 16,30 - 16,45: Reconstituirea unui ritual de incinerare a unei căpetenii dace, căzute în luptă (Nimfele Daciei, Vox Dacorum)
• 16,45 - 17,15: Atelier de șoimărit
• 17,15 - 17,45: Bătălia finală - Retragerea armatei romane din Dacia. Atacul barbarilor asupra acesteia
• 17,45 - 18,00: Salutul războinicilor

Iată așadar un program complex, ce poate satisface și cele mai exigente gusturi. Un program care aduce un plus de originalitate unui astfel de eveniment, un program orientat spre public.

Sunt onorat ca la ediția din acest an, blogul Foto-Travel care a scris de-a lungul anilor mai multe materiale de promovare a complexului arheologic de la Porolissum, să fie prezent în calitate de partener. În măsura posibilităților voi fi prezent în cele două zile la Porolissum unde voi încerca ”să iau pulsul evenimentelor”. Cu siguranță voi face fotografii, asta grație și noului proiect fotografic ”Hoinar prin Sălaj”, iar cele mai reușite se vor regăsi aici pe blog dar și pe pagina de facebook.

Ave Porolissum!

Where is Mirel (8): de la Napoli în Sicilia

June 26, 2015, 12:34 pm

≫ Next: Acasă la Iuliu Maniu: Muzeul familiei Maniu

≪ Previous: Porolissum Fest la a V-a ediție

$

0

0

N-am mai scris de ceva vreme despre globetrotter-ul Mirel Magop, cel care a pornit în aventura vieții lui încercând să lege cel mai nordic punct din Europa - Nordkapp de cel mai sudic punct din America de Sud - Capul Horn. Și cum ”toate drumurile duc la Roma”- nu-i așa?-nu putea evita să treacă prin capitala Italiei. Mai ales că de Roma îl leagă amintiri plăcute. Vă amintiți probabil că în 2013 Mirel a devenit cunoscut în țară și în diaspora ca fiind un ”al doilea Badea Cârțan”. După Roma, despre care am scris într-un episod anterior, Mirel a luat-o la sud, a trecut de Napoli și a ajuns tocmai în Sicilia.

Lăsând silueta maiestuoasă a Vezuviului în spate, Mirel a părăsit Napoli îndreptându-se spre Sicilia. Coasta Amalfitană i-a oferit imagini spectaculoase, cel puțin așa reiese din pozele postate pe pagina lui de facebook. 

Vezuviul la orizont

Claudiu - mascota lui Mirel

Are timp și de reflecții, de confesiuni. Iată ce scrie pe pagina sa de facebook la 1 iunie 2015: ”Motivele care m-au determinat să plec în lume sunt diferite și deja nu mai sunt relevante. Pentru că am găsit, străbătând lumea, multe alte motive care mă împing mai departe, mai departe...Totuși, probabil singurul motiv care a fost și la început a fost faptul că am vrut, vreau și nu mă voi opri să cunosc lumea. De ce? Nu am știut de la început, dar am descoperit că atunci când te cauți pe tine cel mai bine e să începi să cauți lumea. Că atunci când cauți lumea, te descoperi pe tine... Îmi place să socializez, îmi place să cunosc oameni. Oamenii pe care îi întâlnesc scot la iveală câte o trăsătură a caracterului mei...în fiecare colț de lume găsesc o reflecție a personalității mele...Peste tot găsesc oglinzi...mă văd în ele mereu diferit, mereu același. Cel mai plăcut paradox pe care l-am experimentat. Îmi place să cred că oamenii ăștia contribuie ca Mirel cel de mâine, care va fi mai bun, mai bogat și mai mulțumit de el însuși...

Îmi place să văd locuri celebre, să fiu un explorator, să fiu neconvențional. Viața asta de călător mi-a arătat că limitele ni le impunem noi și habar nu am cât de mult le putem întinde la infinit. Îmi place necunoscutul...să-l văd și să-l las în urmă...pentru că OMNE IGNOTUM PRO MAGNIFICO EST! Îmi place să merg, îmi place să stau, să privesc, să observ și să învăț! Al doilea paradox descoperit e că nici acum nu știu ce caut...dar îmi place să caut”.

Tot pe drum, pe drum, pe drum...înspre Ravello

Ravello, Italia

Pe drum are parte de fenomene meteo spectaculoase, care sunt imortalizate grație aparatului de fotografiat. Este clar, Mirel Magop a învățat că și fotografia poate fi...poezie. Iată câteva imagini surprinse în Cetara sau Lagonegro:

Cetara, Italia - Luna s-a apropiat de Pământ

Lagonegro

Marea abureală

În apropiere de Lagonegro, ceața lăsată foarte jos l-a determinat să scrie: ”Niciodată n-am văzut aburi așa de jos. Când treceam prin ei, parcă treceam printr-o saună. Aburi calzi, care cum se ridicau și dădeau de stratul de aer rece, iar se condensau. Și a ținut așa până am coborât la nivelul mării.”

Muntele întotdeauna a avut darul de a inspira sufletele sensibile, așa cum este și cel al lui Mirel. Iată o frumoasă poezie - știați că Mirel scrie și versuri? În Batipaglia, aproape de Eboli, călătorul nostru scrie pe 7 iunie 2015 o frumoasă odă închinată muntelui: 

”Bună dimineața, munte!

Sau astăzi pot să-ți spun...Vecine!

Hai să construim o punte

Să lege tinele de mine...

Tu ești nemuritor, dar eu

Când nu o să-mi mai fie bine

Păstrează puntea pentru cel

Ce va să vie după mine!”

Călătoria îți oferă tot felul de momente, unele mai emoționante decât altele. De exemplu o cerere în căsătorie a unor tineri moldoveni, cu Etna în fundal.

Cerere în căsătorie cu Etna în fundal

După trecerea pe insula Sicilia, e rândul unui alt vulcan celebru să fie ”întors pe toate fețele” de către Mirel. Dovedind un spirit de documentarist, Mirel scrie pe 11 iunie pe pagina sa de facebook: ”Situat în insula Sicilia din Italia, în apropiere de orașele Messina și Catania, vulcanul Etna are înălțimea de 3340 m, fiind cel mai înalt și cel mai activ vulcan din Europa. Se estimează că vulcanul erupe la fiecare 3 luni, și că la aproximativ 150 de ani sunt distruse și localități. Ultima astfel de erupție a avut loc în 2002. Înălțimea sa este controversată, datorită distrugerii parțiale a conului vulcanic la erupții, care au format până la 400 de cratere secundare. Aria de acțiune distrugătoare a vulcanului se întinde pe o suprafață de 1250 km pătrați. Cu toate acestea, poalele vulcanului sunt dens populate; acest fapt se explică prin fertilitatea deosebită a solului, Cenușa vulcanică adusă de erupții a creat un sol adecvat pentru cultivarea viței de vie, a pomilor fructiferi și a măslinilor.”

Etna văzut dinspre nord

În toate călătoriile sale, Mirel încearcă să nu rateze locurile celebre, locurile care spun povești. Aşa s-a întâmplat și în Sicilia, acolo unde a vizitat Syracusa: ”Din câte îmi amintesc eu, Arhimede a murit străpuns de sulița unui soldat din trupele lui Marcellus Cornelius care nu știa cine e. Înainte de a muri, Arhimede a spus (vorbe ce au rămas în istorie) NOLI TANGERE MES CIRCULOS! Arhimede avea desenat în curtea casei, pe nisip niște cercuri... Zicala se folosește în original atunci când pui ceea ce faci, mai presus de viața ta! Totuși Arhimede a rămas în istorie mai ales prin EVRIKA!. Atunci când a descoperit celebra Lege a lui Arhimede.”

Sicilia a însemnat pentru Mirel Magop nu numai atingerea celui mai sudic punct din Europa, dar mai cu seamă întâlnirea emoționantă cu fiul său, cu Claudiu Laurențiu Magop. Poza postată pe pagina sa de facebook pe 15 iunie vorbește de la sine.

Mirel Magop alături de fiul său Claudiu Laurențiu

Sunt convins că mulți dintre cei ce citesc aceste relatări, s-au întrebat ca și mine de altfel, de ce mascota lui Mirel se numește Claudiu? Iată explicația dată de Mirel: ”Pe Claudiu (mascota) l-am găsit anul trecut de ziua lui Claudiu Laurențiu...de aceea i-am pus acest nume. Ca băiatul meu să mă însoțească!”

Claudiu Laurențiu Magop și mascota ”Claudiu”

Mirel a ales traseul spre Sicilia și pentru că de acolo a vrut să tracă în Africa pentru ca apoi să ajungă în America de Sud. Spuneam încă de la începutul acestui serial că îl vom urmări pe Mirel până la Capul Horn. N-a fost să fie așa cum își planificase el. Pentru prima dată în călătoriile sale a fost nevoit să se întoarcă. Asta pentru că sponsorul lui, compania Lindab i-a rezervat un bilet de avion de la Madrid la Rio de Janeiro. Zborul este programat pe 1 septembrie. Așa că are la dispoziție doua luni pentru a vizita ce a mai rămas din Italia și peninsula Iberică. 

Dar despre asta într-o viitoare relatare. Până atunci însă să-i urăm ”Drumuri Bune!”. Iar cei care vor să-i dea o mână de ajutor, o pot face folosind conturile:

• cont în lei:     RO87BUCU1071033073369RON
• cont în euro:  RO30BUCU1071110013674EUR

deschise la Alpha Bank pe numele Magop Costel Mirel.

Seria de note de călătorie ”Where is Mirel?” mai cuprinde articolele:

• Mirel Magop într-o nouă aventură: National Costumes of the World
• Where is Mirel? (1): de la Iaz la...Budapesta
• Where is Mirel? (2): Lumina de Paște pentru eroii români înmormântați la Zvolen
• Where is Mirel (3): Austria la pas
• Where is Mirel (4): Traversând Dolomiții (Galerie foto)
• Where is Mirel (5): Italia în zig-zag
• Where is Mirel (6): Roma, cetatea eternă
• Where is Mirel (7): Vedi Napoli, poi Mori

Acasă la Iuliu Maniu: Muzeul familiei Maniu

July 1, 2015, 11:22 pm

≫ Next: Pe Măgura Moigradului, în căutarea anticului Porolisso

≪ Previous: Where is Mirel (8): de la Napoli în Sicilia

$

0

0

Mi-am dorit de mult timp să ajung să văd cu ochii mei Casa Memorială Iuliu Maniu de la Bădăcin. Nu am să invoc aici motivele pentru care am ajuns atât de târziu acolo, sunt de domeniul trecutului și nu mai contează. A fost poate nevoie ca ideea de proiect ”Hoinar prin Sălaj” să prindă contur, pentru a ajunge în sfârșit Acasă la ”Sfinxul din Bădăcin”. În mod normal, când spui ”casă memorială” te gândești la un mic muzeu, unde elemente de mobilier sau obiecte care au aparținut personalității evocate să-ți spună povestea, să te ajute pe tine ca și vizitator să înțelegi viața acestuia. Dar, spre surprinderea mea, lucrurile nu stau deloc așa. Muzeul este amenajat în demisolul bisericii greco-catolice iar ceea ce ar trebui să fie casa memorială este aproape o ruină.

Este meritul Campaniei Publice ”Salvați istoria națională! Salvați Casa Iuliu Maniu” de a face ca lucrurile să se miște din loc, pentru ca un simbol al românismului transilvănean - așa cum consider eu a fi acest loc - să nu fie făcut una cu pământul. Campania inițiată de jurnalistul Călin Pavăl de la publicația Sălajul pur șiSimplu și la care au aderat diferite instituții, organizații dar și mass-media locală și regională a reușit să schimbe destinul casei în care s-a născut Iuliu Maniu. Chiar dacă mai sunt multe de făcut, cei aproape 40.000 de lei strânși în cele 4 luni de campanie, dovedesc încă o dată că opinia publică poate fi mobilizată într-o astfel de campanie și că ajutorul nu vine întotdeauna doar de la autorități. 

Blogul Foto-Travel dar și proiectul fotografic ”Hoinar prin Sălaj” se alătură campaniei publice amintite. O fac cu convingerea că istoria națională nu trebuie să ajungă la coșul de gunoi, că tinerii de astăzi trebuie să vadă cu ochii lor acele ”locuri sfinte” ale istoriei noastre pentru a avea ce povesti apoi copiilor și nepoților lor. Ne alăturăm campaniei ”Salvați Casa Iuliu Maniu” și din dorința de a promova din punct de vedere turistic județul Sălaj, care iată are atâtea și atâtea locuri remarcabile, încărcate de istorie.  Vom scrie mai multe articole despre ceea ce am văzut la Bădăcin. Pentru început, vom prezenta muzeul dedicat familiei Maniu.

Testamentul lui Iuliu Maniu

Muzeul dedicat familiei ilustrului om politic Iuliu Maniu se află la demisolul Bisericii Greco-catolice din localitatea sa natală și este îngrijit de către credincioși și administrat de părintele paroh Cristian Borz. De ce se află muzeul la biserica greco-catolică? Se știe că Iuliu Maniu a fost credincios greco-catolic, mama sa Clara Maniu (1842-1929) (născută Coroianu) fiind fiica preotului greco-catolic Denetriu Coroianu din Bobota. Și tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895) provenea dintr-o familie unită (greco-catolică) fiind fiul lui Teodor Man (descendent al lui Laurențiu Man - nobil român înnobilat de către împăratul Leopold I la Viena pe 7 decembrie 1699) și al Ilenei Bărnuțiu (sora revoluționarului Simion Bărnuțiu). Toți înaintașii lui Iuliu Maniu erau credincioși greco-catolici. În testamentul său din 8 februarie 1941 dat la Brașov în fața notarului dr. Nicolae Ioaneș, Iuliu Maniu scria: „Întreaga moşie, toate casele, edificiile, toate imobilele din comunele Şimleu, Bădăcin, Lampert şi Ilişina, cu tot fondul, viu şi mort, ca tot ce aparţine acestor realităţi, le las şi vor deveni proprietatea venerabilului Capitlu episcopesc greco-catolic intact român din Oradea, pentru scopurile ordinului de călugăriţe române greco-catolice franciscane din care face parte sora mea Cornelia. Dacă acest ordin de momentul morţii mele nu va fi organizat, eu doresc să fie organizat, iar averea aceasta să fie conservată sub denumirea Fundaţiei Ioan, Clara şi Cornelia Maniu. Pe imobilul din Bădăcin să se organizeze un claustru de călugăriţe, menit să ocrotească şi să instruiască tineri români greco-catolici şi să se îngrijească bolnavi. La educaţia băieţilor şi fetelor educaţi în acest institut să se pună fondul principal pe dezvoltarea caracterului şi a simţului de morală creştină şi de iubire de neam ca devotament pentru muncă şi altruism. Dacă veneratul Capitlu, din orice motiv, ar fi împiedicat să înfiinţeze acest institut, averea se va folosi pentru alte scopuri culturale şi de binefacere româneşti…”. 

Așa că nu trebuie să mire pe nimeni că la Bădăcin, campania publică de salvare a casei memoriale este dusă de părintele Cristian Borz. După câteva încercări de a ajunge la Biserica Greco-Catolică din localitate, acolo unde știam că există un mic muzeu amenajat în memoria lui Iuliu Maniu, iată că am reușit să ne corelăm programele, astfel că duminică 28 iunie 2015, împreună cu ”hoinarul” Cezar Fodoca am ajuns în curtea bisericii, cu puține minute înainte de sfârșitul Sfintei Liturghii. N-am vrut să tulburăm solemnitatea momentului, nici să distragem atenția credincioșilor cu tricourile noastre inscripționate cu logo-ul proiectului ”Hoinar prin Sălaj” așa că am așteptat terminarea slujbei. Părintele paroh Cristian Borz ne-a primit cu deschidere, bucuros că are oaspeți. Părintele ne-a prezentat biserica, construcție nouă ce a fost sfințită pe 25 iulie 2010, pe un teren dăruit în 1933 de către Iuliu Maniu cu scopul de a se construi o școală, o casă parohială și o biserică. Toate trei au fost construite, școala în 1937 iar biserica și casa parohială 63 de ani mai târziu. Biserica este simplă, păstrează oarecum arhitectura specific românească dar are și elemente de inspirație italienească. La jumătatea turnului se găsește o statuie a Fecioarei Maria. O altă statuetă, a Sfântului Anton se află în curte, în fața bisericii. La intrare în biserică, pe stânga se află la loc de cinste blazonul localității Bădăcin, portretul lui Iuliu Maniu, un rozar, ”actul fundațional” al bisericii și statuetele Fecioarei Maria și respectiv a Domnului Iisus. Turnul are o terasă descoperită de unde ai o panoramă deosebită asupra satului.

părintele paroh Cristian Borz

interiorul bisericii greco-catolice

Panorama din turnul bisericii

Hoinari prin Sălaj: Cezar Fodoca și Mirel Matyas

La demisolul bisericii, se află Muzeul Iuliu Maniu. La intrare, este amenajat un colț etnografic foarte frumos. Impresionează costumele populare autentice, specifice zonei alături de obiecte de uz gospodăresc sau vase de ceramică. Trecem apoi în sala principală, acolo unde se află Muzeul dedicat familiei Maniu. Muzeul este unul provizoriu, până se vor termina lucrările de reabilitare a casei memoriale. A fost inaugurat în 2010 și de atunci prin donații și achiziții s-au strâns o mulțime de obiecte care fie i-au aparținut ilustrului om politic, fie amintesc de acesta. Părintele Borz, ne este ghid. Vorbește cu dezinvoltura unui preot obișnuit cu predicile, dar și având solide cunoștințe istorice. Ascultându-l ai impresia că ești într-un muzeu adevărat. 

Costum popular specific zonei

Remarc blazonul familiei Man - cea înnobilată de împăratul Leopold I. Ghidul nostru ne ține o adevărată lecție de istorie ce ne poartă din timpurile străvechi până ajungem la istoria familiei Maniu. Pereții sunt tapetați cu bannere ce conțin informații despre istoricul localității sau ale familiei din care se trage Iuliu Maniu. Pe diverse piese de mobilier, unele recuperate din casa memorială, altele achiziționate sau donate de diverse persoane, se găsesc copii ale unor documente importante din istoria familiei și până la urmă din istoria Transilvaniei și a României. Remarc unele documente (în copie) interesante cum ar fi testamentul său din 1941 sau foaia matricolă (scisă în maghiară, firește) de la absolvirea Colegiului Reformat ”Wesselényi” din Zalău. Un alt document mi se pare a fi extrem de interesant. Este vorba despre o carte de apartenență scrisă în limba germană, un fel de plăcuță de identificare dar din carton, pe care a avut-o Iuliu Maniu în primul război mondial. Este datată 1915. Sunt multe alte documente importante, toate amintind de viața celui care a făcut România Mare. Fiecare obiect are povestea lui, părintele Borz știe povestea fiecăruia.

Cartea de identitate a lui Iuliu Maniu din Primul Război Mondial

În partea din față a încăperii se află și cele mai importante obiecte care i-au aparținut lui Iuliu Maniu. Un birou pe care se află o pălărie, un baston, o mariță de încălțat cizme și o batistă cu monogramele I.M. Bastonul și pălăria sunt cele care se aflau la el în momentul arestării, în 1947. Pălăria i-a fost făcută cadou lui Maniu și are inscripționat în interior anul nașterii sale 1873. Și povestea recuperării acestora este una interesantă. În 2006, fostul ofițer politic al închisorii Sighet, acolo unde a murit în 1953 Iuliu Maniu, Alexandru Satmari a încercat să vândă obiectele pe piața neagră. Un jurnalist află de intenție și anunță procuratura militară care prin procurorul Seserman de la Cluj începe o anchetă. Ancheta a ajuns Parchetul de pe lângă Inalta Curte de la București, obiectele ajungând și ele acolo ca și probă în dosar. Între timp Alexandru Satmari moare iar dosarul este închis. Obiectele sunt restituite familiei, iar de acolo în 2012 ajung acasă la Bădăcin. 

Pălăria și bastonul cu care a fost arestat Iuliu Maniu

Dincolo de birou, înainte de a trece în cealaltă încăpere, pe pereți se găsesc două tablouri ale părinților lui Iuliu Maniu încadrate de portrete ale suveranilor României, cei sub a căror domnie s-a înfăptuit Marea Unire: Regele Ferdinand și Regina Maria. Între portretul lui Ioan Maniu și cel al Regelui Ferdinand se află la loc de cinste drapelul regal al României. Un simbol puternic care atestă, dacă mai era nevoie, că familia Maniu și comunitatea greco-catolică din Transilvania a contribuit decisiv la formarea României Mari.

Muzeul mai este completat cu o serie de cărți și obiecte religioase, unele foarte valoroase. Sunt așezate pe o măsută acoperită de o față de masă din 1937 cu monograma Corneliei Maniu. Piesa de rezistență este un Liturghier ediția lui Timotei Cipariu – primul cu caractere latine. Un alt obiect interesant reprezintă un altar din lemn sculptat, care a fost recuperat din vechea biserică greco-catolică. Pe talpa obiectului se poate vedea din nou monograma C.M. (Cornelia Maniu), anul 1923 și textul: ”Planul și desenele de Cornelia Maniu de Bădăcin / construit de Pentek Miklos meșter din Șimleu / încrustat de Traian Lupo fiu de țăran din Sici”.

Liturghier, ediția Timotei Cipariu

Altarul capelei familiei Maniu - machetă de lemn

Sunt multe alte obiecte, fiecare cu povestea lui. Ți-ar trebui câteva ore ca să afli toate poveștile, extrem de interesante de altfel. Însă la Bădăcin timpul nu mai are răbdare. Depinde doar de noi să dăm o șansă casei memoriale a lui Iuliu Maniu, iar toate aceste obiecte care i-au aparținut sau care amintesc despre viața și activitatea sa politică să se întoarcă acolo unde le este locul.

Doritorii pot să sprijine acest proiect, donând în conturile:

Lei: RO22RZBR0000060002085400
Euro: RO18RZBR0000060002899205
Dolari: RO11 RZBR 0000 0600 1092 7730
Cont PayPal: salvaticasamaniu@yahoo.com

deschise la Raiffeisen Bank, Agenţia Şimleu-Silvaniei, jud. Sălaj

  

Pe Măgura Moigradului, în căutarea anticului Porolisso

July 5, 2015, 1:27 am

≫ Next: Porolissum Fest 2015: Cea mai amplă desfășurare de forțe de până acum

≪ Previous: Acasă la Iuliu Maniu: Muzeul familiei Maniu

$

0

0

Așteptat cu sufletul la gură un an de zile - cel puțin de către mine - festivalul Porolissum Fest, ajuns la a V-a ediție, a debutat, la fel ca și în cazul edițiilor precedente cu o veritabilă lecție de istorie în aer liber. De data aceasta a fost vorba despre o drumeție pe Măgura Moigradului, acolo unde exista în antichitate antica fortificație dacică Porolisso - nume preluat apoi de către romani și transformat în Porolissum. Ghidul nostru a fost dr. Horea Pop - cercetător în cadrul Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău.

Am decis să particip și în acest an la excursie, nu pentru că n-am mai urcat pe Măgura Moigradului, ci pentru că am vrut să aflu de la un specialist, de la un istoric, povestea acelei cetăți dacice. Și, vă asigur, Horea Pop este un povestitor desăvârșit. Un alt motiv pentru care am ales să particip la această excursie este acela că, proiectul fotografic ”Hoinar prin Sălaj” pe care l-am lansat de curând împreună cu Cezar Fodoca și Marius Criste, tocmai asta își propune: să ajungă în locurile spectaculoase din județ. Și dacă vreți, un al treilea motiv a fost acela că blogul Foto-Travel este partener al acestei ediții a Porolissum Fest.

Hoinarii Mirel Matyas și Cezar Fodoca

La ora fixată de organizatori, am sosit împreună cu Cezar Fodoca și nepotul meu Alexandru Blaga la baza Măgurii Moigradului, aproape de pensiunea Casa Romană. Aici se strânseseră deja mai mulți excursioniști, adulți, tineri și copii. Pe unii i-am mai văzut și la edițiile anterioare - sunt abonați la festival; pe alții i-am văzut acum pentru prima dată. Sunt și sălăjeni dar și veniți de departe special pentru festival. Faptul că există aproape de Complexul Arheologic Porolissum o pensiune turistică - mă refer aici la Casa Romană, a dus la creșterea numărului turiștilor care vin de departe pentru festival.

Pensiunea Casa Romană

istoricul Horea Pop un ghid desăvârșit

După ”sfertul academic” - meteahnă veche românească, am pornit la drum nu înainte de primele informații oferite de istoricul Horea Pop, ghidul nostru de astăzi. Astfel am aflat că Măgura Moigradului la fel ca și Dealul Citera sau alte culmi din zonă sunt rezultatul erupțiilor vulcanice care au ”spart” lanțul munților Meseș creând trecătoarea cunoscută sub numele de ”Poarta Meseșană”. Înălțimea apreciabilă și situația strategică a Măgurii Moigradului, au făcut ca în timp aici să se înființeze una dintre cetățile dacice importante, cea mai mare din Dacia după spusele ghidului. 

Urcăm pe drumul amenajat de cei care exploatează astăzi cariera care a ”mușcat” adânc dintr-unul dintre versanți - piatra de aici fiind una dintre cele mai bune pentru construcții din întreaga zonă. Când dăm de câte un petec de umbră, Horea care este atent la efortul excursioniștilor, se oprește și reia lecția de istorie. Ne spune că nu vom ajunge chiar pe platou, acolo unde a fost cetatea Porolisso din cauza vegetației abundente. Mai aflăm că la început, culmea Măgurii era folosită ca și loc sacru, aici arheologii au descoperit zeci de urne de incinerare. Așezarea dacică era jos, la poalele dealului pe care-l escaladăm acum. Nu se știe exact de ce, dacii aleg să urce pe Măgură și să întemeieze o cetate care avea să devină una dintre cele mai mari și mai importante. Să fi simțit pericolul iminent pe care-l reprezenta Imperiul Roman aflat în expansiune? Sau să se fi refugiat din calea barbarilor? Cert este că, potrivit arheologilor, aici a existat o cetate a căror fortificații din lemn nu se mai văd. Culmea Moigradului oferă o vedere spectaculoasă de jur împrejur, până departe pe Măgura Șimleului acolo unde se presupune că se afla antica Dacidava.

În timp ce cu urechea eram atent la explicațiile specialistului, împreună cu Cezar încercam să facem o panoramă a zonei. Proiectul nostru, ”Hoinar prin Sălaj”  și-a propus să valorifice toate aceste imagini panoramice spectaculoase. Este posibil ca la un moment dat să avem chiar și o expoziție făcută doar cu panorame. Așa că încercăm să nu pierdem nicio oportunitate. De asemenea Natura este foarte generoasă, ne oferă mereu prilejul de a fotografia fie flori de câmp fie un fluture zburdalnic care nu vrea să-și deschidă aripile. 

Ajungem sus, pe platou dar decidem să nu ne aventurăm mai departe din cauza vegetației abundente crescută aici. Horea ne dă ultimele explicații, a venit pregătit și înarmat cu tot felul de cărți și pliante. Lumea se strânge roată în jurul lui și este atentă la explicații. Dacă tot au urcat până aici, dincolo de frumusețea peisajului sunt interesați și de istorie. Printre excursioniști sunt și doi colegi de breaslă cu Horea, am înțeles că au venit tocmai de la Deva, special pentru festival. Cei trei au un dialog științific, ca între istorici pasionați. Moment în care restul participanților își îndreaptă atenția spre spectacolul Naturii.

Revenim pe același drum la punctul de plecare, iar de aici o parte a grupului se va reuni în tabără, în fața porții castrului. Aici e agitație mare, se montează scena, se fac ultimele pregătiri. Deja încep să vină reenactorii, cei care vor ține publicul cu sufletul la gură. Se anunță o ediție a Porolissum Fest cum n-a mai fost încă. Sunt toate premisele să fie așa, drumul este bun, timpul este frumos. 

În timp ce stau de vorbă cu prieteni vechi, membri în trupele de reenactment, o parte dintre excursioniști participă la un concurs de cultură generală. Sunt 4 copii curajoși și doi adulți. Copiii se află la egalitate după ce răspund la cele 10 întrebări, așa că juriul format din doamna Sanda Băcueț și domnul Horea Pop decid să le mai dea un test suplimentar cu 4 întrebări. Astfel reușesc să-i departajeze pe copii și să le acorde premiile constând în diplome și obiecte cu specific roman sau dacic: brățări, medalioane sau monede. Copiii, ca orice copii care câștigă un concurs sunt bucuroși. Nepotul meu, Alexandru Blaga - un pasionat de istoria Imperiului Roman și un colaborator al Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău, a obținut locul III de care este foarte mândru. Orgolios din fire, nu se abține să-i ”reproșeze” lui Horea Pop faptul că au fost prea multe întrebări despre daci și mai puține despre romani...

Alexandru Blaga și istoricul Horea Pop

Împreună cu Alexandru Blaga - nepotul meu și cu istoricul Horea Pop

Din păcate, n-am reușit să particip la evenimentele anunțate pentru sera primei zile a Porolissum Fest. În schim, am fost reprezentat de Alexandru Blaga, care ”mi-a făcut în ciudă” postând pe facebook imagini spectaculoase cu tragerile de noapte. Mă voi revanșa însă a doua zi, când voi lua parte la toate activitățile celei de a V-a ediții a Porolissum Fest. Până la o nouă relatare, vă salut în spirit roman: Ave Porolissum!

Porolissum Fest 2015: Cea mai amplă desfășurare de forțe de până acum

July 9, 2015, 1:59 pm

≫ Next: Where is Mirel? (11): Madrid, în așteptarea zborului spre Rio

≪ Previous: Pe Măgura Moigradului, în căutarea anticului Porolisso

$

0

0

Așa cum anticipam, festivalul de reconstituire istorică antică Porolissum Fest, ajuns la a V-a ediție, are toate șansele să devină cel mai important festival de acest gen din România. Este un pariu pe cale să fie câștigat de către Consiliul Județean Sălaj, care prin Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, respectiv Asociația ”Amicii Muzeului” a mobilizat la Porolissum în fața Porta Praetoria, toate trupele de reenactment antic din România. Cu fiecare an festivalul a câștigat în notorietate, iar ultimele investiții în infrastructura turistică au atras la Porolissum peste 2500 de turiști. Blogul Foto-Travel a avut onoarea de a fi partener al festivalului, postură din care s-a implicat în promovarea acestuia. Iată povestea unei zile memorabile.

În ciuda vremii deosebit de calde, în cele două zile de festival, la Porolissum au ajuns peste 2500 de turiști, fie că au fost din Zalău, din Sălaj sau din diferite alte județe din țară. Cine a ajuns la Porolissum a avut parte de un spectacol pe cinste, cum rar s-a mai văzut. Au fost prezente aproape toate trupele de reenactment antic din România, unele dintre ele participând și la edițiile anterioare, altele venite pentru prima dată. Deși au fost invitate absolut toate trupele, gladiatorii de la Falco Argenteus din Oradea n-au putut onora invitația. Mi-am luat inima în dinți și am mers la Porolissum, conștient de faptul că voi avea de îndurat temperaturi foarte mari. Însă dragostea față de istoria antică, parteneriatul cu Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău dar și faptul că am avut invitați de la Cluj-Napoca - toate aceste argumente au fost mult mai puternice decât căldura de afară. 

Am ajuns chiar de la început și am prins momentul în care domnul Tiberiu Marc, președintele Consiliului Județean Sălaj s-a adresat celor prezenți cu un discurs scurt, mult mai scurt decât de obicei: "Vă mulțumesc tuturor celor care vă este dat să fiți astăzi aici la Porolissum, un loc special. Mulțumesc organizatorilor, mulțumesc invitaților, acestor minunate trupe care au venit din toată țara. Cred că sunt toate argumentele ca aici la Porolissum, în viitor, să construim un loc unic. Ave Porolissum!”

Tiberiu Marc - președintele CJ Sălaj

A vorbit apoi, așa cum este și firesc, doamna Corina Bejinariu - managerul Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău, organizatorul evenimentului. ”Bine ați venit la cea de a V-a ediție a festivalului Porolissum Fest. Suntem deja vechi prieteni cu unii dintre dumneavoastră, în special cu membri ai trupelor de reconstituire istorică. Ne bucurăm să vă avem astăzi pe toți cei care aveți ca pasiune reconstituirea istorică a antichității din România. Este o bucurie pentru noi, este o onoare pentru noi și o mare realizare pentru complexul arheologic Porolissum, să putem să reunim în spațiul acesta încărcat de istorie pe toți cei care își propun să ne introducă în atmosfera acelor vremuri cu multă dăruire și cu mult profesionalism. [...] Prezența dumneavoastră aici este un argument forte că merită să ne promovăm patrimoniul și că la un moment dat, oricât de futurist sună, putem să creem dezvoltare locală prin promovarea patrimoniului.” - a fost mesajul transmis celor prezenți. 

dr.Corina Bejinariu - managerul MJIAZ

Însă greul festivalului este dus de trupele de reenactment, ele fac deliciul publicului, sunt ”sarea și piperul” unui astfel de eveniment. Mi-a plăcut gestul simbolic al organizatorilor de a înmâna fiecărei din cele 14 formații prezente, o diplomă care atestă pe de o parte participarea lor la Porolissum Fest - un festival dorit de trupe să-l aibă în palmares - și pe de altă parte este dacă vreți, o răsplată dată anticipat celor care vor munci din greu, pe un soare arzător ca publicul să se simtă bine. Însuși președintele Consiliului Județean Sălaj, domnul Tiberiu Marc, a înmânat aceste diplome numite ”corona triumphalis” următoarelor formații și trupe de reenactment: Nimfele Daciei, Vox Dacorum, Virtvs Antiqva, Terra Dacica Aeterna, Asociația culturală pentru istorie vie Alba Iulia, Lupii Pustei, Ludus Apulensis, Omnis Barbaria, Hoarda Barbară - trupa GOD, Asociația Danais Constanța, Ludus Danais, Asociația Amicii Muzeului Zalău, Vulturii din Călata și Peregrinus. 

Dacii din cadrul Asociației Amicii Muzeului

Formația de muzică arhaică Vox Dacorum

Ultima ”corona triumfalis” a fost acordată domnului Tiberiu Marc, președintele Consiliului Județean Sălaj care ”face tot posibilul ca reenactment-ul să se dezvolte în județul Sălaj și să promoveze ceea ce înseamnă patrimoniul arheologic și istoric”. 

După salutul războinicilor, a urmat conform programului, dansul fetelor de la Nimfele Daciei și recitalul de cântece arhaice ale trupei Vox Dacorum condusă de fosta mea colegă (din clasele I-XII) Ancuța Mărieș. Le mai văzusem pe fete, chiar am scris și un material despre ele, iar pe Ancuța o știu ”de când lumea” așa că mi-am permis să lipsesc puțin. Am avut și motive întemeiate, verișoara mea Ginette Mercean împreună cu soțul ei Mircea Mercea și cu o prietenă de-a lor au venit tocmai de al Cluj, special pentru eveniment. Cum n-au mai fost niciodată la Porolissum au vrut să vadă castrul. Fotografi împătimiți, cum s-au văzut în plin câmp înflorit, au uitat pe moment de vestigiile istorice, de festival și s-au pus la fotografiat ...flori de câmp. 

Mircea Mercean - fascinat de câmpul înflorit

Cu greu i-am readus înapoi în fața Porta Praetoria acolo unde gladiatorii transpirau la propriu într-o încleștare cum rar s-a mai văzut. Anul acesta au fost multe trupe de gladiatori și pentru prima dată am văzut și gladiatoare...adică femei. 

Un alt moment inedit, care a ținut publicul cu sufletul la gură a fost acela în care doi tineri șoimari au avut un moment de dresaj cu păsări de pradă. Dorin Cărăbeț și Forrai Antal formează împreună trupa Peregrinus și sunt pentru prima dată la Porolissum, în Sălaj. Demonstrația lor necesită multă atenție și multă răbdare atât din partea lor cât și a publicului. Asta pentru că lucrează cu ...păsări de pradă. Loki - un mascul de uliu Harris, Coco - o femelă de corb și Maya - o femelă de șoim polar sunt cei trei protagoniști plini de personalitate și uneori încăpățânare, care pur și simplu au fermecat asistența prin zborul lor sau prin executarea comenzilor primite.  Un moment excelent, poate cel mai bun din cadrul actualei ediții a festivalului. Despre cei doi dresori și despre Asociația Peregrinus, puteți citi mai multe în excelentul articol din Transilvania Reporter. 

Loki într-o demosntrație aeriană

Publicul interacționează cu păsările

Coco înainte de a-și lua zborul

Vrând să surprind câteva cadre din unghiuri diferite, am urcat pe coama de deal ce duce de la poartă în cel mai înalt punct al castrului. Acolo m-am trezit pe neașteptate că sunt prins între liniile inamice, îndemnul organizatorilor pentru public de a părăsi zona găsindu-mă în imposibilitatea de a face acest lucru. Fie renunțam să mai văd ceva din spectacol - lucru pe care l-am exclus din start, fie mă refugiez într-una din cetățile de lemn construite pentru scenariul marii bătălii ce se prefigura. Am ales ultima variantă. Am stat câteva minute la adăpostul uneia dintre ”cetăți” asta până când au venit ”barbarii” și o legiune de romani. 

Ritual de înm ormântare a unei căpetenii a dacilor

Clasica luptă dintre daci și romani

Noroc cu unul dintre combatanți, un barbar autentic pe numele lui adevărat George Bosie. Este moldovean și a venit pentru prima dată la Porolissum alături de colegii lui daci, barbari și romani din trupa Geto-Dacii din Moldova. M-a rugat să-i fac câteva fotografii și m-a îndemnat să rămân ca să surprind încleștarea dintre ei și romani. Fără să vreau m-am transformat într-un reporter de război, alături de prietenul Sebi Olaru (care tocmai venise de la un curs de pregătire pentru jurnaliștii de război). Împreună cu Sebi am făcut câteva zeci de poze și chiar am îndrăznit să ne apropiem de buza dealului și să privim scena de jos. Acolo în fața castrului de lemn se punea în scenă momentul funeraliilor unei căpetenii dace. Și-au făcut apariția și fetele de la Nimfele Daciei. Apoi, după scenariul stabilit, dacii și barbarii au atacat castrul de unde romanii au ripostat aruncând cu bolovani de sus. 

În așteptarea confruntării cu romanii

Nu știu cum s-a terminat lupta, căci cele două tabere de sus de pe creastă, au început să se atace reciproc. A fost mai întâi asaltul legiunilor romane întâmpinat de strigătele războinice ale dacilor și aliaților lor. După o primă încleștare nedecisă, a urmat incendierea unei palisade și tirul săgeților Lupilor Pustei, aliați de data aceasta cu romanii. O a doua încleștare a fost și mai aprigă. 

Nu știu exact ce s-a întâmplat în minutele următoare, pentru că din spatele liniilor frontului și-a făcut apariția maestrul bucătar Mircea Groza cu un buchet de cimbrișor...Părea atât de fermecat de plantele aromatice pe care le culegea încât nici nu și-a dat seama că se află într-o zonă de conflict. Apropo de maestrul Mircea Groza - un pasionat bucătar și promotor al gastronomiei sălăjene. Am avut onoarea de a gusta din preparatele făcute de el special pentru acest eveniment tocană de linte cu pui și ”panis militaris” - un fel de pâine nedospită și pot să vă spun doar atât...delicios!

Maestrul Mircea Groza și recolta sa de cimbrișor

Pe când să revin la teatrul de operațiuni îi văd pe cei doi foști inamici George Bosie și Arany János, un român moldovean și un ungur transilvănean făcând schimb de ...numere de telefon și adrese de e-mail, învăluiți în fumul palisadei. O imagine istorică pentru Porolissum.

vechi combatanți, acum prieteni

A urmat apoi un alt moment de șoimărit, al celor de la Peregrinus. Spuneam că e nevoie de multă răbdare cu aceste păsări de peadă. De exemplu Maya - vulturul polar, zăpăcit de canicula de afară şi de publicul numeros, a refuzat minute în șir să atace prada refugiindu-se pe un stâlp. Iar când aproape toți au uitat de ea (mai puțin cei doi dresori) și-a făcut apariția spre deliciul tuturor.

Maya în sbor spre...stîlăul de telegraf

A mai urmat o bătălie, de fapt un lung şir de mici altercaţii între legiunile romane şi inamicii lor daci. Conform scenariului, era vorba despre reconstituirea episodului retragerii romanilor din Dacia de pe vremea împăratului Aurelian. Imaginea cu dacii și barbarii care s-au strâns pentru poza de grup în fața Porta Praetoria de la Porolissum, în timp ce romanii erau dincolo de poartă, va rămâne emblematică până la următoarea ediție. 

O uriață ”testudo” - cea mai mare pe care a văzut-o Porolissum-ul

cavaleria atacă...

De data aceasta dacii au câștigat

Emoționant momentul de final, când combatanții - vechi prieteni de altfel - s-au salutat reciproc. S-a format instantaneu un rând de luptători daci și barbari care cu săbiile și pumnalele ridicate îi salutau pe romanii care treceau prin fața lor. Dovadă clară că se respectă reciproc, că luptele dintre ei sunt doar pentru deliciul publicului.

Un ultim moment a fost cel al concertului susținut de formația GOD. Mi-au plăcut acești ”barbari” îmbrăcați în haine de epocă, încălțați cu opinci și cântând un gen de rock ce duce spre gothic metal sau viking. Piese ca și ”Greuceanu”, ”From the Moldavian Ecclesiastic Throne” sau ”Noaptea” au fost pe placul celor care a u ales să rămână până la sfârșit. Iar inedita interpretare a piesei ”Au înnebunit salcâmii” a fost din punctul meu de vedere ”cireașa de pe tort”. Un concert superb, în ton cu evenimentele. O inspirată alegere a organizatorilor. 

Ce mi-a plăcut la ediția din acest an, a V-a? În primul rând că au fost multe trupe de reenactment, 14 la număr cu 235 de reenactori. A fost o adevărată desfășurare de forțe. Apoi faptul că au existat și momente inedite cum ar fi gladiatoarele din formația Ludus Danais și șoimarii din formația Peregrinus. Chiar dacă eu personal nu mă satul să-i văd pe ceilalți reenactori an de an, cei pomeniți au adus un suflu nou. Mi-a mai plăcut faptul că dincolo de spectacolul oferit de trupe, la Porolissum au fost și alte activități conexe: gastronomie cu Mircea Groza, ateliere de ceramică pentru copii, atelier de tras cu arcul. Și evident, mi-a plăcut faptul că au fost mulți spectatori. După numărul biletelor gratuite distribuite la intrare în complex, au fost în cele două zile de festival nu mai puțin de 2600 de vizitatori (1065 în prima zi și 1535 în a doua zi). Este adevărat că unii au fost atât sâmbătă cât și duminică, dar nu asta este important. Cu o mică excepție, nimeni nu are obsesia numărării vizitatorilor de la Porolissum, iar cine o face cred că nu are de lucru. 

Mai are un mare plus acest eveniment numit Porolissum Fest. Acela că nu s-a ”manelizat”, că nu s-a transformat în kitsch, în mioritica adunare la mici și bere. Este evident că în lipsa unor spații special amenajate pentru servirea mesei (restaurante de exemplu), turiștii au nevoie de un loc din care să-și poată cumpăra câte ceva. E meritul organizatorilor că au știut cum să gestioneze situația astfel încât să nu se exagereze. 

Corect ar fi să spun și ce nu mi-a plăcut. Nu sunt multe aceste aspecte, însă cred că ele pot fi îmbunătățite pe viitor. Personal consider că amplasarea acelui chioșc care vindea de toate (prezenta lor e necesară) nu a fost bine stabilită. Au fost chiar în drum, chiar lângă scenă. Au fost momente când coada la grătare sau la băuturi încurca circulația. Probabil ar fi fost mai eficient pentru fluidizarea traficului dacă erau undeva mai în spate. Ar mai fi lipsa unei zone de unde turiștii să poată urmări spectacolul în siguranță și eventual fără a fi nevoiți să stea ore în șir în soare. De-a lungul anilor s-au făcut diferite încercări, spectacolul a fost mutat în diverse locuri, fie în fața porții castrului fie în amfiteatru. Însă niciunde, actuala infrastructură turistică nu oferă un spațiu adecvat. Mie personal îmi place imaginea Porta Praetoria în fundal, cred că aceasta e cea mai potrivită alegere, însă aici ar trebui amenajat ceva pentru spectatori, un fel de tribune, ca să nu mai fie nevoiți să stea lipiți de ziduri la umbră. Poate că nici scena nu a fost amplasata în cel mai adecvat loc. La un moment dat, în timp ce formația GOD era pe scenă, între ei și public s-a interpus un...autocar. E clar, vina nu este a celor de pe scenă ci mai degrabă e a celor care n-au avut răbdare să se termine evenimentul și apoi să plece. 

Cu toate aceste neajunsuri, a fost o ediție a festivalului memorabilă. Faima festivalului a depășit de mult granițele județului, devenind un eveniment regional. Pentru prima dată, evenimentul s-a bucurat de o promovare în presa regională, atât cea scrisă (Transilvania Reporter) cât și în cea vizuală (Digi 24, Regio TV). Am văzut mulți, mulți fotografi care au surprins momente ale festivalului în poze superbe. Rețelele de socializare au fost luate cu asalt de sute de fotografii spectaculoase. Din respect pentru cei care au muncit în soare, încercând să surprindă aspectele cele mai importante, am să deschid o listă cu link-uri spre acele albume.

Iar până la ediția de anul viitor, vă salut în spiritul festivalului: 
AVE POROLISSUM!

Articole în presa scrisă:

• Magazin Sălăjean
• Graiul Sălajului (singurul ziar care scrie după ”ureche”)
• Transilvania Reporter (excelent articol!)
• România Liberă
• Digi 24
• e-cultura.info
• proalba.ro
• radioromaniacultural.ro

Știri video:

• Regio TV Transilvania

Albume cu imagini:

• Enciclopedia-dacica.ro (cele semnate visual-artifacts.eu sunt de departe cele mai reușite fotografii)
• Vulturii din Călata (au preluat și unele fotografii Foto-Travel. Mulțumesc!)
• Bianca Blaga Photography
• Lucian Cuibus
• Sebastian Cornea Photography
• Cris Kat

UPDATE:

• 21 iulie 2015: a fost postat un film superb care sintetizează ediția din acest an a festivalului. 

Where is Mirel? (11): Madrid, în așteptarea zborului spre Rio

September 2, 2015, 12:38 pm

≫ Next: Where is Mirel? (12): Retrospectiva aventurii europene

≪ Previous: Porolissum Fest 2015: Cea mai amplă desfășurare de forțe de până acum

$

0

0

În ultimele 10 episoade ale serialului ”Where is Mirel?” ați putut urmări pas cu pas aventura din acest an a globetrotter-ului Mirel Magop prin Europa. Vă reamintesc, a plecat pe 28 martie 2015 din Iaz, județul Sălaj în cea de a doua parte a călătoriei ”De la NordKapp la Capul Horn”. Faptul că a plecat de la Iaz, de la Muzeul de Artă Populară ”Ligia Alexandra Bodea”, îmbrăcat în costum popular de pe Valea Barcăului, are o simbolistică aparte. Mirel și-a propus ca în acestă călătorie să promoveze costumul popular românesc și să realizeze un album al costumelor populare ale comunităților prin care va trece. De aceea, călătoria sa se desfășoară sub egida ”National Costumes of the World”.  Ultimele două săptămâni au fost petrecute de Mirel Magop în zona Madrid, asta pentru că astăzi, 1 septembrie 2015, a zburat spre Rio, în Brazilia. Așadar, costumul popular românesc (sălăjean) va trece Oceanul în America de Sud și va fi dus de către neobositul călător până la cel mai sudic punct de pe continent, la Capul Horn!

În episodul de față, vom povesti despre ce s-a întâmplat la Madrid în cele două săptămâni. În Spania, Mirel a ajuns fiind luat la ocazie de cineva care avea drum spre Barcelona. Deși în toate călătoriile sale Mirel are un plan inițial, un punct terminus în care vrea să ajungă, îi place uneori să ”hoinărească” să se lase purtat de noroc, sau mai bine zis de cei care-l iau la ocazie. Așa s-a întâmplat să ajungă direct la Barcelona, deși el trebuia în final să fie la Madrid. Nicio problemă, mai erau două săptămâni, așa că ”a dat o fugă” până la Lourdes în...Franța. Nu știu dacă am spus-o vreo dată pe parcursul acestui serial, sau dacă v-ați dat seama din postările lui de pe facebook, însă Mirel este un om credincios. Nu bisericos, în sensul de a merge în fiecare duminică la biserică, nu fanatic. Credincios pur și simplu. Așa că pe mine nu m-a mirat deloc faptul că a ales să meargă la Sanctuarul Fecioarei Maria de la Lourdes, înainte de marea sa aventură sud-americană.

Aproape de Madrid, într-o noapte a campat undeva în câmp, iar dimineața s-a trezit cu o turmă de oi și cu un dulău la ușa cortului. Episodul este unul simpatic, așa cum îl prezintă Mirel pe pagina sa: ”Cu cine mă trezesc într-o dimineață la ușa cortului...Apare și ciobanul: - Quieras una cerveza?...- Muchas gracias!...- Donde eres? ...- Io soy de la Romania!..- Y io mismo...Maramureș!... - No, bine măăă...da o pălincă n-ai?”. Și legat de cortul său, BYTY: ”Săracul...e găurit tot de la mărăcinii din Spania, tijele au început să crape, cred că o să-l înmormântez la Madrid! A îmbătrânit...ca orice cort...200 de nopți...56 de ploi...vânturi puternice...Și-a făcut datoria!”. Poate n-ați știut, și cortul este ”sălăjean” - fiind dăruit de către una dintre cele mai mari admiratoare (în sensul bun al cuvântului) ale lui Mirel.

La Madrid am încercat să-l ajut cu referințele pe care le am acolo. Şi cine l-ar fi putut ajuta mai bine decât tot românii noștri plecați pe teritoriul spaniol în căutarea unui trai mai bun. La început a fost primit cu braţele deschise de către doamna Nicoleta Boranda, administrator al agenției de turism Viajez Cazaré prin intermediul căreia face incoming, adică aduce turiști străini (spanioli în primul rând) în România, contribuind astfel substanțial la promovarea țării natale. Iată ce scris Nicoleta Boranda pe pagina sa în 13 august 2015: ”Magop Mirel es un globetrotter. Esta dando le vuelta al mundo andando para promocionar Rumania vestido de traje nacional. Hoy ha llegado a Madrid donde estará hasta el 1 de septiembre. Despues ”cruzara el chardo” para Rio.” Personal vreau să-i mulţumesc public doamnei Nicoleta Boranda pentru că l-a ajutat pe Mirel Magop în primele zile ale șederii sale la Madrid. 

A locuit câteva zile și la prieteni vechi de lângă Madrid, pe care i-a cunoscut cu ocazia călătoriilor precedente. 

Mirel a ajuns şi la Consulatul României, fiind primit de doamna vice-consul Alexandra Mihai. Iată ce scria Mirel pe pagina sa în 18 august 2015: ”Cu această ocazie am mai adăugat o ștampilă pe caietul meu, plus câteva încurajări din partea doamnei vice-consul Alexandra Mihai, care (fie vorba între noi) e o doamnă simpatică cu (și fără) pălăria lui Badea Cârțan...”

Din păcate, la Madrid au început să apară și problemele. În primul rând a rămas fără aparat de fotografiat, acesta fiindu-i furat. A fost nevoit să apeleze la vechiul aparat, o cameră compactă ce avea nevoie de un bandaj cu bandă izolatoare pentru a nu-i cădea bateriile. Apoi a constatat că pașaportul îi expiră în mai puțin de 6 luni. Este o problemă majoră, riscă să nu poată ajunge așa cum și-a propus până la Capul Horn. Iar principala problemă era lipsa banilor. Cele 5 luni de ”hoinăreală” prin Europa i-au golit buzunarele. Sunt lovituri dure pe care le primește un călător, însă nu suficient de puternice ca să-l doboare. Cum nu mai avea bani, pentru pașaport în primul rând, a fost nevoit să-și pună tableta în vânzare. Salvarea i-a venit tot din Sălaj de la acea persoană care l-a ajutat în urmă cu ceva vreme și cu cortul. A fost prima care i-a făcut o ofertă pentru tabletă: 100 de euro. Apropo, BYTY, așa cum îi place să-și numească cortul, e un diminutiv al acelei persoane. Ba mai mult, i-a trimis 150 de euro ca să-și cumpere un cort nou. Am fost și eu implicat în sensul că am intermediat ”tranzacția” trimițându-i banii lui Mirel prin serviciul Western Union. 

Și în Madrid sunt români cu suflet mare. Tiberius Burcea i-a făcut cadou un aparat de fotografiat Sony, mult mai bun decât ”pocnitoarea” pe care o avea. Iar cu doar câteva zile înainte să plece, Mirel Magop a fost oaspetele familiei Ruxandra și Ciprian Ulici Focsa proprietarii localului cu specific românesc Restaurantul ACASA. Aici, așa cum a scris Mirel Magop pe pagina sa a găsit un ”colț de România”: ”Am plecat de acasă...după cinci luni (exact!) sunt ACASĂ”. Într-adevăr, coincidență sau nu, pe 28 mai 2015 Mirel pleacă din Iaz, din Sălaj cu un rucsac de speranțe, de vise ce vroiau a fi transpuse în realitate. Pleca de la oameni cumsecade, din curtea familiei Ligiei Alexandra Bodea, îmbrăcat în costum popular. Iată că după cinci luni, pe 27 august 2015 ajunge ACASĂ (la Restaurantul Acasă de lângă Madrid) unde îmbracă din nou costumul popular în cinstea Limbii Române. Mirel Magop: ”Cu ocazia zilei limbii române, petrecem ROMÂNEȘTE la restaurantul ACASĂ. Badea Cârțan are plăcerea de a asculta și de a ciocni o Timișoreana cu membrii formației Colibri...Mai românește nu se poate! Pentru mine este cel mai frumos rămas bun! Dragi români, vă pup și eu și Badea Cârțan”.

Și Mirel nu a plecat cu mâna goală. Familia Ulici Focsa i-a dăruit o tabletă. Așa că și în continuare ne va ține la curent și ne va încânta privirea cu fotografiile sale de călătorie! Mulțumim!

Iată că aventura europeană a lui Mirel Magop se apropie de sfârșit. Un capitol din ceea ce el a numit World Tour se apropie de sfârșit. M-am gândit de multe ori ce e în sufletul acestui OM; oare ce simte când părăsește continentul pe care aproape că-l cunoaște ca-n palmă. Cunosc mulți călători împătimiți, care au văzut aproape tot ce se putea vedea în Europa și în lume. Eu însumi sunt (așa îmi place să cred), un călător. Însă nici eu, nici alții cu mai multă experiență și cu mai multe obiective turistice vizitate, nu știm ce înseamnă să o iei la pas, să bați cărări de munte, să-ți duci casa în spinare, să fii uneori doar tu și Bunul Dumnezeu. Eu am emoții de fiecare dată când plec într-un loc necunoscut; nu dorm toată noaptea dinaintea călătoriei. Oare cum o fi dormit Mirel Magop când știa că pentru prima dată în viața lui, va părăsi Europa? Vom afla în zilele și săptămânile următoare, în măsura în care va avea conexiune la internet.

Cert este că ziua de 1 septembrie 2015 va rămâne pentru Mirel Magop memorabilă. Grației unui sprijin consistent din partea Companiei LINDAB, are șansa de a călători prin America de Sud, spre punctul terminus al acestei aventuri: Capul Horn. Înainte de a decola mai are răgazul să scrie câteva rânduri pe pagina sa de facebook: ”Ziua de 1 septembrie va fi cea mai lungă din viața mea! Începe la ora 0.00 și se va termina după 30 de ore”  Tot el revine cu explicații: ”Din curiozitățile acestui zbor...Plec din Madrid la 07.30 ajung la Lisabona la 07.45, plec din Lisabona la 09.35 și aterizez la Rio la 10.05!”. Revine câteva rânduri mai jos: ”NU, m-am înșelat! 10.05 sunt orele de zbor! Deci o să vă salut din Brazilia peste 10 ore și jumătate”. La controlul vamal nu a avut probleme: ”La controlul de la aeroport, am scăpat ușor. Vameșul era român...m-a recunoscut după pateurile de Sibiu!”

Mirel Magop a zburat spre Rio de Janeiro, Brazilia. A ajuns cu bine, mi-a trimis un mesaj scurt pe telefonul mobil. Va începe o altă aventură, cea sud-americană. Nu știu care va fi ”planul de bătaie” știu doar că va ajun ge atunci când va dori Dumnezeu acolo unde și-a propus, la Capul Horn. Până atunci însă va avea atâtea de văzut...Vom încerca să va ținem la curent cu această aventură, desigur în măsura în care îmi vor parveni informații. Până atunci însă să-i ținem pumnii strânși! Drumuri bune Mirel Magop! Drumuri bune Bade Cârțan!

Evenimentul prin care un costum popular sălăjean va trece Oceanul în Lumea Nouă, nu a rămas fără ecou în presa din Sălaj. Asfel, cotidianul Magazin Sălăjean publică pe 23 august 2015 articolul: ”Costumul popular autentic de pe Valea Barcăului promovat la Madrid”. 

Conturile în care puteți face donații care să-l susțină pe Mirel Magop în aventura sa sud-americană, sunt:

• cont în lei:     RO87BUCU1071033073369RON
• cont în euro:  RO30BUCU1071110013674EUR

deschise la Alpha Bank pe numele Magop Costel Mirel.

Seria de note de călătorie ”Where is Mirel?” mai cuprinde articolele:

• Mirel Magop într-o nouă aventură: National Costumes of the World
• Where is Mirel? (1): de la Iaz la...Budapesta
• Where is Mirel? (2): Lumina de Paște pentru eroii români înmormântați la Zvolen
• Where is Mirel? (3): Austria la pas
• Where is Mirel? (4): Traversând Dolomiții (Galerie foto)
• Where is Mirel? (5): Italia în zig-zag
• Where is Mirel? (6): Roma, cetatea eternă
• Where is Mirel? (7): Vedi Napoli, poi Mori
• Where is Mirel? (8): De la Napoli în Sicilia
• Where is Mirel? (9): Italia de la sud la nord
• Where is Mirel? (10): Din Italia în Spania, prin Franța

Where is Mirel? (12): Retrospectiva aventurii europene

September 6, 2015, 2:17 am

≫ Next: Dimineți Silvane - Galerie Foto

≪ Previous: Where is Mirel? (11): Madrid, în așteptarea zborului spre Rio

$

0

0

Ne aflăm într-un moment important al serialului nostru. Spun asta pentru că aventura europeană a globetrotter-ului Mirel Magop s-a încheiat. O aventură care ține de câțiva ani, de atunci când s-a hotărât să ia la pas Europa, pornind simbolic de sub Tour Eiffel din Paris. Ceea ce s-a întâmplat în ultimele cinci luni și ați putut citi în cadrul serialului ”Where is Mirel?” a fost doar o etapă din periplul european al călătorului nostru. Etapă importantă însă pentru că face parte dintr-un ambițios proiect intitulat ”De la NordKapp la Capul Horn”, proiect sprijinit de către compania Lindab. Cum partea europeană a proiectului tocmai s-a consumat, urmând ca în continuare să urmărim periplul sud-american al lui Mirel Magop, vă propun să facem o scurtă retrospectivă a aventurii europene.

Așa cum probabil că știți, fie din postările lui Mirel de pe pagina sa personală, fie prin intermediul articolelor scrise de mine aici, proiectul ”De la NordKapp la Capul Horn” și-a propus nici mai mult nici mai puțin decât să lege cu pașii săi cel mai nordic punct al Europei (Nordkapp din Norvegia) cu cel mai sudic punct al continentului Sud-American (Capul Horn din Chile). Așa cum rezultă, sunt două părți distincte ale acestei aventuri, una europeană și alta sud-americană. Prima sa-a consumat, a doua tocmai a debutat.

Trebuie spus că și componenta europeană a proiectului are două părți. Asta pentru că după ce cu ajutorul Companiei Lindab România a pornit pe jos de la București la NordKapp și de acolo a luat-o spre sud traversând Europa, la un moment dat și-a întrerupt călătoria și a revenit în țară. A avut un motiv cât se poate de serios, acela de a porni într-o nouă aventură, de data aceasta pe bicicletă, alături de un alt călător Anton Duma. A început chiar să se antreneze, ”plimbându-se” prin țară. N-a fost să fie însă, proiectul de a face înconjorul lumii pe bicicletă a căzut, așa că  a revenit la proiectul inițial și a continuat să meargă spre sud cu gândul de a trece în Africa și de acolo în America de Sud. Acest al doilea episod al părții europene a proiectului ”De la Nordkapp la Capul Horn” vrem să-l rememorăm în cele ce urmează.

cu Adrian Sulyok - managerul genaral LINDAB

La sediul LINDAB din NordKapp

Ca să fie mai ușor, o să punctăm cronologic, principalele momente ale traseului. Nu înainte însă de a spune (chiar cu riscul de a fi acuzați că ne repetăm), că pentru acest proiect Mirel a venit cu un obiectiv bine definit: acela de a promova costumul popular românesc în lume și de a realiza un album al costumelor populare ale comunităților prin care avea să treacă. De aceea și-a intitulat călătoria ”National Costumes of the World”. Întâmplarea face ca la Iaz, în județul Sălaj, să primescă un costum popular autentic, specific Văii Barcăului de la colecționara Ligia Alexandra Bodea. Deci, retrospectiva noastră începe, firesc, cu momentul plecării de la Iaz.

• Iaz, Sălaj - 28 martie 2015

Înainte de a ajunge la Iaz, Mirel a vizitat Grădina Botanică din Jibou. Ghid i-a fost Györfi-Déak György profesor de fizică și bibliotecar la Biblioteca Orășenească din Jibou. Un articol despre acest popas, puteți citi pe blogul Bibliotecii Orășenești Jibou. 

Mirel Magop în vizită la Grădina Botanică din Jibou

La Zalău a participat la o emisiunea ”EdițieSpecială” la postul Sălăjeanul TV, fiind invitatul jurnalistului Adrian Lungu. 

Mirel Magop în studioul Sălăjeanul TV împreună cu jurnalistul Adrian Lungu

La Iaz, a fost găzduit de familia Ligiei Alexandra Bodea de la care a primit un costum popular format dintr-o cămasă cu ”fiocași” și ”gaci largi”. Evenimentul prin care s-a dorit marcarea debutului călătoriei nu s-a bucurat însă de mare succes, în afara familiei Bodea și a reprezentanților Centrului de Informare Turistică Plopiș, n-a fost nimeni. Totuși presa locală sălăjeană a scris despre eveniment: Sălajul Pur și Simplu, Magazin Sălăjean, Sălăjeanul, Vocea Transilvaniei, Adevărul. 

Mirel Magop și Ligia Alexandra Bodea în Casa Birăiții din Iaz

• Ungaria (Micherechi, Gyula, Szeged, Budapesta, Vac) - martie-aprilie 2015

Mirel a trecut granița în Ungaria cu gândul de a trece prin satele cu populație românească răsfirate de-a lungul frontierei. Iată cum rememorează el acest episod: ”După ieșirea din România am trecut prin satul românesc de la graniță Mehkerek (Micherechi)...Mi s-a părut corect ca steagul românesc să fluture alături de cel unguresc. Așa ceva nu prea am văzut prin satele majoritar ungurești de la noi. Poate cineva să mă contrazică?. Ajuns la cârciuma din centru, m-am chinuit un pic că nu știam în ce limbă să cer o cafea...m-au înțeles până la urmă și apoi m-au întrebat de unde sunt. - No...păi dacă iești din România, vorovește româneșce că doar suntem rumâni. După cafea, mi-am luat bagajele și am plecat spre Gyula...Pe drum am întâlnit un bazar. Doi bătrâni vorbeau: - No, ce-o fi având ăsta de vânzare? - Nu vinde nimic, aita îi unu din ăi de umblă nebuni prin lumi!”

La Gyula - oraș considerat a fi ”capitala românilor din Ungaria”, Mirel a vizitat biserica românească Sân Nicoară.

Mirel Magop în fața Bisericii Sân Nicoară din Gyula

Drapelul românesc în biserica ortodoxă din Gyula

La Szeged a vrut să ajungă la Consulatul României, însă datorită unui incident nedorit, n-a mai ajuns să se întâlnească cu consului general al României. Din câte am înțeles, Mirel s-a așezat la coadă și vrând să profite de o sursă de curent și-a pus telefonul la încărcat. Gestul total inofensiv nu a fost considerat așa de către angajații consulatului, Mirel fiind apostrofat de aceștia. S-a supărat și a plecat, ratând astfel întâlnirea cu domnul consul. Iată cum descrie Mirel acest episod: ” La Szeged îmi pusesem mari speranțe, mai ales că atunci când am fost Badea Carțan, am fost primit foarte bine la consulat...acum, de cum am ajuns, nu am apucat să deschid gura că mi s-a recomandat să stau la rând....Ok, mi-am zis...nu mă grăbesc! Am văzut o priză goală și mi-am pus telefonul la încărcat... A iesit ăla care era acolo și de față cu țiganii de acolo mi-a arătat un panou cu un telefon tăiat....deci nu am voie să mă înfrupt din curentul plătit de contribuabili.... În plus, peste tot pe unde am fost, semnul respectiv interzice FOLOSIREA telefonului...Am plecat foarte supărat....nici pe la televiziune și radio nu am mai trecut....nici nu apucasem să-i anunt! Ok....să lăsăm birocrația și să ne vedem de drum!”

Budapesta a fost un bun prilej de a face poze cu celebra clădire a Parlamentului, data trecută când a mai fost pe aici, acesta fiind în renovare. 

Ca un fan fidel al celebrului Badea Cârțan, Mirel a vrut să profite de ocazia de a se găsi în Ungaria și de a vizita închisoarea de le Vac (oraș pe Dunăre, la nord de Budapesta). Cu peste o sută de ani mai înainte, lui Gheorghe Cârțan nu i s-a dat voie să-i viziteze pe memorandiștii aflați închiși aici, deși la Szeghed avuse această ocazie. Iată un citat dintr-o carte dragă lui: ”Atunci Badea Cârțan, ca să arate că n-a uitat pe martirii neamului, s-a așezat liniștit la poarta de intrare a penitenciarului și scoțând fluierul din șerpar a început să doinească de jale, timp îndelungat, spre surprinderea trecătorilor unguri din afară și spre mulțumirea celor întemnițați, ieșiți în curte și asupra cărora acest semnde viață, transmis peste ziduri, produsese o profundă impresie (Dan Comșa).”

Pe urmele lui Badea Cârțan la Vac

Intrarea în închisoarea din Vac

Mirel Magop:”După Budapesta am plecat pe jos până la Vac. Acești kilometri i-am adăugat în plus în memoria lui Badea Cârțan, pentru că el a fost la Vac să-i viziteze pe memorandiștii închiși la închisoarea din Vac, în special Ioan Slavici. Am descoperit la Vac un oraș surprinzător de frumos și plin de istorie. Am aflat că însuși Kossuth a avut aici cea mai importantă bătălie a sa....nu cea mai mare, cea mai importantă.”

• Zvolen - 12-13 aprilie 2015

Mirel Magop a vrut neapărat să ajungă la Zvolenîn Slovacia, acolo unde se află cel mai mare cimitir militar românesc de peste graniță. A făcut acest drum în memoria eroilor români căzuți în grelele lupte duse în cel de-al Doilea Război Mondial pentru eliberarea Cehoslovaciei.

”De aici (Vac) am plecat spre Slovacia și până la Zvolen nu m-am oprit. Slovacii nici nu m-au ajutat. Probabil și pentru că m-am nimerit în preajma Paștelui catolic...La Zvolen am aprins candele în memoria soldaților români căzuți în Al Doilea Război mondial pentru eliberarea Slovaciei (Cehoslovaciei de atunci!). Apoi am plecat spre Banska Bystrica, unde am aprins și acolo candele la monumentul situat în piața centrală. M-am întors la Zvolen pentru că am promis unui prieten că o să caut mormântul unui vecin al său. Mi s-a spus că e înmormântat la Banska Bystrica, dar după aia am aflat că soldații români din Slovacia au fost reînhumați toți la Zvolen...”

Mirel Magop aprinde candele la monumentul eroilor români de la Zvolen

Momentul emoționant s-a produs chiar de Sfintele Paște. Mirel a îmbrăcat costumul popular (pentru prima dată în această călătorie) și a aprins 30 de candele la monumentul eroilor români. 

Masa de paște a luat-o la iarbă verde, împreună cu ”Claudiu” - mascota lui. ”A doua zi, am fiert niște ouă in coji de ceapă. Pentru că nu mai aveam decât o ceapă, ouăle nu au ieșit roșii...dar am ciocnit cu Claudiu si ne-am bucurat amândoi de aceste sărbători...Peste câteva zile am avut și cozonac!”

Ciocnind ouă ”roșii” cu Claudiu

• Slovacia / Austria - aprilie 2015

De la Zvolen, Mirel a revenit la planul inițial al traseului. A luat-o spre sud, prin Austria. Destinația era fie sudul Spaniei, fie sudul Italiei. Nu știa atunci că planurile lui aveau să se schimbe radical (în bine). Ca un iubitor al muntelui, atât în Slovacia cât și în Austria i-a căutat pe cei mai frumoși, pe cei mai semeți. 

”După Zvolen, m-am urcat pe munți am dat de puțină iarnă pe acolo, de aceea, deși mi-a plăcut, când am coborât, m-am bucurat ca un copil de primăvară, de verdele de peste tot, de flori, de viată!” - își amintește globetrotter-ul. 

Stratul de zăpadă din Alpii Austriei

Mirel se bucură de venirea Primăverii

La Viena, a avut parte de o primire călduroasă din partea partidului Româncelor și Românilor din Austria. Simbolic, îmbrăcat în costum popular, a dăruit comunității românilor din Austria un drapel tricolor. Filmulețul poate fi vizualizat aici. 

Alături de românii din Viena

• Munții Dolomiți - aprilie 2015

Mirel Magop și-a dorit de mult timp să traverseye la pas Munţii Dolomiţi - monument al Naturii aflați pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. A avut ocazia să o facă acum, în drum spre Italia. Fotografiile pe care le-a postat pe pagina sa de facebook sau pe care mi le-a trimis prin e-mail vorbesc de la sine despre frumusețea acestor locuri.

• Italia (Padova, Bologna, Roma, Napoli, Sicilia) - mai-iunie 2015

Chiar și pentru un iubitor al muntelui cum este Mirel, după atâta zăpadă și frig, verdele naturii pe care-l vede după ce coboară din munți este o adevărată desfătare: ”Pâna acum am tot mers pe coama munților...care mai de care mai înalt, cu mai multa zăpadă...cu frig (0 grade noaptea)... Nu m-am regăsit....parcă am mers mecanic și contracronometru... În afară de Dolomiti, restul munților parcă s-au înțeles să nu mă impresioneze...

Și-atunci...ce caut eu prin frig, cocoțat pe piscuri, printre copaci încă morți, prin pietre monocolore și iarbă uscată? Dar totuși...ce caut eu? Tot în aceeași zi am găsit răspunsul...mi-am dat seama nu ce caut...ci ce să nu caut! Să nu caut natura moartă...Coborând de pe piscuri, jos..., unde sunt 1000 de nuanțe de verde, unde oriunde te uiți ai vrea să faci o poză (două!)...ca să te uiți în fiecare an la ea... AM DESCOPERIT CE CAUT! VIATA!”

La Bologna are parte de o primire caldă la Consulatul României. Și-a pus hainele de sărbătoare, adică costumul popular de pe Valea Barcăului și s-a fotografiat ca orice român mândru, cu dor de casă, alături de tricolor. 

A avut timp și să vadă orașul Bologna, în special centrul istoric. Iată ce scria în data de 8 mai pe pagina sa de facebook: ”Bologna este un oras istoric care are circa 380.000 de locuitori. Cu toate că este unul din orașele bine cunoscute de către italieni, Bologna este mai puțin frecventată de vizitatori. Este capitala regiunii Emilia-Romagna , una din regiunile nordice ale Italiei. Bologna este cunoscută pentru cea mai veche universitate a lumii occidentale, pentru mâncărurile tipice, pentru arhitectura particularizată prin acoperișurile roșcate de tiglă, pentru teatre și viața de noapte. Bologna este renumită pentru arta culinară ("la cucina bolognese"). Este privit ca fiind un oraș progresist și bine administrat. Este unul din cele mai frumoase orașe ale Italiei și are una din cele mai bine păstrate zone istorice.”

Roma este fără îndoială orașul european de care Mirel s-a legat cel mai mult. Poate și datorită memorabilei călătorii prin care a reeditat traseul făcut de badea Cârțan. Nu a ratat nici de data aceasta să meargă la Columna lui Traian. Pe de altă parte a avut ocazia să reprezinte cu cinste culorile României și costumul popular românesc în cadrul festivalului Festa dei Popoli. Sărbătoarea fiind organizată sub egida ”Biserica fără frontiere”, așa că nu trebuie să mire pe nimeni că România a fost reprezentată de ”un grup de români catolici veniți de la înmormântare” - așa cum scrie cu vădită dezamăgire pe pagina sa. În schimb, Mirel a fost primit frățește de românii din Republica Moldova, alături de care a sărbătorit românește. Festivalul a fost un bun prilej de a se fotografia în costum popular alături de reprezentanți ai altor țări.

În drum spre Napoli, a trecut prin Parcul Monte Simbruini. Este cunoscut faptul că Mirel este un mare fan al Naturii, că nu ratează nicio ocazie să-i descopere frumusețile. Și unde o poate face mai bine decât într-un parc natural. A urmat apoi celebru Monte Casinni locul în care în cel de-al Doilea Război Mondial s-au dus lupte grele.

Provocarea a venit din ascensiunea pe Vezuviu, dar panorama spectaculoasă de aici a meritat tot efortul. ”Merită să vezi Vezuviul înainte să mori...(de preferat cu minim 40 de ani înainte să mori). Eu personal, l-am luat la pas nu pe drumul asfaltat și plin de autocare care s ecaxonează la curbele din serpentine, ci prin partea sa estică, unde am făcut cunoștință cu partea sa cea mai pitorească. Am campat chiar o seară pe o culme din lanțul muntos ce formează un scut pentru privirile celor de la poalele Vezuviului. Recunosc că și eu, văzându-l de la Napoli, nu mi s-a părut așa impozant...Realitatea de pe teren m-a făcut ( a nu știu câta oară) să nu mă iau după aparențe.”

Napoli este orașul pe care trebuie să-l vezi înainte să mori. S-a întâlnit cu verișorul lui care i-a fost ghid prin împrejurimi. 

Continuând să meargă spre sudul Italiei, Mirel a trecut în Sicilia acolo unde a vizitat Syracuza și mai ales l-a vizitat pe fiul său, Claudiu. Știați că mascota lui Mirel se numește Claudiu pentru că a fost găsită exact de ziua acestuia? 

Planul inițial era să treacă din Sicilia în Africa și de acolo la un moment dat să traverseze Oceanul înspre America de Sud. Pentru prima dată în călătoriile sale a fost nevoit să se întoarcă din drum, asta pentru că sponsorul său, Compania LINDAB i-a rezervat un bilet de avion spre Rio, dar din...Madrid. Așa că după ce l-a văzut pe fiul său, pe Claudiu a făcut cale întoarsă și a luat-o din nou spre nordul Italiei. 

Sfîrșitul lunii iunie îl prinde traversând Italia de la sud la nord, trecând prin Capua, periferiile Romei, Montefiascone, Civitavecchia, La Spezia, Genova. Cu ocazia solstițiului de vară, pe 21 iunie, se afișează în Piazza Vittorio Vento din Roma cu un tricou prin care protestează împotriva fracturării hidraulice. Apoi, de Ziua Tricolurului, pe 27 iunie, în semn de respect față de țara sa, și-a îmbrăcat ruccsacul în tricolor.  Vizitează Civitavecchia oraș fondat de împăratul Traian cu aurul adus din Dacia. În fine, ajunge din nou la borna kilometrică de la Montefiascone care indică 100 km până la Roma. 

Mai la nord, la Torino era cât pe ce să devină biciclist. N-a fost să fie, căci bicicleta de damă făcută cadou de o pereche de italieni impresionați probabil de mărimea rucsacului, nu i s-a potrivit și a trebuit dată mai departe. Pe drum își face o mulțime de prieteni, alături de care se fotografiază. 

• Franța  - iulie-august 2015

Franța a fost doar o țară de tranzit de data acesta. În drum spre Madrid, acolo unde trebuia să ajungă înainte de 1 septembrie, a traversat sudul Franței. A ales să intre prin cel mai spectaculos traseu, cel acre duce prin pasul Col de la Lombarde situat la o altitudine de 2350 metri. ”Am ales pasul Lombardia pentru că era aproape de Torino, ultimul oraș vizitat din Italia și pentru că se anunța spectaculos mai ales prin înălțimea sa 2350 metri. Traseul spre vârf mi-a adus aminte de Transfăgărășan, prin similitudinile văzute...” - spune Mirel Magop, care în orice parte a lumii se află, cu gândul tot la România este.

A bifat şi Grand Canyon du Verdun, spectaculoasa vale ce amintește de marele Canion din Statele Unite. Pe 13 iulie 2015 ajunge să vadă și una dintre cele mai frumoase cascade din Franța. ”Am evitat să merg pe litoralul Mării Mediterane pe căldura asta. Am prins şi 40 grade la umbră...Deşi aşa îmi planificasem iniţial. Dar mi-am zis că prin munți e mai răcoare și m-am întors în nord și bine am făcut că astfel am văzut cea mai frumoasă cascadă din Franța - Saut du Loup. Apoi am mers doar pe jos, pentru că nu am vrut să pierd nimic (că doar ma timp), să văd faimosul Grand Canyon du Verdon”. 

Fiindcă era în grafic, a acceptat provocarea mea de a merge la Meysee să vadă o expoziție de fotografie a artistului Lucian Muntean (care atunci se afla la Jibou), fotografii realizate în satul Rogojel de la poalele Vlădesei. 

Nu putea rata nici una din minunile tehnicii mondiale, spectaculosul Viaduct Millau. 

• Spania, Franța, Spania - august 2015

Luat de cineva la ocazie a ajuns direct la Barcelona acolo unde n-a stat decât câteva zile din cauza căldurii insuportabile. Cum încă mai avea timp până când trebuia să fie la Madrid, a ”ales să dea o fugă” până în Franța, la Lourdes. În drum spre sanctuarul de la Lourdes, este țintuit pe loc timp de 3 zile din cauza vremii nefavorabile. Pesemne, Dumnezeu știa că este obosit și că are nevoie de odihnă. 

La Lourdes, locul în care potrivit tradiției Fecioara i s-a arătat lui Bernadette în 1858 și devenit un important loc de pelerinaj catolic din Europa, Mirel a fost impresionat de mulțimea de pelerini și invalizi. Vin să ia apă cu puteri miraculoase, ce curge în grota peste care s-a ridicat o impunătoare catedrală. 

Aproape de Madrid, într-o noapte a campat undeva în câmp, iar dimineața s-a trezit cu o turmă de oi și cu un dulău la ușa cortului. Episodul este unul simpatic, așa cum îl prezintă Mirel pe pagina sa: ”Cu cine mă trezesc într-o dimineață la ușa cortului...Apare și ciobanul: - Quieras una cerveza?...- Muchas gracias!...- Donde eres? ...- Io soy de la Romania!..- Y io mismo...Maramureș!... - No, bine măăă...da o pălincă n-ai?”. Și legat de cortul său, BYTY: ”Săracul...e găurit tot de la mărăcinii din Spania, tijele au început să crape, cred că o să-l înmormântez la Madrid! A îmbătrânit...ca orice cort...200 de nopți...56 de ploi...vânturi puternice...Și-a făcut datoria!”. Poate n-ați știut, și cortul este ”sălăjean” - fiind dăruit de către una dintre cele mai mari admiratoare (în sensul bun al cuvântului) ale lui Mirel. 

•  Madrid - august 2015

Capitala Spaniei a fost punctul terminus al aventurii europene a globetrotter-ului Mirel Magop. A ajuns la Madrid  cu două săptămâni înainte de zborul programat spre Rio. Vrând să-l ajut, am apelat la ”prietenii mei virtuali” (în sensul că ne știm doar de pe facebook) Nicoleta Boranda, Gelu Vlașin și Ruxandra Ulici Focsa. A fost ceva mai greu, românii din Spania fiind în plină vacanță. Doamna Nicoleta Boranda ne-a întins o mână de ajutor, astfel că Mirel a stat câteva zile în sediul agenției Viajez Cazare. A stabilit și câteva contacte, printre altele chiar și cu televiziunea Digi. Apoi, datorită unor neînțelegeri (doar cei doi sunt în măsură să spună ceva despre acel episod), Mirel a plecat din Madrid și a stat la niște prieteni români, pe care i-a cunoscut cu ocazia călătoriilor lui anterioare.  

Mirel a ajuns și la Consulatul României din Madrid, unde s-a fotografiat în costum popular alături de drapelul României. 

La Madrid a fost pus la încercare: prima dată i-a fost furat aparatul foto; apoi a descoperit că-i expiră pașaportul. Unde mai pui că banii erau pe terminate și că trebuia să ia o decizie radicală, să renunțe la America de Sud sau sa facă urgent rost de bani pentru pașaport. Au fost momente de cumpănă. Dumnezeu i-a dat însă putere și încurajat și de mesajele fanilor săi de pe facebook, a încercat să găsească soluții.

Și-a scos tableta la vânzare. Era obiectul (prețios de altfel) de care la o adică se putea lipsi. A cerut 100 de euro și i-a primit în ziua în care a făcut anunțul. Cumpărătorul este ”cel mai mare fan al său” așa cum îi place să spună și, culmea, este din Sălaj. Am intermediat schimbul, i-am trimis banii prin serviciul Western Union și am primit tableta lui Mirel, trimisă printr-o firmă de curierat din Spania. Acum nu trebuie decât să o dau noului proprietar.

Mirel a mai primit din partea aceluiași fan al său, un bonus de 50 de euro, pentru ași schimba și cortul (pe care-l avea de la aceeași persoană). Apoi, un român cu suflet mare, Tiberius Burcea,  i-a făcut cadou un aparat de fotografiat. Și ca o încununare a periplului său european, familia Ruxandra și Ciprian Ulici Focsa - proprietarii Restaurantului Acasă de lângă Madrid i-au făcut cadou o tabletă.

Iar despărțirea de Europa s-a făcut într-u cadru deosebit, grație atmosferei cu specific românesc (mâncare și muzică la Acasă..) de la restaurantul ACASĂ!

La 1 septembrie 2015, Mirel a zburat spre Rio. Din aeroportul Madrid a mai avut timp să trimită un mesaj prietenilor săi: ”Ziua de 1 septembrie va fi cea mai lungă din viața mea! Începe la ora 0.00 și se va termina după 30 de ore”  Tot el revine cu explicații: ”Din curiozitățile acestui zbor...Plec din Madrid la 07.30 ajung la Lisabona la 07.45, plec din Lisabona la 09.35 și aterizez la Rio la 10.05!”. Revine câteva rânduri mai jos:”NU, m-am înșelat! 10.05 sunt orele de zbor! Deci o să vă salut din Brazilia peste 10 ore și jumătate”. La controlul vamal nu a avut probleme: ”La controlul de la aeroport, am scăpat ușor. Vameșul era român...m-a recunoscut după pateurile de Sibiu!”

Despre evenimentul prin care costumul tradiţional românesc traversează Oceanul grație lui Mirel Magop, a scris şi cotidianul Magazin Sălăjean.

BILANȚ EUROPEAN

Ce ar mai fi de spus? Multe...însă şi datorită spaţiului nu o să repetăm ceea ce deja am scris pe parcursul a 11 articole din seria ”Where is Mirel”. Dacă doriți să aflați mai multe amănunte despre acest periplu european al lui Mirel Magop, vă invit să citiți articolele, accesând link-urile de la finalul materialului. Sau, mai bine vizitați paginile sale de facebook MagopMirel, Badea Cârțan și World Tour.  

Noi o să continuăm serialul ”Where is Mirel?” cu partea a doua: Jurnal sud-american. Așadar, urmăriți în continuare aventurile lui Mirel Magop...fiindcă nici nu știți ce pierdeți. 

Nu putem încheia altfel decât dându-i lui Mirel Magop cuvântul. Pe baza experienței acumulate în ultimii 5 ani, timp în care aproape că a reușit să bată pe jos (sau mă rog, cu autostopul) cea mai mare parte a bătrânului continent. globetrotter-ul Mirel Magop, alias Badea Cârțan, face o analiză extrem de pertinentă a Europei. 

• Cei mai ospitalieri europeni– turcii – „La început, făceam autostopul, apoi am văzut că nu era nevoie, pentru oricum oamenii opreau când mă vedeau şi mă întrebau unde merg”
• Cea mai curată ţară – Elveţia – „Cel mai îngrijit gazon, cele mai curate străzi, cele mai îngrijite case”
• Cea mai plăcută supriză - Albania – „E o ţară sălbatică, aş putea spune chiar virgină, fără infrastructură, dar au nişte peisaje şi nişte locuri fantastice”
• Cea mai mare dezamăgire– Anglia – „Am avut multe aşteptări şi nu arbitrare, ci logice, cred eu. Deci, fair-play-ul în Anglia s-a inventat. N-am văzut nimic să zic: <<Da, ăsta e fair-play>>
• Cea mai frumoasă ţară– Italia: „Frumoasă aş putea spune că este şi Elveţia sau Austria, dar Italia e cea mai completă, în sensul că dacă alegi arbitrar doar o porţiune din Italia îţi dai seama că vezi o grămadă de lucruri frumoase”.
• Cei mai reticenţi europeni faţă de autostopişti: „Am stat o zi întreagă la autostop ca să demontez mitul că în Portugalia nu te ia nimeni. Nu am reuşit. Am străbătut ţara pe jos”
• Ţara cu nivelul de trai cei mai bun– „După nivelul de trai, Norvegia ar trebui să stea cel mai bine, pentru că au cel mai mare salariu, dar am văzut bunăstare peste tot”
• Cel mai frumos oraş - Monte Carlo – „Tot mi-a plăcut, aş fi făcut poze la fiecare pas”
• Cel mai periculos oraş - Parisul
• Cele 45 de capitale vizitate: Paris, Louxembourg, Bruxelles, Amsterdam, Copenhaga, Oslo, Stockholm, Helsinki, Tallin, Riga, Vilnius, Varşovia, Berlin, Praga, Budapesta, Bratislava, Viena, Vaduz, Berna, Andorra, Lisabona, Madrid, Monaco, Roma, Vatican, San Marino, Ljubliana, Zagreb, Podgorica, Sarajevo, Belgrad, Bucureşti, Kiev, Chişinău, Sofia, Ankara, Atena, Tirana, Skopje, Pristina, Londra, Edinburg, Belfast, Dublin, Cardiff;
• Cei mai ospitalieri europeni. Până să ajung în Turcia, spuneam că cei mai ospitalieri europeni sunt olandezii:„În Turcia am aflat ce înseamnă cu adevărat ospitalitatea. La început, făceam autostopul, apoi am văzut că nu era nevoie, pentru oricum oamenii opreau când mă vedeau şi mă întrebau unde merg şi dacă am nevoie de ceva. Stăteam să mă odihnesc şi, din senin, apărea un ceai. Patronul de la o ceainărie mă vedea şi zicea: <<hai să-i ducem un ceai>>”. În Turcia am bătut recordul: „în 8 zile am fost invitat la masă de 5 ori, ceea ce este mult mai mult decât oriunde în Europa”. De asemenea, am fost găzduit acasă la multe persoane. „Pentru ei aceste lucruri sunt normale. Religia lor spune că atunci când dai un pahar de apă unui străin sau unei persoane aflate în nevoie, de fapt îi dai lui Mohamed. Şi Biblia noastră spune lucruri asemănătoare, dar noi nu practicăm asta, spre deosebire de turci... Adevărata ospitalitate nu constă în a-ţi ajuta un prieten, pentru că asta o face toată lumea, ci să întinzi o mână de ajutor unui necunoscut. Primul exemplu de ospitalitate s-a întâmplat chiar după graniţă, lângă oraşul Edirne: „M-a luat în maşină un inginer cam de vârsta mea, m-a dus la el acasă, am mâncat, am făcut un duş. Apoi, mi-a arătat oraşul unde locuia - Lule Burgas. A purtat rucsacul meu, am făcut poze”. În Istambul a cunoscut familia tradiţională turcă. „M-a luat un domn de vreo 50 de ani cu maşina şi apoi m-a invitat acasă. Era un om de treabă, dar să vezi ce militărie făcea cu familia, era ca un paşă. Acolo femeia nu crâcneşe. Trăia cu fiul său şi cu soţia lui într-un apartament. Nu erau oameni bogaţi, dar la ei ospitalitatea nu ţine de bogăţie”. În Ankara am locuit două zile la un student. „Apoi, la ceai am fost invitat tot timpul, aşa e tradiţia la ei, cu ceaiul. Există un mod tradiţioal de a-l prepara, dar acum se bea ceai Lipton la plic. Cu siguranţă, cei mai ospitalieri din Europa sunt turcii”,
• Marea Britanie, mare dezamăgire. La capitolul „mari dezamăgiri”, am pus pe primul loc Marea Britanie... Great Britain - Great Disapponitment. Am avut multe aşteptări şi nu arbitrare, ci logice, cred eu. Deci, fair-play-ul în Anglia s-a inventat. N-am văzut nimic să zic: <<Da, ăsta e fair-play>>. Şi vă dau un exemplu, nu puteam să trec strada pe zebră. Şi asta nu ţine de fair-play, ci e obligaţie. Mă claxonau că-şi pierd ei demarajul. Apoi, conceptul de gentleman şi de lady, tot în Anglia a fost inventat. Gentlemanul şi cu lady beau la cârciumă de vinerea până duminică. Nu era nicio diferenţă între ei, făceau juma- juma, fifty-fifty”... Am găsit în Anglia „o ţară neîngrijită şi murdară”. „Nu e îngrijită, bălăriile au început să invadeze şoselele. Nici linia albă nu se mai cunoaşte în anumite zone. E singura ţară din Europa unde mi-a fost frică să merg noaptea. Ba mai mult, am fost în pericol să fiu călcat de maşini de mai multe ori ziua în amiaza mare. Ei nu au respect faţă de cei care merg pe jos, cum se întâmplă în Elveţia, Austria, Germania. Drumurile nu sunt amenajate cu benzi pentru biciclişti sau pentru pietoni, decât foarte rar”, Unde există, benzile pentru pietoni sunt neîngrijite. „Asta pentru că nu s-a ocupat nimeni de ele de ani de zile şi au crescut bălării. Şi cum plouă în fiecare zi, e o aventură să mergi pe acolo. Când mergeam pe stradă mă mai şi clanxonau şoferii. Unul a şi chemat Poliţia, că de ce nu merg pe cărările de pietoni. Le-am explicat poliţiştilor: <<pe acolo iarba nu e tăiată şi, cum ploua foarte mult, risc să cad în fund. <<Da, aşa e>>, mi-au răspuns şi m-au rugat să merg pe partea dreaptă a drumului”. Dacă ar fi să dau o bilă albă Angliei, aceasta ar fi pentru faptul că poliţiştii sunt amabili. Cât despre englezi, nu prea am cuvinte de laudă.
• Românii.„Nu-i nicio diferenţă între românii din diferite ţări, nu poţi să-i delimitezi în categorii: românii care lucrează în Italia, în Anglia sau alte părţi. Noi suntem o rasă care ne asimilăm uşor. De multe ori, chiar în detrimenentul nostru, pentru că ne face să uităm tradiţiile”. In general, românii din diaspora păstrează distanţă unii faţă de ceilalţi: „Românii nu-s uniţi, mai mult, pot să spun că se feresc unii de alţii. N-au învăţat nimic de la Occident, decât faptul de a trăi bine. Să aibe ce pune pe masă, atâta le place. Dar străinătatea i-a depărtat unii de alţii, nu i-a apropiat. Când am fost la Roma (de trei ori-ca Badea Cârțan) am aflat ce s-a întâmplat cu românii din Italia: „Mi-a spus cineva că după 91, când era foarte greu să ajungi în Italia, românii erau mai uniţi pentru că erau şi mai puţini. Numărul lor a crescut, pentru că atunci când apărea un loc de muncă, oameni-şi mai chemau un vecin, o cunoştinţă, o rudă, care... după un timp, îl <<săpa>> ca să-i ia locul, iar străinii au sesizat acest lucru”. Distanţa aceasta faţă de alţi conaţionali au deprins-o de la străini: „ Străinii nu-s uniţi, îs cu ochelari de cal. Doar în sate s-a păstrat ideea aceasta de apartenenţă la o comunitate. Toată lumea se cunoaşte, un străin e foarte greu acceptat, dar odată acceptat participă la viaţa satului”.
• Românii sunt muncitori. Românii au succes peste graniţe pentru că sunt muncitori. „Patronii apreciază acest lucru, românii sunt muncitori. Întrucât sunt foarte mulţi, a apărut şi competiţia între ei. Trebuie să ţii cu dinţii de slujbă. S-a ajuns la situaţia în care italiencele le invidază pe româncele care îngrijesc bătrânii, pentru că au un loc de muncă, totuşi ele nu ar face aşa ceva”. Criza economică din ţările vestice nu va aduce foarte mulţi români acasă, crede Mirel: „Nu se întorc. Ei şi cu ajutorul de şomaj trăiesc foarte bine. Unii s-au întors înapoi, dar cei mai mult vor rămâne. Cei ce au o meserie au slujba asigurată. Cei cu muncă necalifcată, nici în România nu se descurcă”.
• Biserica, loc de comerţ. Românii sunt în pericol de a-şi uita tradiţiile. „Faptul că avem tradiţii, folclor e foarte bine. Asta e singurul lucru care-i mai uneşte pe români. M-am întâlnit cu un român la ambasada din Helsinki şi mi-a spus că primii românii care au ajuns în Finlanda, mergeau de sărbători la biserică la sfinţit cu oale cu sarmale, cu cozonaci, după tradiţie. "După câţiva ani, românii i-au imitat pe finlandezi - se duc şi ei cu un pachet de biscuiţi, cu un covrig, cu ceva simbolic. N-am reuşit să-i molipsim pe ei, ci ne-am adaptat după ei”. Deplâng şi faptul că bisericile au fost transformate în loc de aflare a veştilor. „Biserica, de regula, ne-a ţinut laolaltă de-a lungul veacurilor. Acuma, a început să nu ne mai placă popii. În Italia, unde sunt cele mai multe biserici româneşti, e o gălăgie cum nu e nicăieri. Nu mai ştiu cum e pe la noi, dar, te duci la biserică cu un scop. Acolo merg oamenii ca la un loc de adunare, mai cumpără ceva, mai află o bârfă, mai caută un loc de muncă. Nu e normal să transformi biserica într-un loc pentru aflarea ultimelor veşti”.
• Sentimentul patriotic. Apariţia mea prin viata romanilor cu care m-am întâlnit (în general) le-a redeşteptat putin sentimentul patriotic. Oricine ai fi, ţi-e dor de casă. Erau mândri că sunt români: <<Ia uite un român ce face. Nu mai apărem pe prima pagina că infractori, se poate şi altfel>>”.

Poate nu sunt un bun observator, poate am generalizat prea drastic...ramane aceasta opinia mea personala, conform cu ce mi s-a intamplat mie, ce am auzit, ce am vazut!

Dacă v-a plăcut să-l însoţiţi pe Mirel Magop în periplul său european, o puteți face și în continuare, ajutându-l să-și ducă visul până în capăt. Orice sumă de bani donată în conturile sale este binevenită:

• cont în lei:     RO87BUCU1071033073369RON
• cont în euro:  RO30BUCU1071110013674EUR

deschise la Alpha Bank pe numele Magop Costel Mirel.

Seria de note de călătorie ”Where is Mirel?” mai cuprinde articolele:

• Mirel Magop într-o nouă aventură: National Costumes of the World
• Where is Mirel? (1): de la Iaz la...Budapesta
• Where is Mirel? (2): Lumina de Paște pentru eroii români înmormântați la Zvolen
• Where is Mirel? (3): Austria la pas
• Where is Mirel? (4): Traversând Dolomiții (Galerie foto)
• Where is Mirel? (5): Italia în zig-zag
• Where is Mirel? (6): Roma, cetatea eternă
• Where is Mirel? (7): Vedi Napoli, poi Mori
• Where is Mirel? (8): De la Napoli în Sicilia
• Where is Mirel? (9): Italia de la sud la nord
• Where is Mirel? (10): Din Italia în Spania, prin Franța
• Where is Mirel? (11): Madrid, în așteptarea zborului spre Rio

---

Dimineți Silvane - Galerie Foto

September 14, 2015, 8:53 am

≫ Next: O expoziție inedită la Zalău: Vacanțe și concedii în timpul regimului comunist

≪ Previous: Where is Mirel? (12): Retrospectiva aventurii europene

$

0

0

În ultima zi de vacanță - înainte de a mă întoarce la meseria mea de bază, cea de profesor - am vrut să profit într-o de o ultimă tură foto de vară. Chiar dacă încă n-am intrat în toamnă, din punct de vedere astronomic acesta începe abia pe 23 septembrie, calendaristic și mai ales meteorologic se pare că aceasta pune stăpânire încet dar sigur pe sufletele noastre. Am vrut să mă răsfăț cu o ieșire de dimineață, înainte de răsăritul soarelui. Am mai făcut lucrul acesta doar de două ori în acestă vacanță de vară și, de fiecare dată, Natura mi-a răsplătit efortul de a mă trezi cu noaptea-n cap. Ce a urmat, vă invit să citiți în acest foto reportaj pe care l-am intitulat Dimineți Silvane.

Încă de aseară mi-am făcut planuri pentru acestă zi. oare să merg la Moigrad, chiar la ieșire din sat? De acolo am prins în urmă cu câteva săptămâni un răsărit de soare magnific. De pe dealul din stânga șoselei am văzut cum toată valea era scăldată în negura dimineții, iar Soarele care a răsărit a împrăștiat-o. Să merg dincolo de Dealul Gorgana, unde de asemenea într-o dimineață în timp ce mergeam la Cluj am văzut din nou un spectacol deosebit: un răsărit de Soare care împrăștia ceața acumulată de răcoarea nopții. Sau să merg dincolo de Aghireș de unde de pe un alt deal ai o panoramă asupra împrejurimilor? Nu m-am putut decide decât dimineață, când la ora 5,30 am văzut de pe geam (care dă înspre Meseș) o luminiță care strălucea nefiresc de tare. O clipă am crezut că este un avion sau un satelit, însă nu părea să se miște. E clar, e o stea. Dar de ce n-am văzut-o până acum, mă întrebam. Și răspunsul mi l-am dat tot eu: pentru că nu m-am trezit niciodată la 5,30 să mă uit pe geam. Așa că în timp ce luam în fugă micul dejun, m-am hotărât: merg pe Meseș. 

La 6 eram deja la mașină. E răcoare afară, semn că toamna se lasă încet, încet peste noi. la stația Lukoil din Brădet, opresc să alimentez. Acea stea strălucea puternic în crepusculul dimineții. Brusc am o revelație: e Luceafărul de dimineață, planeta Venus. Nu sunt foarte sigur, n-am studiat efemeridele planetelor pentru acestă lună dar nu poate fi altceva. Luna nu este nicăieri, e faza de Lună Plină. Profit de faptul că am fost inspirat să iau trepiedul cu mine și cu toată graba, trag câteva poze. 

La urcare pe Meseș văd orașul care se trezește ca viață. E acel moment în care ziua se îngeamănă cu noaptea, când nu e nici ziuă și nici noapte. Anii de zile petrecuți printre betoane aproape mi-au șters din memorie acest moment magic al zilei. În adolescență, pe Valea Someșului la Băbeni, savuram din plin astfel de momente. Nu de puține ori, în cântatul cocoșilor și-n lătratul câinilor, părăseam satul urcând cu coasa-n spinare pe deal ”în Goroni” cu bunicul meu la coasă...Imaginea idilică a satului ce se făcea din ce în ce mai mic pe măsură ce noi urcam mai sus, mi-a revenit brusc pe retină. Doar că acum casele sunt...blocuri, iar Stanii Clițului sunt înlocuiți de ”turnurile gemene” ale fostului CET. Spre diferență de satul copilăriei mele, orașul este cenușiu, trist, urât. Să fie doar o părere?

În vârful Meseșului intru brusc în ceață. Nu fac nici un kilometru că trebuie să reduc viteza și să aprind luminile de ceață. E deasă s-o tai cu cuțitul. Aproape de pensiunea ”Perla Meseșului” opresc fascinat de marea de ceață ce fac ca dealurile de dincolo de Meseș, dinspre Treznea, să pară insule într-un ocean. O imagine superbă, păcat că Soarele încă n-a răsărit să dea un petec de culoare. 

Știam deja că n-am să mai văd răsăritul. Nu pentru că nu m-aș fi trezit devreme, ci pentru că ceața era prea groasă ca razele lui să răzbată. Și pe măsură ce coboram părea din ce în ce mai densă. În Poarta Sălajului prind ciurda. Pentru cine nu știe, e vorba de cireada de vite scoasă la păscut. Un țigan mână din spate vreo două vaci și cinci bivoli a căror siluetă se distinge prin ceață. Oricât ar striga, vitele se încăpățânează să meargă pe mijlocul șoselei. Depășesc cu atenție și în dreptul bisericii de lemn opresc. Afară mă lovește aerul rece al toamnei și mirosul de bălegar. Ciudat, nu-mi displace...Numai cine a copilărit la țară știe să deosebească mirosurile și nu se strâmbă la toate izurile. Biserica se vede-n ceață. Așa pare mai misterioasă, cu turla ei ridicată falnic spre cer. În ceață nu se vede că gardul este ”îmburdat”, poate mai târziu comunitate va vedea că nu arată bine și-l vor îndrepta. Sau nu?

Țiganul strigă vrând să pară important. Și este de fapt. El este primul care străbate satul de la un capăt la altul culegând toate vitele din drum. Are ce are cu o vacă care nu vrea în ruptul capului să meargă pe asfalt, preferând să se frece de toate gardurile. O blastămă în toate felurile. ”Ho Strigoaie!” - strigă el printre alte sudălmi scăpate dis de dimineață. Pe la porți apar sătenii cu vacile. Alții au ieșit deja și le pasc prin șanțuri așteptându-l pe țigan. Ciurda se apropie de locul în care m-am oprit eu, bivolii mă privesc cu oarecare suspiciune. Nu înțeleg de ce-i iau în vizorul aparatului de fotografiat. Strigoaia - ce nume ciudat pentru o vacă - mai să se frece de mașina mea. Țiganul, cum mă vede își duce degetele la buze și zice: ”N-ai o tâgară?”. Îi spun că nu fumez, îmi mulțumește și-și vede de drum. ”Ho Strigoaie, mâncate-ar lupii să te mănânce...”

Merg mai departe, acuma fie ce-o fi. Am să trec Gorgana să văd totuși ce e dincolo. La cât de deasă e ceața, aici abia pe la 10 va ieși Soarele. Din păcate, și dincolo de deal e la fel. Nu se vede la 10 metri în față. Cum e riscant să opresc pe marginea drumului, îmi aduc aminte că nu departe e Fântâna lui Simion Bărnuțiu și că există o parcare. Parcare e mult spus, de fapt e un loc plin de bălți unde totuși poți opri. Monumentul este în continuare uitat de toți. De comunitatea locală - ține de comuna Sânmihaiu Almașului, de cei care se ocupă de monumentele istorice. Așa a fost și acum câțiva ani când am scris un articolîn care deplângeam starea de degradare în care a ajuns. Se pare că nu a interesat pe nimeni. La fel este și acum. Gardul e șubrezit, fântâna sub forma unui cub are literele șterse, abia se mai poate citi ”Frățietate”... Aleea e năpădită de buruieni, gardul lipsă pe alocuri, crucea de lemn ridicată lângă monument are o cârpă ce spânzură sinistru - urma unui drapel. Halal respect față de istoria națională, față de o personalitate de seamă a Sălajului. Poate că odată cu începerea școlii, se vor îndura dascălii din Sânmihaiu Almașului să meargă cu elevii să facă puțină curățenie. 

În așteptarea răsăritului (care nu avea să mai vină) încerc să-mi umplu timpul căutând ce să fotografiez. În ultima vreme am învățat că dacă ești atent, Natura îți oferă suficiente motive de a declanșa aparatul de fotografiat, indiferent de anotimp, de momentul zilei sau de vreme. Aveam să mă conving încă o dată de acest adevăr. A fost suficient să mă uit spre gard și am văzut ”șiraguri de mărgele” formate de firele de pânze de păianjen pe care ceața a așezat picături de apă, exact cum ai înșira pe o ață mărgele. Apoi, ce mi-a plăcut și mai mult au fost acei brăduleți ornamentali pe plini de pânze de păianjen care la rândul lor sunt pline de rouă. Sclipesc în lumina răsăritului, exact ca podoabele pe brazii de Crăciun. M-am delectat preț de o jumătate de oră cu aceste minunății care au compensat din plin prin frumusețea lor, imaginea dezolantă a monumentului.

Cum Soarele nu dădea semne că vrea să-și arate fața, am decis să plec spre casă. Mă gândeam că poate, pe drum voi găsi ceea ce căutam în acestă dimineață: un răsărit de soare împrăștiind ceața. M-am oprit pe Gorgana, e un drum forestier care în timpul construirii actalului drum județean era folosit ca drum alternativ. Am vrut să dau o tură prin pădure dar am renunțat când am văzut ce gunoi e acolo. Că românul e neprietenos cu Natura, se știe. Încă nu ne-am lecuit, ne batem în continuare joc de ea. Că mai vezi câte un flacon sau o hârtie, treacă meargă (deși nu e normal nici asta), dar să vezi mormane de gunoaie în special moloz de construcție, asta este prea de tot. Nu știu de cine ține această pădure, dar localnicii sau Garda de Mediu trebuie să facă ceva.

Până pe Meseș m-am mai oprit doar de două ori: o dată să fotografiez niște copaci ce abia se vedeau în ceață iar apoi pentru acea cumpănă și moară de vânt (sau ce o fi) dintre Românași și Ciumărna. 

Pe Meseș am găsit ceea ce căutam. Cum am ajuns la Popasul Romanilor, am dat de soare. Atât a fost de densă ceața azi dimineață încât soarelui i-a trebuit mai bine de trei ore să-și facă loc și să ajungă la sol. Când am sosit eu, ”bătălia” dintre razele soarelui și ceață era în toi: valuri de ceață, ca dintr-un fuior se scurgeau peste pădure. Iar sus, deasupra crestelor împădurite ale Meseșului erau nori de ceață albă. 

Brusc mi-am adus aminte de un fenomen interesant, mult râvnit de fotografi. L-am întâlnit o singură dată anul trecut, în pădurea ce leagă Moigradul de Mirșid. Într-o dimineață de toamnă, răsăritul soarelui m-a prins în pădure. Eram cu nașul meu la cules de ciuperci - mă rog, motiv să ies din casă. Acolo am văzut cum odată ce razele soarelui se strecurau printre copaci, acestea erau puse în evidență de ceață. E ca și cum Soarele și-ar prelungi razele, ca și cum și le-ar întinde printre copacii din pădure, până jos la stratul de frunze umede. Am cotit dreapta pe drumul ce duce la Stâna, o localitate rurală ce ține de Zalău. N-am fost niciodată aici și am fost mirat să descopăr multe vile, chiar după câteva sute de metri. 

Am găsit nu după mult timp acel colț de pădure pe care-l căutam. Am trecut peste alte mormane de gunoaie și am regăsit fenomenul meteorologic pe care-l căutam. Da, Soarele trimitea raze de lumină care erau puse frumos în evidență de ceața ce se ridica datorită căldurii astrului. Mi-au ieșit câteva poze superbe spun eu. Am vrut să cobor până în sat dar am intrat din nou în acea ceață densă în care nu mai vezi nimic, așa că am renunțat la idee.

În drum spre casă, m-am oprit din nou pe vârful Meseșului, acolo unde este intersecția cu drumul ce duce la Treznea. Ceața s-a mai risipit dar nu de tot. E numai bună pentru câteva cadre în pădure. 

În fine, aproape de Zalău am din nou parte de spectacol din partea Naturii. Peste pădurile de pe Meseș, plutește un nor dens de ceață albă care pare a se modela după forma dealului. Este frumos, misterios. Evident nu ratez câteva cadre. De data aceasta sunt în zona fără ceață iar lumina - Dumnezeul fotografilor - este de partea mea. 

Cam aceasta a fost aventura fotografică a ultimei zile de vacanță. Mă uit la ceas, au trecut exact 4 ore de când am plecat. Sunt bucuros că am reușit să văd atâtea fețe ale Naturii. Cine știe când voi mai avea ocazia, de mâine sunt pe baricade la școală.

O expoziție inedită la Zalău: Vacanțe și concedii în timpul regimului comunist

September 16, 2015, 7:37 am

≫ Next: Where is Mirel? Sudamericana 1: Brazilia

≪ Previous: Dimineți Silvane - Galerie Foto

$

0

0

Abia a venit toamna, abia s-au deschis porțile școlilor pentru elevi și iată că evenimentele cultural-științifice debutează după o pauză generată de perioada concediilor și a vacanței de vară. Și nu se putea un debut cultural mai interesant decât printr-o expoziție inedită vernisată azi la secția de istorie ”Vasile Lucăcel” a Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău. Este vorba despre expoziția ”Vacanțe și Concedii în timpul regimului comunist”. 

Expoziția, inedită prin tematică și forma de prezentare, se înscrie într-un demers mai larg al Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău de a valorifica din punct de vedere științific o perioadă din istoria recentă a României - ”Epoca de Aur” sau regimul comunist (de tristă amintire). Am folosit intenționat parantezele pentru sintagma ”de tristă amintire” pentru că, acei ani care indiscutabil nu au fost benefici pentru dezvoltarea economică, culturală ori pe orice alt nivel a României, pentru unii reușesc să creeze nostalgii. Este interesant faptul că o parte însemnată a populației țării, îndeosebi cei de vârsta a doua și a treia sunt în continuare nostalgici, în ciuda greutăților inerente ale traiului de zi cu zi. Să fie oare, dincolo de nostalgia firească după anii tinereții, un mod de a se opune capitalismului sălbatic de după Revoluție? Nu-mi propun să intru acum într-o astfel de discuție, deși cred că ar fi una cel puțin interesantă. 

Din punct de vedere istoric, și cu acest aspect încerc să mă întorc la tematica expoziției, este salutar demersul specialiștilor Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău de a încerca să constituie o colecție de obiecte care au avut de a face cu perioada regimului comunist. Nu suntem la primul demers de acest fel. La Zalău, în cadrul expoziției de bază a muzeului, există chiar o încăpere dedicată în exclusivitate acestei perioade. Ba mai mult, s-a făcut un pas mai departe prin proiectul de achiziții de obiecte ce au aparținut epocii respective. În acest sens, istoricul Marin Pop - specialistul muzeului în probleme ce țin de anii regimului comunist, împreună cu alți colegi ai instituției amintite, au ”colindat” toate unitățile școlare din mediul rural în încercarea de a obține, prin intermediul 
elevilor astfel de obiecte. 

Acestea, dar și altele donate de istoricul Horea Pop, au făcut obiectul expoziției vernisată astăzi. Cei care vor vizita în perioada următoare expoziția vor vedea o serie de exponate ce amintesc de modul în care se desfășurau vacanțele și concediile românilor în regimul comunist: de la partea de informare, de planificare, la cea a concediului propriu zis și până la perioada post-concediu. Opt panouri informative conțin în general imagini ”de epocă” cuprinzând momente ale excursiilor școlare efectuate la diverse obiective cultural-istorice (monumente, case memoriale etc). Fiecare fotografie care reprezintă un document în sine este însoțită de explicația acesteia dar și de impresii ale turiștilor, ale vizitatorilor.

În afara acestor panouri, mai există o serie de vitrine ce conțin obiecte din perioada comunistă, obiecte care toate au legătură cu tematica expoziției: bilete de tren, mersul trenurilor, bancnote și monede aflate în circulație, pliante și broșuri care promovează diferite destinații turistice (aici un rol important l-a avut și maestrul Groza Mircea, o parte a exponatelor fiind din perioada în care a fost angajat la defunctul OJT). Într-o altă vitrină sunt expuse aparate de fotografiat (de proveniență sovietică sau chinezească) - nu puteai nici atunci să-ți imaginezi un concediu în care să nu vii acasă cu amintiri imprimate pe filmul aparatului de fotografiat. Electrocasnicele mici, nelipsite din bagajele românilor - mă refer aici la banalul fierbător de cafea sau la uscătorul de păr, fac obiectul unei alte vitrine. Însă vitrinele care-mi plac cel mai mult sunt cele care conțin acele obiecte care au rolul de ați aminti peste ani de locurile pe care le-ai vizitat. În termenii de astăzi le-am numi ”souvenir-uri”: vederi (color!!), cărți poștale, brelocuri, căni sau scrumiere inscripționate cu imagini (și acestea color) ale obiectivelor vizitate și multe alte asemenea obiecte. 

Expoziția mai conține și trei standuri inedite, realizate chiar pe pardoseala sălii de expoziție. Primul este un ”colț” ce reprezintă obiectele cu care românii mergeau la ”iarbă verde” - multe dintre ele actuale și astăzi: truse cu veselă din plastic, nelipsitele jocuri de table sau de rummy, cărțile de joc (de cruce sau de poker), aparate portabile de radio, rachete de tenis, umbrele de soare sau almanahurile diferitelor publicații. 

Al doilea stand, este de fapt o grămăjoară de nisip (da, ați citit bine), care are rolul de evoca exact unul dintre cele mai frumoase momente din vacanțele românilor: plaja Mării Negre. Evident, pe nisip se află obiecte cum ar fi mingea de volei, mașinuța sau lopățica de plastic dar și diverse forme cu ajutorul cărora se modelau diferite forme în nisipul ud. Până și câteva scoici răsfirate pe nisip te duc cu gândul la vacanțele petrecute la mare. 

În fine, într-un colț se află și un cort complet echipat, în gura căruia se află sacul de dormit și bocancii nelipsiți celor care preferau muntele mai degrabă decât marea. Alături rucsacul complet echipat și el sau geamantanul de călătorie în care se află un costum de baie...din vremea în care nu se făcea ”economie” de material.

Expoziția ”vacanțe și concedii în timpul regimului comunist” ar trebui vizitată de către toate grupurile de vârstă și de către toate categoriile sociale. Cu excepția tinerei generații, a celor născuți în ”democrație” - care n-au prins acele vremuri care sunt evocate prin exponatele prezentate, sunt convins că ceilalți vizitatori se vor regăsi fie și doar într-un singur obiect. Este o expoziție care are darul de a te face să te oprești din goana cotidiană și de ați răscoli amintirile.

Inevitabil m-am gândit la recentul muzeu pe care l-am văzut în orășelul maghiar Szentendre (muzeul Retro Design Center) care evocă prin exponatele sale (mult mai multe și acoperind aproape toate ariile vieții cotidiene) anii 70-80. Poate, ceea ce am văzut la muzeul din Zalău este începutul unei colecții dedicate regimului comunist. O perioadă care iată, a ajuns obiect de cercetare istorică și științifică. 

Where is Mirel? Sudamericana 1: Brazilia

October 3, 2015, 12:24 pm

≫ Next: Fotoetnografica a ajuns și la Zalău

≪ Previous: O expoziție inedită la Zalău: Vacanțe și concedii în timpul regimului comunist

$

0

0

Vă mai amintiți episoadele serialului Where is Mirel?în care am încercat să descriu pas cu pas traseul grobetrotter-ului Mirel Magop prin Europa? Faptul că iată, a trecut aproape o lună de când n-am mai scris nimic, se datorează faptului că prima parte a serialului s-a terminat, odată cu părăsirea Europei. O Europă pe care Mirel a bătut-o la pas, atât cu această ocazie cât și în călătoriile sale anterioare. O Europă pe care a descris-o atât de frumos în ultimul episod, al 12-lea, intitulat Where is Mirel? Retrospectiva aventurii europene. Cu zborul de la Madrid spre Rio din 1 septembrie 2015, Mirel Magop se află pentru prima dată în America de Sud. Am convenit împreună să numim Sudamericana, această a doua parte a serialului Where is Mirel? Astăzi vă invit să citiți episodul I - Brazilia.

Așa cum anticipasem înainte de traversarea Atlanticului, corespondența sosită de la Mirel Magop a devenit mai rară, la fel ca și postările sale pe paginile de facebook Magop Mirel, World Tour sau Badea Cârțan. Asta pentru că, așa cum spune chiar el, America nu este Europa, nici măcar în ce priveşte accesul la internet care iată, se dovedeşte vital în această situaţie.

Dar haideți să reînnodăm firul poveștii noastre. Așadar, la 1 septembrie 2015, Mirel a zburat spre Rio, biletul de călătorie fiind suportat de sponsorul lui principal, compania Lindab. Pe 2 septembrie scria (în stilu-i inconfundabil) pe pagina sa de facebook: ”Am ajuns cu (b)rio la Rio...a urmat prima noapte de campare...primul somn adânc. Cel mai important este că nu am căzut...în cer! Că acum...față de voi, sunt cu capul în jos și picioarele în sus, pe pământul emisferei sudice! Primele impresii...temperatura de 25-30 de grade, un pic de umezeală mai mult, iarba nu prea e verde (dar să ținem cont că e doar începutul primăverii aici). Așa că nu mă invidiați că am vară după vară! Când v-o fi frig, vă trimit poze încălzitoare...OK?”

După acest ”semn de viaţă” a urmat o lungă tăcere, de aproape două săptămâni. Aproape intrasem în panică și eu dar și alți prieteni de-ai lui Mirel. Noroc că a ajuns la mine tableta lui - expediată din Madrid cu doar două zile înainte să plece - și m-am delectat cu pozele făcute prin Europa. Misterul tăcerii călătorului nostru avea să fie spulberat pe 13 septembrie 2015, odată cu cele 6 e-mail-uri pe care mi le-a trimis. Conținutul unora dintre ele se repetă, altele nu aveau poze atașate - iată un prim indiciu că europenii stau mult mai bine la capitolul internet. 

Dar haideți să nu vă țin ”cu sufletul la gură”, ceea ce transmite Mirel este chiar interesant. Iată așadar ce scrie în primul e-mail: ”Scriu aceste rânduri, azi 10 septembrie...când voi găsi internet le voi trimite. Am ajuns cu bine în Brazilia. Aeroportul e undeva la vreo 25 de km de oraș. Dacă luam un autobuz, mă prindea noaptea în centru, un loc primejdios. Am luat-o pe jos și astfel m-a prins noaptea într-un loc ferit și am putut instala cortul, mai ales că începusem să fac cunoștință cu prima ploaie. Prima poză sudamericană este cu un pod, destul de avansat tehnologic față de realitățile din teren. De altfel, Brazilia este un amestec de bordeie cu zgârie nori, de invazie a tehnologiei peste un pământ nepregătit să o primească. A doua zi am luat un autobuz și m-am dus la ambasadă. Acolo o femeie m-a primit prin gard și nu știa ce să facă cu mine...Parcă i-aș fi cerut cetățenie braziliană. A trimis cererea mea la București (!) Și oricum, mi-a spus să trec mai târziu, consulul nu prea e obișnuit să se trezească așa de dimineață (ora 10.oo!). Ok...tot era aproape statuia lui Isus, așa că am urcat cinci kilometri apoi i-am coborât. Când m-am întors (pe la vreo 14.00) consulul deja plecase...Cred că vreo cumetrie...dar lăsase mână liberă femeii (cred că era vreo secretară) să-mi pună o ștampilă. Consulatul este o clădire prea mare pentru inactivitatea de aici...prin Europa alte consulate cu volum mare de cereri se confruntă cu lipsa de spațiu...OK...nu e treaba mea!”

Oricât s-a străduit Mirel să-mi trimită pozele de la celebra statuie a lui Isus, n-a reușit. Le-am văzut mult mai târziu pe pagina sa de facebook. 

Mirel nu stă mult într-un loc. Nu-i place să stea, viața lui (ca și a oricărui călător de altfel) e făcută pentru a merge, pentru a călători. Așa că n-a stat pe gânduri și a luat-o la picior: ”Pentru că în zece zile intram sub incidența celor șase luni până să-mi expire pașaportul şi pentru că cel nou mă așteaptă la Buenos Aires, am decis să plec spre Argentina. Așa că am mers cu un autobuz 25 de ore până la Foz de Iguacu, un oraș de la frontiera cu Argentina și Paraguay, dealtfel celebru prin frontiera spectaculoasă formată din râurile Iguazu și Parana, unde există și un monument ce marchează acest loc. Bineînțeles că l-am vizitat”

Foz de Iguazu - punctul de întâlnire a trei țări

La intrarea în parcul natural Iguazu, aflat în Patrimoniul UNESCO

Monumentul ce marchează frontiera dintre Brazilia, Argentina și Paraguay

Primele poze cu adevărat spectaculoase sunt cele de la cascada Iguazu numite de  localnici ”Garganta do Diabo” - adică Gâtlejul Diavolului. Cascada e amplasată la granița dintre Argentina (statul Misiones) și Brazilia (statul Parana), în proporție de 80% în Argentina și 20% în Brazilia. Cascadele sunt de fapt 270 de căderi de apă cu înălțimi ce variază între 62 și 82 de metri, ce se întind pe o lungime de 2,7 km. Parcul Național Iguazú este din 1984 parte a Patrimoniului Mondial UNESCO. Aproape de cascadă se află un monument inedit, monumentul celor trei frontiere ce datează din 1903. 

Vaporii de apă proveniți de la cascadă pot crea

Iată cum descrie Mirel cascadele Iguazu: ”Cascadele Iguazu sunt vizibile și din Brazilia și din Argentina, pentru că râul Iguazu desparte cele două țări. Însă din partea argentiniană e cel mai spectaculos de văzut. Argentinienii au făcut din această atracție parc național. Cu km de pasarele pentru pietoni, de unde poți vedea spectacolul pe toată lungimea lui și pe diferite nivele...Poți merge și cu un trenuleț, poți fi ”udat” de stropii cascadei într-o plimbare cu barca până aproape de locul unde apa căzută se împrăștie în toate direcțiile. Te poți întâlni și cu gașca de ratoni care nu se tem de om, ba mai mult (am fost martor) îți fură mâncarea din mână...”

Vom continua relatarea despre aventura sudamericană a lui Mirel Magop, încercând să ținem pasul cu el. Acum când scriu aceste rânduri, este deja în Montevideo, capitala Uruguayului. 

Până atunci însă, nu uitați că-l puteți ajuta pe Mirel, donând cât de puțin în conturile: 

• cont în lei:     RO87BUCU1071033073369RON
• cont în euro:  RO30BUCU1071110013674EUR

      deschise la Alpha Bank pe numele Magop Costel Mirel.

Fotoetnografica a ajuns și la Zalău

October 9, 2015, 8:35 am

≫ Next: Povești despre Cluj - carte lansată la FICT

≪ Previous: Where is Mirel? Sudamericana 1: Brazilia

$

0

0

Fotoetnografica este un proiect fotografic interesant, ce tine capul de afiș al fotografiei cu tentă etnografică de câțiva ani buni. Totul a pornit de la inițiativa lui artistului Felician Săteanu - consultant artistic pe arte vizuale în cadrul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș. În anul 2007 a demarat cu sprijinul instituției menționate un amplu proiect de antropologie vizuală, prin care se dorește salvarea de la uitare a tradițiilor, portului, peisajului acestui mirific ”colț de Rai” care este Maramureșul. Proiectul a ajuns la ediția cu numărul XIV, iar în această lună între 17-26 octombrie va avea loc cea de a XV-a ediție a Taberei de fotografie Fotoetnograficaîn zona Bârsana. Însă despre ceea ce vreau să scriu în acest material, este expoziția internațională ”Fotoetnografica” - rezultatul taberei de pe Valea Tisei din perioada 13-25 noiembrie 2014. Expoziția a ajuns la Zalău în cadrul festivalului de arte vizuale Muza Fest - 2015 și a fost vernisată miercuri 7 octombrie 2015 la Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj.

O expoziție de fotografie etnografică la Zalău este ceea ce mi-am dorit de multă vreme. Nu că n-ar mai fi fost diferite încercări în județul Sălaj, chiar eu am inițiat un proiect fotografic de salvare vizuală a caselor vechi, tradiționale din zona Iaz. Însă expoziția acesta are ceva special. Pe de o parte aduce în fața iubitorilor de frumos un colț de Maramureș, atât de intens promovat din punct de vedere turistic. Este vorba despre Săpânța și satele învecinate de pe ambele maluri ale Tisei, atât din România cât și din Ucraina. Avem așadar o expoziție internațională. Pe de altă parte, tema abordată - fotografia etnografică, este una care merită toată atenția. Cine știe, într-o lume profund globalizată și supusă ”agresiunii” culturale străine, dacă peste zeci de ani vom mai găsi fie și în Maramureș atâta frumusețe. 

Am participat așadar cu mare plăcere, în ciuda programului foarte încărcat, la vernisajul unei expoziții de excepție. Pe simezele Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj au fost expuse nu mai puțin de 62 de fotografii listate pe hârtie foto, de dimensiuni apreciabile (30 x 45 cm), având un passpartout care le scotea în evidență și înrămate. Ce mai, o expoziție profesionistă cu fotografii realizate de profesioniști. Aceștia sunt Felician Săteanu (Baia Mare), Daniela Stănoiu (Aiud), Gheorghe Petrilă (Oradea), Tudorel Ilie (Baia Mare) și Vasile Timur Chiș (Sighetu Marmației) Dan Ceuca și Nicolae Hauca (Cernăuți, Ucraina). 

La vernisaj, am avut surpriza să constat că a fost un public numeros, format în mare proporție de elevi de la principalele licee din oraș, veniți cu profesorii lor. Nu știu în ce măsură și-au dorit elevii să vadă expoziția, însă sunt convins că cel puțin o bună parte dintre ei, au rămas impresionați de cele văzute.

În deschidere a vorbit domnul Daniel Săuca - directorul Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, care a precizat contextul în care a ajuns expoziția Fotoetnografica la Zalău, subliniind de asemenea buna colaborare dintre instituția pe care o conduce și cea similară din județul Maramureș.

Prezent la eveniment, domnul Ștefan Mariș - directorul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș a subliniat importanța proiectului Fotoetnografica în contextul în care în întreaga Europă modelul creștin tradițional pare a fi abandonat sub asaltul valurilor nesfârșite de imigranți. Domnia sa a dezvăluit intenția colaborării dintre instituția pe care o conduce și cea omonimă din Sălaj, în vederea extinderii proiectului spre zone din județul nostru. Se pare că o primă activitate va fi tabăra de fotografie de anul viitor din Țara Codrului.

Ultimul care a luat cuvântul a fost sufletul acestui proiect, domnul Felician Săteanu - consultant artistic pe arte vizuale în cadrul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș. A vorbit celor prezenți în special elevilor despre necesitatea de a păstra tradițiile, obiceiurile, portul și arhitectura tradițională a satelor nostre, fie că vorbim despre Maramureș sau despre Sălaj.

După luările de cuvânt, specifice oricărui vernisaj, cei prezenți au putut admira în voie expoziția. Același lucru l-am făcut și eu. Am admirat peisaje mirifice cum numai în Maramureș găsești, dar și portrete ale localnicilor în special fete sau femei îmbrăcate în costume tradiționale sau fotografii ce surprind ”crâmpeie de viață” cotidiană. Evident, dat fiind că locul taberei de fotografie al cărei rezultat îl admirăm la Zalău a fost localitatea Săpânța, din fotografii nu puteau lipsi celebrele cruci pictate din Cimitirul Vesel. 

Expoziția rămâne deschisă în perioada 6 - 21 octombrie 2015 și poate fi vizitată gratuit de luni până vineri în intervalul 8-16.

Povești despre Cluj - carte lansată la FICT

October 13, 2015, 11:19 am

≫ Next: Fotoreportaj: Primul vin făcut de mine.

≪ Previous: Fotoetnografica a ajuns și la Zalău

$

0

0

Cluj-Napoca a fost timp de o săptămâna ”capitala cărții”. În perioada 6-11 octombrie 2015 s-a desfășurat ”Festivalul Internațional de carte Transilvania” - manifestare aflată la a 3-a ediție. În organizarea Asociației Culturale Eikon și a Primăriei Municipiului Cluj-Napoca, FICT este unul din multele evenimente culturale care susțin candidatura orașului la titlul de Capitală Culturală Europeană 2021. În cele 6 zile de festival, nu mai puțin de 52 de edituri, 8 artiști muzicali și 16 invitați speciali din țară și din străinătate au lansat cărți, au susținut spectacole muzicale sau au conferențiat atât pe scena amplasată în Piața Unirii cât și în lounge-ul amplasat în fața statuii lui Matia Corvin. 

Pentru ediția din acest an, mi-am propus să ajung la lansarea unei cărți pe care am așteptat-o cu nerăbdare. Este vorba despre o carte care aduce în prim plan ”poveștile” din Clujul de odinioară, povești care vor face cu siguranță deliciul oricărui clujean sau a oricărui iubitor al Clujului. Lansată de Asociația ”Vechiul Cluj” și rezultată dintr-o serie de dezbateri și conferințe susținute de-a lungul anilor 2014 și 2015, cartea ”Povești despre Cluj” a apărut în condiții grafice deosebite la Editura ”Școala Ardeleană”, ”cu sprijinul Primăriei și al Consiliului Local Cluj-Napoca sub egida și pentru susținerea candidaturii orașului Cluj-Napoca la titlul de Capitală Culturală Europeană 2021” - așa cum se arată pe pagina de gardă a cărții. 

Un prim volum al ceea ce se vrea a fi o serie de povești despre un oraș fascinant, un oraș aflat în plină expansiune în domenii culturale sau IT - ca să dăm doar două exemple, un oraș universitar ce freamătă de evenimente ale tinerilor, un oraș care iată, este în acest an 2015 Capitală Europeană de Tineret. Un oraș care aspiră, și cred că are cele mai mari șanse dintre toate orașele candidate, la prestigiosul titlu de Capitală Culturală Europeană. Un oraș de care orice absolvent al unei instituții de învățământ superior nu se poate să nu se fi îndrăgostit, chiar și la ani distanță de finalizarea studiilor. 

Cartea este inedită și prin format, prin numărul de autori, 11 la număr. Autori pe care din respect pentru munca lor trebuie să-i amintim: Vladimir Alexandru Bogosavlievici, Tiberiu Fărcaș, Mihai Florin Hasan, Laszlo Alexandru, Vasile Lechințan, Lukács Józef, Lórand L. Mádly, Martyn Rady, Gabriel-Virgil Rusu, Tudor Sălăgean și Bogdan Stanciu. Coordonator al volumului este Tudor Sălăgean iar coordonator al proiectului este Sebastian-Iacob Moga.

De fapt, invitația de a participa la lansarea cărții am primit-o de la Sebastian-Iacob Moga, cel care a avut ideea de a lansa seria de întâlniri intitulate ”Povești despre Cluj”. Așa cum se arată în prefața cărții, ”seria întâlnirilor a debutat în anul 2014, iar prin intermediul acestora încercăm să facilităm un dialog informal între clujenii care doresc să descopere mai multe despre istoria și cultura Clujului și cei care au studiat-o sau au trăit-o.”

La lansarea ce a avut loc sâmbătă 10 octombrie 2015 cu puțin peste ora planificată (ora 14,00), au fost prezenți aproape toți autorii articolelor inclusiv prietenul și colaboratorul meu Bogdan Stanciu - administratorul publicației cluj.travel, care mi-a dat de altfel și primul autograf. M-am bucurat să-l revăd pe Bogdan, m-am bucurat să-i citesc două interesante articole: ”Povestea crucifixurilor gemene de la Cluj și Viena” respectiv ”1500-1900. Clujul văzut de călători străini”.

La final, mulțumindu-i lui Sebastian Moga pentru invitație l-am rugat să spună câteva cuvinte despre acest eveniment, pentru cititorii blogului Foto-Travel. În timp ce dădea autografe și în acordurile muzicii baroce a formației Flauto Dolce, a declarat: ”Acest proiect a apărut acum doi ani de zile ca un demers de a aduce în memoria clujenilor ceea ce nu știu despre orașul lor, un oraș pe care de altfel îl iubesc. Am propus o serie de întâlniri în cluburile și cafenelele orașului în care să vină specialiști - acei specialiști pe care i-ați văzut astăzi și care să vorbească despre oraș și despre poveștile lui, despre clădirile lui, despre oamenii lui.” 

Evident am profitat de ocazie pentru a vizita standurile expozanților. Mi-a plăcut faptul că au fost amenajate corturi suficient de încăpătoare și de confortabile ce formau un "U"în jurul ruinelor arheologice din piață, corturi care la ora la care le-am vizitat eu erau pline de cărți, de reprezentanți ai editurilor sau de un public numeros avid de carte. M-am bucurat să-i descopăr printre expozanți pe sălăjenii mei, pe cei de la Editura Caiete Silvane a Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj care au expus printre altele două din ultimele apariții. E vorba despre ediția a II-a a cărții etnografului Camelia Burghele ”Șapte zile în Țara Silvaniei”și despre o carte a marelui cărturar Simion Bărnuțiu ”Filosofia Educațiunii. Pedagogica”. Ambele cărți au fotografii realizate de mine. De asemenea am remarcat cu plăcere cartea prietenei mele, doamna Ileana-Petrean Păușan, monografia localității martir Treznea. Și multe altele. 

Am mai fost la una dintre ediții, cred că la prima. Pot spune că acest festival de carte - cel mai important din Transilvania - a crescut mult, atât în numărul expozanților cât mai ales în calitatea prezentării. Iar dacă mai pui și faptul că dincolo de lansările de carte au fost multe alte evenimente conexe și că au fost prezenți o serie de personalități ale culturii europene, atunci sunt toate premisele pentru ca acest festival să devină unul extrem de important. 

Informații despre această ediție a Festivalului Internațional de Carte Transilvania, despre premianții acestei ediții dar și despre edițiile anterioare, pot fi obținute direct de pe site-ul evenimentului sau de pe pagina de facebook a acestuia.

Nu rămâne decât să spun ”Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”