Quantcast
Channel: Foto travel
Viewing all 909 articles
Browse latest View live
↧

Muzeul Școlar de la Gâlgău sfidează timpul

June 12, 2015, 9:41 am
$
0
0
Acum exact 43 de ani, pe 12 iunie 1972, se inaugura la Gâlgău (pe Someș) un muzeu școlar. Chiar dacă acum, peste ani, un astfel de eveniment n-ar mai fi considerat unul foarte important, atunci altfel au stat lucrurile. Era o emulație în școlile sălăjene, o dorință a unor cadre didactice de a face ceva pentru a salva de la distrugere satul românesc autentic, aflat sub asaltul modernismului. Acolo, la Gâlgău, la marginea județului, doi dascăli ai școlii din localitate, cu dragoste de frumos, de autentic, au decis să facă ceva. Și au reușit. Munca lor se vede și astăzi, într-unul dintre cele mai frumoase și interesante muzee școlare. Vă invit să-l descoperim, să-i cunoaștem povestea.




”Dintotdeauna mi-au fost dragi locurile natale, sătenii de pe la noi, oameni cumsecade și de omenie, și am avut tot timpul părerea de rău și nostalgia pentru obiceiurile și tradițiile noastre, a modului de viață pe care epoca modernă cu descoperirile ei care, fără nicio îndoială, a dus confort și au ușurat nebănuit de mult munca și viața, le-au făcut să zboare ”pe aripile vântului”” - scrie doamna profesoară Lar Margareta în monografia muzeului. Începuturile colecției etnografice de la Gâlgău, trebuie căutate prin anii 60 ai secolului trecut, când mulți dintre locuitorii comunei, dar și din celelalte sate își demolau vechile case construite în anii 1920-1930, pentru altele mai moderne, mai spațioase. Obiectele vechi, mobilă, icoane, blide, unelte de uz gospodăresc au fost adăpostite o vreme în condiții neprielnice prin șuri, poduri sau cotețe. A fost momentul în care familia de profesori Lar a decis că trebuie să intervină. Conjunctura le era favorabilă. Erau tineri, entuziaști iar Organizația de Pionieri (oricât de hulită ar fi astăzi) era în căutarea de activități educative. Pe plan național s-a lansat concursul ”Căutătorii de Comori” în cadrul căreia încep să fie cercetate etnografic satele.


Soții Lar din Gâlgău au pus bazele Muzeului Școlar
Doamna profesoară Lar Margareta 
”Obiectul cu numărul 1 al viitorului muzeu, a fost un plug de lemn achiziționat în 1965 de către profesorul Lar Vasile din gospodăria badii Alexandru Coasa din Troaș” - scrie în monografia muzeului. Elevii au început să aducă diferite obiecte, unelte de uz gospodăresc, ceramică, costume populare, șterguri, icoane pictate pe lemn sau pe sticlă, ce mai găseau prin curțile părinților și bunicilor. Prima locație a colecției etnografice era holul școlii vechi, obiectele erau așezate în două vitrine  și puteau fi văzute de către oricine trecea prin școală. Încet, încet numărul obiectelor creștea, evident era nevoie de un spațiu mai generos. Astfel a apărut ideea achiziționării unei case care să adăpostească colecția. Cum totul se făcea din surse proprii, familia Lar a decis să construiască de la zero o casă tradițională. 






În urma unor discuții cu oficialii de atunci se decide ca noua construcție să fie așezată pe coasta dealului pe care se află și biserica, vis-a-vis de școala nouă. Nu putea fi aleasă o locație mai bună, muzeul era unul școlar, iar biserica și școala continuau să fie instituțiile importante în comunitățile rurale. 

Muzeul Școlar a fost inaugurat la data de 12 iunie 1972. Iată cum este descrisă ziua inaugurării în monografia muzeului: ”Cu câteva zile înainte de încheierea anului școlar a avut loc inaugurarea muzeului Școlar din Gâlgău în local propriu. A fost o zi frumoasă de vară și un număr mare de oameni - elevi, profesori, părinți, săteni, deci toată comunitatea - au luat parte la acest eveniment. A avut loc un spectacol folcloric pregătit de elevi și a cântat pentru toată lumea taraful lui Gyula și Gyuluca, muzicanți vestiți pe Valea Someșului și a Lăpușului. Oamenii au vizitat muzeul descoperind, uneori cu surprindere, obiecte de care și uitaseră că s-au folosit cu ani în urmă.”
 


Muzeul Școlar de la Gâlgău, adăpostit așa cum am spus într-o casă construită în anii 70, după modelul caselor tradiționale din zonă, are două încăperi și o prispă deschisă. Mobilierul este format din paturi, lădoi, lăzi de zestre, o masă, stălăji (rafturi agățate pe perete). Pe lângă acestea, pereții și grinzile care sprijină tavanul sunt decorate cu blide de lut, oale și șterguri cusute cu motive populare. Pe un raft se remarcă o superbă ulcea, ceramică de Zalău, datând din 1875 conform inscripției. Pe pat sunt câteva perne ce au au ”fundul de pernă” țesut în război și împodobite cu dungi, cu modele florale sau geometrice, zoomorfe deosebit de frumoase, în care predomină culorile negru și roșu. 







În ambele camere sunt răspândite numeroase obiecte casnice - vase, furci de tors, alte obiecte pentru prelucrarea cânepii, fiare de călcat, obiecte de ceramică, de sticlă, de cuculbătă (un fel de dovleac gol pe dinăuntru). Toate aranjate cu gust, într-o colecție etnografică frumoasă, interesantă, ce merită vizitată.

O piesă importantă a colecției, este o fotografie de mari dimensiuni, realizată cu ocazia unei vizite pe teren a membrilor Astrei. Fotografia datează din 1913 și-i înfățișează pe Alexandru Vaida-Voievod, Ștefan Cicio-Pop - fruntași ai luptei românilor din Transilvania sau pe protopopul de Dej Teodor Herman. Îmi place că are ștergură exact ca o icoană. O altă fotografie din 1910 îi reprezintă pe intelectualii someșeni printre acre se află și Theodor Mihali de Prislop, prefect al județului Someș și primar al Clujului în primii ani de  după Unirea din 1918.



Am mai văzut ceva aici, ce mi-a atras atenția. Colecția de cusături, realizate de către elevi, sub coordonarea doamnei profesoare Lar Margareta. ”În cadrul preocupărilor noastre etnografice și-au făcut loc și cusăturile care împodobeau cămășile și țesăturile din casă. Elevii noștri, fete și băieți, au cusut numeroase motive populare deosebit de frumoase și executate cu toată grija. Ele alcătuiesc două albume, primul cu modele mai simple, cusute de elevii mai mici, iar cel de-al doilea cuprinzând cusături mai complicate cu combinații de puncte și culori diferite minunat de frumoase” - spune cu mândrie dar și cu nostalgie doamna profesoară.







Când îmi arată albumele, un grup de elevi care tocmai a ieșit de la școală, intră sfioși în muzeu. Sunt încurajați de doamna profesoară Lar să intre și se minunează de ceea ce văd. Promit să mai vină și să-i aducă și pe colegii lor. Văd cum ochii doamnei profesore se umezesc, și înțeleg în sfârșit că pentru un dascăl, nimic nu e mai important decât să-i vadă pe elevi că apreciază strădania, munca depusă în ani de zile. Nimeni nu scapă fără să semneze în cartea de oaspeți. 




Ca orice muzeu care se respectă și acesta are o carte de oaspeți. O răsfoiesc și găsesc însemnări făcute de diferite persoane care au trecut pragul muzeului. Printre ele și o însemnare a lui Laurean Tulai, prim secretar al comitetului județean PCR, însemnare din 1973. Au mai semnat: foști elevi ai școlii, colectivul inspectoratului școlar Bistrița Năsăud sau scriitorul Teodor Mihadaș.


M-am bucurat să văd acest muzeu. Este de apreciat grija cu care familia Lar, acum pensionari, se îngrijesc de acesta. Fără să vreau mă întreb ce se va întîmpla cu Muzeul Școlar din Gâlgău peste ani și ani. Cine se va îngriji cu atâta dragoste de tot ceea ce s-a reușit să se păstreze? Vor ști generațiile viitoare să păstreze și să valorifice zestrea culturală, istorică și etnografică a înaintașilor lor? 
↧
Search

Festival Turcesc la Cluj

June 15, 2015, 1:44 pm
$
0
0
În perioada 13-14 iunie 2015, la Școala Spectrum din Cluj-Napoca, a avut loc prima ediție a Festivalului Turcesc - manifestare culturală și gastronomică menită să promoveze pe de o parte cultura orientală și pe de altă parte școala organizatoare. Festivalul Turcesc de la Cluj-Napoca a fost o replică în miniatură a unei manifestări similare ce se desfășoară de câțiva ani buni la București, în organizarea Fundației Tuna în parteneriat cu HALT Language Center și Universitatea Europei de Sud-Est LUMINA.




Idee de a organiza la Cluj-Napoca, o replică a Festivalului Turcesc  este binevenită. Este o oportunitate pentru clujeni dar și pentru cei din județele vecine de a lua contact cu aspecte ce țin de cultura turcă: artă, dans, gastronomie, muzică etc. Nu știu care a fost reacția clujenilor, deși dacă e să judecăm doar după numărul celor care au venit în cele două zile, aceasta a fost una pozitivă. Eu însă m-am bucurat că am acestă oportunitate, de a lua din nou contact cu tot ce înseamnă artă și cultură turcă și islamică. Am mai spus-o și cu alte ocazii, microbul numit ”Turcia” l-am luat demult, de când am fost pentru prima dată la Istanbul, grației unui parteneriat cu cei de la LUMINA. De atunci, prin diverse proiecte sau chiar și pe cont propriu am mai avut ocazia să ajung la Istanbul și în alte locuri din Turcia, de fiecare dată, încărcându-mi bateriile și astâmpărând ceea ce se cheamă ”dor de Turcia”. De data aceasta n-a venit muntele la Mahomed ci a mers Mahomed la munte...

Am ajuns la Cluj doar duminică. Încă din stradă am fost uimit să văd modul în care turcii știu să-și promoveze un eveniment. Un banner mare și câteva steaguri de mari dimensiuni fluturau la intrare, nu cred că a fost clujean care să nu fi trecut cu troleibuzul pe acolo și să nu le fi văzut. Dacă tot e să vorbim de promovare, trebuie spus că toate site-urile instituțiilor partenere afișează la deschidere afișul evenimentului, realizat cu profesionalism. Ba mai mult, cu 2 zile înainte de eveniment, rețelele de socializare au lansat o vastă campanie ce a avut ecou și în presa locală și regională. Deci la capitolul promovare, nota 10!




Deși era o căldură aproape insuportabilă, în curtea Școlii Spectrum, era deja forfotă. Pe lângă zidurile clădirii, la umbră, câteva tarabe îți amintesc că turcii sunt prin excelență comercianți pricepuți. Se vând obiecte de vestimentație orientală, artizanat, dulciuri și...fel de fel de mâncăruri tradiționale. Femei voluntare în costumație tradițională, te îmbie să servești din aceste bucate. Un domn cu vestă reflectorizantă și cu însemnele de voluntar al Fundației Tuna nu are altă treabă decât să ude în permanență cu apă caldarâmul pentru a mai potoli fierbințeala. 




Urci câteva trepte și ajungi în partea de sus a curții, unde la umbra unor duzi sunt instalate mese și scaune de plastic colorate, ca șa clasele mici, însă tocmai bune pentru astfel de ocazii. Și aici sunt standuri care vând de la ceai - ah, mi-ara dor de ceai turcesc, cafea, sucuri îmbuteliate sau de la dozator, rahat turcesc - o delicatesă, mâncare de tot felul și baclavale - ador dulciurile turcești. Mâncarea pare proaspătă și-ți trage cu ochiul. Undeva e amenajată o scenă în spatele căreia sunt doua mari bannere, unul al festivalului și altul al școlii gazdă. De poarta terenului de fotbal atârnă drapelele României și Turciei. 



Dincolo, alte doua standuri îți atrag atenția. Unul este cel la care contra unei sume de 10 lei, poți să-ți faci - sub îndrumarea specialiștilor - propria ta pictură pe apă în tehnica Ebru. Practic într-o tavă de metal există un fluid, destul de vâscos, în care cu diferite pipete se pun picături de culoare, care în contact cu fluidul lasă tot felul de pete care mai apoi sunt deformate cu ajutorul unor instrumente speciale, dând naștere la forme interesante. Totul depinde de imaginația ”pictorului”, de ceea ce vrea el să redea. Am stat de vorbă cu cei doi specialiști, voluntari veniți tocmai de la București. Cel care vorbea mai rău limba română m-a pasat la colegul său, care mi-a explicat în detaliu în ce constă acestă tehnică străveche de ”pictură pe apă”. Am urmărit cu atenție cum sub îndrumarea lor, o fetiță tocmai picta ceva ce aducea cu o floare. La final, când se obține forma dorită, se face transferul de pe suprafața fluidului pe o hârtie, ca un fel de sugativă. Ebru în limba turcă înseamnă nor sau înnorat, exact ca multe din formele ce le poți obține. Este o artă unicat, niciodată nu există două picturi identice. La acestă tehnică, totul este natural: apa și rășinile cu care se amestecă; pensulele din păr de cal; coada pensulei din lemn de trandafir; culorile obținute din lut și plante.




Un alt stand atrage atenția. Aici, sunt expuse diferite obiecte realizate manual din sticlă. Sunt foarte frumoase, un fel de boluri de diferite mărimi și forme în care se pot agăța plante ornamentale. Sunt expuse și alte obiecte decorative realizate din sticlă neagră, acoperite cu foiță de aur și inscripționate cu versete din Coran sau cu alte texte scrise în arabă. Doamna Jeni Costăchescu - artist plastic. Doamna are câteva proiecte de succes cum ar fi ”Fascinația Sticlei” prin care încearcă să-i inițieze pe copii în tehnica realizării manuale a obiectelor din sticlă în cadrul unor ateliere combinate cu excursii; dar și ”Herbarium” - o colecție de vase suspendate de sticlă; ”Artă Islamică din Sticlă” - piese unicat realizate din sticlă sau ”Icoane Bizantine”. Evident, dintre toate aceste categorii de produse, la Cluj a venit cu cele ce se pretează unui astfel de eveniment.




După ce am dat o tură standurilor, m-am întâlnit cu prietenii mei, domnii Ali Alparslan Yagmur - directorul Școlii Internaționale Spectrum din Cluj și Cuma Erdogmus - directorul adjunct al aceleiași instituții. M-am bucurat să-i revăd, m ai ales că atrecut ceva vreme de când la Zalău am organizat evenimentul ”Fascinația Orientului” dedicat Zilei Naționale a Republicii Turcia. Am fost primit cu toată căldura specifică orientului, ca un prieten vechi. Am avut ocazia și onoarea să-l cunosc și pe domnul Fatih Goktaș - director general Lumina SA. Am avut o interesantă discuție despre școlile ce activează de mai bine de 20 de ani în România sub patronajul Lumina Instituții de Învățământ. Și nu sunt puține: pe lângă cunoscutele Licee internaționale de Informatică din Constanța și București sunt salba de Școli Internaționale Spectrum (București, Constanța, Cluj, iași și Ploiești), International School of Bucharest - singura care folosește curriculum britanic și nu în ultimul rând Universitatea Europei de Sud-Est Lumina. 

M-am simțit bine la Festivalul Turcesc, parcă mi-am mai astâmpărat dorul de Turcia, m-am întâlnit cu vechi prieteni, am cunoscut oameni noi, am gustat din gastronomia turcească, am savurat deliciosul ceai, am luat contact cu tehnica Ebru de pictură pe sticlă. Pe când am crezut că le-am văzut pe toate, am avut o surpriză. Simțisem că fondul muzical se schimbă, dar nu mi-am dat seama de ce, decât atunci când o persoană înfășurată într-o mantie neagră și cu un turban lung pe cap a urcat pe scenă, Da, era un derviș rotitor...N-am avut ocazia până acum să văd un astfel de dans, fascinat, mistic. termenul ”derviș” provine din dialectul persan dari și înseamnă ușă. Dervișul era acea persoană care ”mergea din ușă în ușă”. Dervișii sunt membri ai unui ordin religios sufit, sunt ucenici ai lui Mevlana, iar centrul lor este la Konya în Anatolia. Deși în toamna anului trecut am avut ocazia să ajung să vizitez mănăstirea și mausoleul Mevlana din Konya, n-am văzut un derviș rotitor decât în poze sau în filmulețele de pe internet. Acum aveam unul în carne și-n oase, cât se poate de real. După ce a făcut o plecăciune cu brațele încrucișate la piept, a început să se rotească, încet, încet apoi din ce în ce mai repede. Era sigur pe mișcările lui și treptat parcă a intrat în transă, uitând de toți cei din jur. Există un întreg ritual, plin de   semnificații în fiecare gest al dervișului. Nu vom intra acum în amănunte, cert este că dincolo de ritualul spiritual, dansul în sine este unul fascinant, plăcut ochiului.





Garantat, Festivalul Turcesc de la Cluj a fost cea mai bună alegere într-o zi fierbinte de vară. Am înțeles că la anul se va organiza din nou, de data aceasta într-un spațiu public, posibil în parc. Așa cum se întâmplă an de an la București.
↧
↧

Proiectul Hoinar prin Sălaj pornește la drum

June 23, 2015, 1:13 pm
$
0
0
Așa cum scriam aici acum trei săptămâni, am inițiat un amplu proiect de promovare turistică a județului Sălaj. Și nu o puteam face mai bine decât prin intermediul aparatului de fotografiat căci, nu-i așa, ”o fotografie spune mai mult decât 1000 de cuvinte”. Iar dacă în anii ce vor urma vom reuși să acoperim vizual localitățile județului Sălaj atunci vom avea sute de fotografii (sperăm noi, bune) ceea ce înseamnă sute de mii de cuvinte, adică o poveste. Povestea vizuală a județului Sălaj. Ne-am tot gândit care să fie momentul în care lansăm proiectul și cum să arate acest eveniment, important pentru noi. După lungi discuții, am ajuns la concluzia că Noaptea de Sânziene, adică în noaptea de 23 spre 24 iunie ar fi cel mai potrivit. Asta pentru că pe de o parte am vrut să reînviem un străvechi obicei, acela al ”cununilor de Sânziene” - prin asta arătăm latura etnografică a proiectului, iar pe de altă parte pentru că, așa cum probabil știți, pe 24 iunie se serbează Ziua Universală a Iei. Nu cred că am fi putut găsi un moment mai potrivit. Așadar, vă invităm, de Sânziene să ne însoțiți în aventura cartografierii fotografice a județului Sălaj.




Ne-am intitulat proiectul ”Hoinar prin Sălaj” - sau mai simplu HPS, pentru că am vrut să ilustrăm chiar din titlu ceea ce vom face, Conform DEX (dicționarului explicativ al limbii române), ”Hoinar = persoană care umblă mult și fără țintă, fără căpătâi”. Ni se potriveşte prima parte a definiţiei căci pornim în acestă aventură fără o țintă anume, fără un plan bine stabilit. Evident, ca orice proiect care se respectă și acesta are obiectivele sale clar definite. Ne-am propus, nici mai mult nici mai puțin, să ajungem în toate localitățile județului Sălaj și să fotografiem peisaje, elemente de arhitectură, biserici, case tradiționale, monumente istorice; să fotografiem oameni, obiceiuri, tradiții, elemente de etnografie și folclor. Adică să surprindem prin fotografie realitatea satului sălăjean. Nu ne-am stabilit neapărat priorități, de aceea ”vom hoinări”, vom căuta acele aspecte care să ne impresioneze, să ne facă să declanșăm butonul aparatului de fotografiat.

Am folosit pluralul, pentru că nu ”voi hoinări” de unul singur. Mă vor însoți ”hoinarii” Cezar Gabriel Fodoca și Marius Criste - elevi în clasa a X-a la Colegiul Tehnic ”Alesandru Papiu Ilarian” Zalău, acolo unde sunt profesor. Haideți să-i cunoaștem pe acești ”hoinari”.

Pe Cezar Fodoca l-am cunoscut în acest an școlar, cu ocazia unor proiecte educaționale derulate în școală. Îmi amintesc de ziua Echinocțiului de Primăvară și a eclipsei parțiale de soare, când în curtea liceului am constatat că nu sunt singurul fotograf. M-au impresionat fotografiile lui cu eclipsa de soare, mi-am dat seamă că este foarte talentat. Am ajuns treptat să-l cunosc mai bine, să-i văd și alte fotografii și o spun deschis: Cezar este unul dintre cei mai talentați tineri fotografi amatori. Zâmbetul lui larg te cucerește imediat, iar seriozitatea și modestia sunt reale calități, atât de rare în ziua de astăzi. M-am bucurat foarte tare atunci când, în urmă cu 3 săptămâni m-a întrebat: ”pot să fac și eu parte din proiect?”. Da Cezar, poți! Proiectul acesta va avea mult de câștigat prin participrea ta.


Cezar Gabriel Fodoca
Celălalt ”hoinar”, la fel de talentat, este Marius Criste. Pe Marius îl știu de doi ani, soarta a făcut să-i fiu profesor de matematică la clasă. Parcă prin clasa a IX-a mi-a spus într-o pauză că vrea să-și cumpere un DSLR și mi-a cerut sfatul în legătură cu modelul de aparat. Apoi, odată achiziționat aparatul, mi-a mai arătat din când în când, prin pauze câte o fotografie făcută de el. Sunt pur și simplu superbe! Marius m-a ajutat și în alte proiecte, a fost cu mine la amenajarea expoziției de fotografie de la Borza. A evoluat foarte mult, și-a perfecționat tehnica și are un stil aparte, ce-l caracterizează. Este un real câștig pentru acest proiect.


Marius Criste
În această formulă, Cezar Fodoca, Marius Criste și, cu voia dumneavoastră, subsemnatul, vom ”Hoinări prin Sălaj”, vom străbate județul în lung și-n lat și, sperăm noi, vă vom surprinde cu fotografiile realizate de noi.



Ca orice proiect care se respectă, și acesta avea nevoie de un logo, de o identitate vizuală. Îi mulțumesc prietenului meu Kulcsar Ferenc de la Tipografia Tehno-Print Zalău - unul dintre cei mai buni designeri pe care-i cunosc - pentru că a găsit cea mai bună formulă pentru logo-ul proiectului. Silueta unui fotograf cu rucsacul în spate (sugerează ideea de hoinărit), conturul hărții județului Sălaj (dă dimensiunea proiectului nostru) și hashtag-ul #hoinarprinsalaj, respectiv acronimele HPS completează logoul. Cezar a avut o importantă contribuție în obținerea siluetei fotografului...





Pe aceste coordonate am început să construim. Aveam logo-ul, aveam ideea de proiect. Ne trebuia puțină promovare și material pentru primele postări. Împreună cu Cezar am avut o primă ieșire pe teren, în comuna Crișeni de lângă Zalău. Ne-am urcat pe dealurile din jurul comunei, am fotografiat panorama Zalăului ce se profila departe, la orizont. Am fotografiat satul Gârcei, ne-am urcat în turnul bisericii reformate de aici. Apoi în satul Cristur-Gârcei am prins un superb apus de soare și ”dansul norilor” înainte de furtună. Avem deja material fotografic pe care-l vom posta în zilele și săptămânile viitoare pe pagina noastră de facebook. Nu v-am spus adresa? Ne puteți găsi aici sau căutând după hashtag-ul #hoinarprinsalaj. 





Apoi, toți trei de data acesta am dat o fugă la Porolissum, la marginea lumii romane, acolo unde am fotografiat castrul și amfiteatrul și am realizat de asemenea câteva panorame. Apropo, ne-a prins microbul panoramelor, cu siguranță la un moment dat vom avea o expoziție doar cu panorame. A urmat satul Brebi din comuna Creaca, acolo unde am găsit o biserică de lemn superbă (evident că ne-am urcat în turn) și câteva case tradiționale, plus un peisaj de vis. 


Iar acum câteva zile, am fost la Ciumărna unde cu ajutorul doamnei Ileana-Grațiana Pop - rapsod și meșter popular, am pus în scenă obiceiul culegerii sânzienelor și împletirii cununilor de sânziene. Și cum acest ritual este practicat de fete, de sânziene, am apelat la Cristina Pop, Ana și Teodora Știr. Fetele, îmbrăcate în veritabile costume populare sălăjene, au cules flori de sânziene din capătul grădinii doamnei Grațiana Pop, apoi au împletit cununi în curtea casei tradiționale și le-au aruncat pe casă punându-și câte o dorință. Cezar a filmat, eu am fotografiat așa că noi suntem vinovați de primele postări pe pagina noastră de facebook. 


Sânzienele noastre: Teodora Știr, Anamaria Știr, Cristina Pop și Grațiana Pop
Odihna după o zi de muncă...
Promovarea și susținerea proiectului nostru nu a întârziat să apară. Profitând de faptul că am fost invitat de doamna Camelia Burghele în emisiunea ”Cronici Culturale Sălăjene” la postul Radio Maria, am vorbit și despre acest proiect. Astăzi, principalele publicații din Sălaj au publicat comunicatul nostru de presă. Mulțumim Magazin Sălăjean, Sălajul Pur și Simplu și Sălăjeanul pentru promovare. Zilele următoare vom apărea și la știrile Sălăjeanul TV și probabil la Radio România Actualități. Mulțumim Adrian Lungu!





Proiectul nostru are toate șansele să evolueze frumos, în modul în care ni-l dorim. Asta pentru că au fost alături de noi încă de la început, părinții lui Cezar. Vreau să mulțumesc familie Fodoca pentru sprijin, pentru sponsorizare. Mulțumesc de asemenea prietenului meu Ștefan Szentkiralyi - manager DirectTarget pentru tricouri! Îi mulțumesc lui Ionuț Roșan - managerul Studioului Fotoclar pentru sprijinul promis în realizare panoramelor. Vă mulțumim vouă, prietenilor noștri de pe rețelele de socializare, care ne-ați încurajat să continuăm. Vouă tuturor, celor care iubiți județul Sălaj vă este dedicat acest proiect.


Tricourile noastre de hoinari și o panoramă a Zalăului
Hoinarii în studioul Sălăjeanul TV
Vă așteptăm să ne vizitați pe www.facebook.com/hoinarprinsalaj



UPDATE 24 iunie 2015: 
- un material despre proiectul nostru a aparut si in cotidianul Graiul Salajului
- filmul De Sânziene, la Ciumărna a fost publicat pe pagina proiectului dar şi pe canalul youtube
↧

Porolissum Fest la a V-a ediție

June 26, 2015, 12:55 am
$
0
0
Așteptat cu interes de către toți iubitorii istoriei și devenit în timp unul dintre cele mai așteptate evenimente locale, festivalul de reconstituire istorică Porolissum Fest a ajuns în acest an la a V-a ediție. O ediție care se vrea a fi una specială, cel puțin așa promit organizatorii: Consiliul Județean Sălaj și Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău. Sunt toate premisele să fie așa, programul anunțat și numărul mare de trupe de reenactment prezente la Porolissum sunt garanții în acest sens. Și tema aleasă este una specială, ce cu siguranță îi va determina pe zălăuani să iasă din case și să vină să ”retrăiască istoria” alături de organizatori: Cucerirea și Abandonarea Daciei.





Porolissum Fest și-a câștigat de-a lungul anilor statutul de festival regional important. Asta și pentru că de fiecare dată organizatorii, s-au străduit fie să îmbunătățească infrastructura aferentă - este cazul Consiliului Județean Sălaj care s-a ținut de promisiuni și a investit în amenajarea acesteia; fie să vină în fața publicului cu programe interesante, atractive dar ancorate mereu în realitățile istorice - este cazul specialiștilor Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău. 


Îmi place acest festival din mai multe motive. În primul rând pentru că se desfășoară la Porolissum - cel mai important sit arheologic al județului Sălaj și unul dintre cele mai bine păstrate situri arheologice antice din Transilvania. Aici, la ”marginea lumii civilizate”, pe Limesul Roman istoria se îmbină perfect cu Natura. Cine ajunge la Porolissum - și conform unei lozinci de promovare a castrului ”nu este dat oricui să ajungă la Porolissum, fii printre cei aleși!”, va înțelege de ce Ghidul Verde Michelin acordă panoramei spectaculoase ce se vede de aici trei stele (conform aceleiași publicații prestigioase, doar Tâmpa din Brașov mai este cotată cu trei stele). S-au încercat și alte formule, alte locuri de desfășurare a unui festival de reconstituire istorică - exemplul este dat de celălalt festival antic Festivalul Roman Zalău-Porolissum - dar nicăieri nu este mai natural, mai firesc să organizezi evenimentul decât la Porolissum. Cu toate neajunsurile legate de audiența mai scăzută. De data acesta cred că lucrurile vor sta altfel: drumul de acces este modernizat, se circulă pe covor asfaltic de la intrarea în localitatea Moigrad, până sus, la castru. 


Un alt motiv pentru care îmi place acest festival, este faptul că de fiecare dată organizatorii vin cu o tematică interesantă. Nu au loc doar clasicele lupte între daci și romani sau demonstrațiile diferitelor trupe de reenactment - deși acestea dau ”sarea și piperul” oricărui festival de acest fel. În cazul Porolissum Fest este mai mult decât atât: istoricii îmbracă evenimentul într-o poveste, una bazată pe studii și cercetări, pe adevăr istoric. Fiecare ediție (cel puțin ultimele două pe care le-am urmărit cu interes) a avut câte o temă, a spus câte o poveste. Dacă la ediția din 2013 tema aleasă a fost ”Daci vs. Romani. 1925 de ani de la primele confruntări” iar în 2014 ”Un împărat roman la Porolissum”, acum tematica sub care se va desfășura festivalul va fi una nu mai puțin interesantă: ”Cucerirea și Abandonarea Daciei”. Povestea, transmisă pe durata celor două zile în care are loc festivalul, va fi una coerentă, incitantă. Insist pe ideea de poveste pentru că un produs turistic oricât de bun ar fi el, și în cazul complexului arheologic Porolissum avem de a face cu un produs turistic de excepție, are nevoie pe lângă infrastructură și promovare, de ...o poveste. O poveste care să atragă turiștii, să incite, să provoace. Și din punctul meu de vedere asta au reușit să facă specialiștii muzeului. 



Pe de altă parte, un festival de reconstituire istorică nu ar avea farmec dacă vizitatorul, spectatorul, nu ar fi transpus în alt timp istoric., în cazul nostru în antichitate. Și acest lucru se poate face cel mai bine cu ajutorul trupelor de reenactment. La acest capitol, Slavă Domnului, Zalăul stă foarte bine. Asociația Amicii Muzeului a cărui președinte este istoricul dr.Dan Băcueț, reușește să acopere aproape întreg spectrul prin formațiile de daci, de romani și de barbari. În cadrul asociației amintite fucnționează ”LEGIO VII GEMINA PIA FIDELIS” - formația de romani, ”NUMERVS PALMYRENORVM POROLISSENSIVM SAGITTATORIVM CIVIVUM” - trupa feminină de arcași, ”LUPII DACIEI” - trupa de daci, ”MAGNA SARMATIA” - trupa de barbari. Dacă mai pui că alături de trupele Asociației ”Amicii Muzeului” Zalăul va fi reprezentat și de Nimfele Daciei, atunci se poate spune fără a greși că orașul nostru este cel mai bine reprezentat la nivel de formații de reenactment antic.



Dar alături de formațiile de reenactment din Zalău, vor veni la Porolissum și altele. Din informațiile primite d ela doamna dr.Corina Bejinariu - manager al Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău, toate formațiile importante din țară. Astfel vor încânta publicul cu demonstrațiile lor următoarele formații: gladiatorii de la Virtvs Antiqua Cluj-Napoca, Ludus Apulensis Alba-Iulia și Falco Argenteus Oradea; dacii și romanii de la Terra Dacica Aeterna Cluj-Napoca, Asociația pentru istorie vie Alba Iulia; barbarii de la Omnis Barbaria Satu Mare sau formațiile Danais din Constanța, Vulturii de la Călata, Lupii Pustei, Vox Dacorum. Cel puțin prin numărul mare de reenactori prezenți, Porolissum Fest tinde să devină unul dintre cele mai importante festivaluri de acest gen din țară. Ca o noutate, pe lângă deja clasicele ateliere de olărit sau gastronomice, de data aceasta la Porolissum va fi organizat și un atelier de șoimărit - dresură d epăsări de pradă.

Iată așadar ingredientele unui eveniment ce se anunță a fi unul cel puțin interesant. Mai rămâne ca toți cei care iubesc istoria, care vor să petreacă două zile în mijlocul naturii, departe de zgomotul orașului, care vor să asculte și să vadă povestea spusă de istorici și de reenactori, să vină la Porolissum în 4-5 iulie 2015. 

Iată și programul complet al evenimentelor:

Sâmbătă, 4 iulie 2015:

  • 10,00 - 12,00: Excursie tematică la Măgura Moigradului
  • 12,00 - 13,00: Concurs de cultură generală despre Porolissum și obiectivul vizitat
  • 15,00 - 17,00: Primirea trupelor de reenactment și realizarea taberei militare, repetiții, antrenamente și interacțiune cu publicul 
  • 17,00 - 18,00: Lupte de gladiatori (Virtvs Antiqua - Cluj-Napoca)
  • 18,00 - 19,00: concertul trupei GOD
  • 19,00 - 20,00: Lupte de gladiatori (Ludus Apulensis - Alba Iulia)
  • 20,00 - 21,00: Lupte nocturne de gladiatori (Falco Argenteus - Oradea)
  • 21,00 - 22,00: Bătălie nocturnă cu proiectile și săgeți incendiare
Duminică, 5 iulie 2015:
  • 13,00 - 13,20: Deschiderea oficială, alocuțiuni legate de momentul recreat
  • 13,20 - 13,30: Dans arhaic - Nimfele Daciei Zalău
  • 13,30 - 14,00: Parada trupelor de reconstituire istorică participante
  • 14,00 - 14,30: Demonstrațiile trupelor de reconstituire istorică participante
  • 14,30 - 14,50: Atelier de șoimărit - monet de dresaj cu păsări de pradă
  • 14,50 - 15,00: Dans arhaic - Nimfele Daciei
  • 15,00 - 16,00: Lupte de gladiatori - Virtvs Antiqua, Ludus Apulensis, Falco Argenteus, Ludus Danais
  • 16,00 - 16,30: Reconstituirea unei secvențe de luptă dintre daci și romani din anul 105. Debutul celui de al doilea război
  • 16,30 - 16,45: Reconstituirea unui ritual de incinerare a unei căpetenii dace, căzute în luptă (Nimfele Daciei, Vox Dacorum)
  • 16,45 - 17,15: Atelier de șoimărit
  • 17,15 - 17,45: Bătălia finală - Retragerea armatei romane din Dacia. Atacul barbarilor asupra acesteia
  • 17,45 - 18,00: Salutul războinicilor

Iată așadar un program complex, ce poate satisface și cele mai exigente gusturi. Un program care aduce un plus de originalitate unui astfel de eveniment, un program orientat spre public.

Sunt onorat ca la ediția din acest an, blogul Foto-Travel care a scris de-a lungul anilor mai multe materiale de promovare a complexului arheologic de la Porolissum, să fie prezent în calitate de partener. În măsura posibilităților voi fi prezent în cele două zile la Porolissum unde voi încerca ”să iau pulsul evenimentelor”. Cu siguranță voi face fotografii, asta grație și noului proiect fotografic ”Hoinar prin Sălaj”, iar cele mai reușite se vor regăsi aici pe blog dar și pe pagina de facebook.



Ave Porolissum!
↧

Where is Mirel (8): de la Napoli în Sicilia

June 26, 2015, 12:34 pm
$
0
0
N-am mai scris de ceva vreme despre globetrotter-ul Mirel Magop, cel care a pornit în aventura vieții lui încercând să lege cel mai nordic punct din Europa - Nordkapp de cel mai sudic punct din America de Sud - Capul Horn. Și cum ”toate drumurile duc la Roma”- nu-i așa?-nu putea evita să treacă prin capitala Italiei. Mai ales că de Roma îl leagă amintiri plăcute. Vă amintiți probabil că în 2013 Mirel a devenit cunoscut în țară și în diaspora ca fiind un ”al doilea Badea Cârțan”. După Roma, despre care am scris într-un episod anterior, Mirel a luat-o la sud, a trecut de Napoli și a ajuns tocmai în Sicilia.


Lăsând silueta maiestuoasă a Vezuviului în spate, Mirel a părăsit Napoli îndreptându-se spre Sicilia. Coasta Amalfitană i-a oferit imagini spectaculoase, cel puțin așa reiese din pozele postate pe pagina lui de facebook. 
Vezuviul la orizont

Claudiu - mascota lui Mirel
Are timp și de reflecții, de confesiuni. Iată ce scrie pe pagina sa de facebook la 1 iunie 2015: ”Motivele care m-au determinat să plec în lume sunt diferite și deja nu mai sunt relevante. Pentru că am găsit, străbătând lumea, multe alte motive care mă împing mai departe, mai departe...Totuși, probabil singurul motiv care a fost și la început a fost faptul că am vrut, vreau și nu mă voi opri să cunosc lumea. De ce? Nu am știut de la început, dar am descoperit că atunci când te cauți pe tine cel mai bine e să începi să cauți lumea. Că atunci când cauți lumea, te descoperi pe tine... Îmi place să socializez, îmi place să cunosc oameni. Oamenii pe care îi întâlnesc scot la iveală câte o trăsătură a caracterului mei...în fiecare colț de lume găsesc o reflecție a personalității mele...Peste tot găsesc oglinzi...mă văd în ele mereu diferit, mereu același. Cel mai plăcut paradox pe care l-am experimentat. Îmi place să cred că oamenii ăștia contribuie ca Mirel cel de mâine, care va fi mai bun, mai bogat și mai mulțumit de el însuși...
Îmi place să văd locuri celebre, să fiu un explorator, să fiu neconvențional. Viața asta de călător mi-a arătat că limitele ni le impunem noi și habar nu am cât de mult le putem întinde la infinit. Îmi place necunoscutul...să-l văd și să-l las în urmă...pentru că OMNE IGNOTUM PRO MAGNIFICO EST! Îmi place să merg, îmi place să stau, să privesc, să observ și să învăț! Al doilea paradox descoperit e că nici acum nu știu ce caut...dar îmi place să caut”.

Tot pe drum, pe drum, pe drum...înspre Ravello
Ravello, Italia
Pe drum are parte de fenomene meteo spectaculoase, care sunt imortalizate grație aparatului de fotografiat. Este clar, Mirel Magop a învățat că și fotografia poate fi...poezie. Iată câteva imagini surprinse în Cetara sau Lagonegro:

Cetara, Italia - Luna s-a apropiat de Pământ
Lagonegro
Marea abureală
În apropiere de Lagonegro, ceața lăsată foarte jos l-a determinat să scrie: ”Niciodată n-am văzut aburi așa de jos. Când treceam prin ei, parcă treceam printr-o saună. Aburi calzi, care cum se ridicau și dădeau de stratul de aer rece, iar se condensau. Și a ținut așa până am coborât la nivelul mării.”

Muntele întotdeauna a avut darul de a inspira sufletele sensibile, așa cum este și cel al lui Mirel. Iată o frumoasă poezie - știați că Mirel scrie și versuri? În Batipaglia, aproape de Eboli, călătorul nostru scrie pe 7 iunie 2015 o frumoasă odă închinată muntelui: 

”Bună dimineața, munte!
Sau astăzi pot să-ți spun...Vecine!
Hai să construim o punte
Să lege tinele de mine...

Tu ești nemuritor, dar eu
Când nu o să-mi mai fie bine
Păstrează puntea pentru cel
Ce va să vie după mine!”

Călătoria îți oferă tot felul de momente, unele mai emoționante decât altele. De exemplu o cerere în căsătorie a unor tineri moldoveni, cu Etna în fundal.

Cerere în căsătorie cu Etna în fundal
După trecerea pe insula Sicilia, e rândul unui alt vulcan celebru să fie ”întors pe toate fețele” de către Mirel. Dovedind un spirit de documentarist, Mirel scrie pe 11 iunie pe pagina sa de facebook: ”Situat în insula Sicilia din Italia, în apropiere de orașele Messina și Catania, vulcanul Etna are înălțimea de 3340 m, fiind cel mai înalt și cel mai activ vulcan din Europa. Se estimează că vulcanul erupe la fiecare 3 luni, și că la aproximativ 150 de ani sunt distruse și localități. Ultima astfel de erupție a avut loc în 2002. Înălțimea sa este controversată, datorită distrugerii parțiale a conului vulcanic la erupții, care au format până la 400 de cratere secundare. Aria de acțiune distrugătoare a vulcanului se întinde pe o suprafață de 1250 km pătrați. Cu toate acestea, poalele vulcanului sunt dens populate; acest fapt se explică prin fertilitatea deosebită a solului, Cenușa vulcanică adusă de erupții a creat un sol adecvat pentru cultivarea viței de vie, a pomilor fructiferi și a măslinilor.”

Etna văzut dinspre nord
În toate călătoriile sale, Mirel încearcă să nu rateze locurile celebre, locurile care spun povești. Aşa s-a întâmplat și în Sicilia, acolo unde a vizitat Syracusa: ”Din câte îmi amintesc eu, Arhimede a murit străpuns de sulița unui soldat din trupele lui Marcellus Cornelius care nu știa cine e. Înainte de a muri, Arhimede a spus (vorbe ce au rămas în istorie) NOLI TANGERE MES CIRCULOS! Arhimede avea desenat în curtea casei, pe nisip niște cercuri... Zicala se folosește în original atunci când pui ceea ce faci, mai presus de viața ta! Totuși Arhimede a rămas în istorie mai ales prin EVRIKA!. Atunci când a descoperit celebra Lege a lui Arhimede.”



Sicilia a însemnat pentru Mirel Magop nu numai atingerea celui mai sudic punct din Europa, dar mai cu seamă întâlnirea emoționantă cu fiul său, cu Claudiu Laurențiu Magop. Poza postată pe pagina sa de facebook pe 15 iunie vorbește de la sine.

Mirel Magop alături de fiul său Claudiu Laurențiu
Sunt convins că mulți dintre cei ce citesc aceste relatări, s-au întrebat ca și mine de altfel, de ce mascota lui Mirel se numește Claudiu? Iată explicația dată de Mirel: ”Pe Claudiu (mascota) l-am găsit anul trecut de ziua lui Claudiu Laurențiu...de aceea i-am pus acest nume. Ca băiatul meu să mă însoțească!”

Claudiu Laurențiu Magop și mascota ”Claudiu”
Mirel a ales traseul spre Sicilia și pentru că de acolo a vrut să tracă în Africa pentru ca apoi să ajungă în America de Sud. Spuneam încă de la începutul acestui serial că îl vom urmări pe Mirel până la Capul Horn. N-a fost să fie așa cum își planificase el. Pentru prima dată în călătoriile sale a fost nevoit să se întoarcă. Asta pentru că sponsorul lui, compania Lindab i-a rezervat un bilet de avion de la Madrid la Rio de Janeiro. Zborul este programat pe 1 septembrie. Așa că are la dispoziție doua luni pentru a vizita ce a mai rămas din Italia și peninsula Iberică. 

Dar despre asta într-o viitoare relatare. Până atunci însă să-i urăm ”Drumuri Bune!”. Iar cei care vor să-i dea o mână de ajutor, o pot face folosind conturile:

↧
↧

Acasă la Iuliu Maniu: Muzeul familiei Maniu

July 1, 2015, 11:22 pm
$
0
0
Mi-am dorit de mult timp să ajung să văd cu ochii mei Casa Memorială Iuliu Maniu de la Bădăcin. Nu am să invoc aici motivele pentru care am ajuns atât de târziu acolo, sunt de domeniul trecutului și nu mai contează. A fost poate nevoie ca ideea de proiect ”Hoinar prin Sălaj” să prindă contur, pentru a ajunge în sfârșit Acasă la ”Sfinxul din Bădăcin”. În mod normal, când spui ”casă memorială” te gândești la un mic muzeu, unde elemente de mobilier sau obiecte care au aparținut personalității evocate să-ți spună povestea, să te ajute pe tine ca și vizitator să înțelegi viața acestuia. Dar, spre surprinderea mea, lucrurile nu stau deloc așa. Muzeul este amenajat în demisolul bisericii greco-catolice iar ceea ce ar trebui să fie casa memorială este aproape o ruină.



Este meritul Campaniei Publice ”Salvați istoria națională! Salvați Casa Iuliu Maniu”de a face ca lucrurile să se miște din loc, pentru ca un simbol al românismului transilvănean - așa cum consider eu a fi acest loc - să nu fie făcut una cu pământul. Campania inițiată de jurnalistul Călin Pavăl de la publicația Sălajul pur șiSimpluși la care au aderat diferite instituții, organizații dar și mass-media locală și regională a reușit să schimbe destinul casei în care s-a născut Iuliu Maniu. Chiar dacă mai sunt multe de făcut, cei aproape 40.000 de lei strânși în cele 4 luni de campanie, dovedesc încă o dată că opinia publică poate fi mobilizată într-o astfel de campanie și că ajutorul nu vine întotdeauna doar de la autorități. 

Blogul Foto-Travel dar și proiectul fotografic ”Hoinar prin Sălaj” se alătură campaniei publice amintite. O fac cu convingerea că istoria națională nu trebuie să ajungă la coșul de gunoi, că tinerii de astăzi trebuie să vadă cu ochii lor acele ”locuri sfinte” ale istoriei noastre pentru a avea ce povesti apoi copiilor și nepoților lor. Ne alăturăm campaniei ”Salvați Casa Iuliu Maniu” și din dorința de a promova din punct de vedere turistic județul Sălaj, care iată are atâtea și atâtea locuri remarcabile, încărcate de istorie.  Vom scrie mai multe articole despre ceea ce am văzut la Bădăcin. Pentru început, vom prezenta muzeul dedicat familiei Maniu.

Testamentul lui Iuliu Maniu
Muzeul dedicat familiei ilustrului om politic Iuliu Maniu se află la demisolul Bisericii Greco-catolice din localitatea sa natală și este îngrijit de către credincioși și administrat de părintele paroh Cristian Borz. De ce se află muzeul la biserica greco-catolică? Se știe că Iuliu Maniu a fost credincios greco-catolic, mama sa Clara Maniu (1842-1929) (născută Coroianu) fiind fiica preotului greco-catolic Denetriu Coroianu din Bobota. Și tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895) provenea dintr-o familie unită (greco-catolică) fiind fiul lui Teodor Man (descendent al lui Laurențiu Man - nobil român înnobilat de către împăratul Leopold I la Viena pe 7 decembrie 1699) și al Ilenei Bărnuțiu (sora revoluționarului Simion Bărnuțiu). Toți înaintașii lui Iuliu Maniu erau credincioși greco-catolici. În testamentul său din 8 februarie 1941 dat la Brașov în fața notarului dr. Nicolae Ioaneș, Iuliu Maniu scria: „Întreaga moşie, toate casele, edificiile, toate imobilele din comunele Şimleu, Bădăcin, Lampert şi Ilişina, cu tot fondul, viu şi mort, ca tot ce aparţine acestor realităţi, le las şi vor deveni proprietatea venerabilului Capitlu episcopesc greco-catolic intact român din Oradea, pentru scopurile ordinului de călugăriţe române greco-catolice franciscane din care face parte sora mea Cornelia. Dacă acest ordin de momentul morţii mele nu va fi organizat, eu doresc să fie organizat, iar averea aceasta să fie conservată sub denumirea Fundaţiei Ioan, Clara şi Cornelia Maniu. Pe imobilul din Bădăcin să se organizeze un claustru de călugăriţe, menit să ocrotească şi să instruiască tineri români greco-catolici şi să se îngrijească bolnavi. La educaţia băieţilor şi fetelor educaţi în acest institut să se pună fondul principal pe dezvoltarea caracterului şi a simţului de morală creştină şi de iubire de neam ca devotament pentru muncă şi altruism. Dacă veneratul Capitlu, din orice motiv, ar fi împiedicat să înfiinţeze acest institut, averea se va folosi pentru alte scopuri culturale şi de binefacere româneşti…”. 

Așa că nu trebuie să mire pe nimeni că la Bădăcin, campania publică de salvare a casei memoriale este dusă de părintele Cristian Borz. După câteva încercări de a ajunge la Biserica Greco-Catolică din localitate, acolo unde știam că există un mic muzeu amenajat în memoria lui Iuliu Maniu, iată că am reușit să ne corelăm programele, astfel că duminică 28 iunie 2015, împreună cu ”hoinarul” Cezar Fodoca am ajuns în curtea bisericii, cu puține minute înainte de sfârșitul Sfintei Liturghii. N-am vrut să tulburăm solemnitatea momentului, nici să distragem atenția credincioșilor cu tricourile noastre inscripționate cu logo-ul proiectului ”Hoinar prin Sălaj” așa că am așteptat terminarea slujbei. Părintele paroh Cristian Borz ne-a primit cu deschidere, bucuros că are oaspeți. Părintele ne-a prezentat biserica, construcție nouă ce a fost sfințită pe 25 iulie 2010, pe un teren dăruit în 1933 de către Iuliu Maniu cu scopul de a se construi o școală, o casă parohială și o biserică. Toate trei au fost construite, școala în 1937 iar biserica și casa parohială 63 de ani mai târziu. Biserica este simplă, păstrează oarecum arhitectura specific românească dar are și elemente de inspirație italienească. La jumătatea turnului se găsește o statuie a Fecioarei Maria. O altă statuetă, a Sfântului Anton se află în curte, în fața bisericii. La intrare în biserică, pe stânga se află la loc de cinste blazonul localității Bădăcin, portretul lui Iuliu Maniu, un rozar, ”actul fundațional” al bisericii și statuetele Fecioarei Maria și respectiv a Domnului Iisus. Turnul are o terasă descoperită de unde ai o panoramă deosebită asupra satului.




părintele paroh Cristian Borz
interiorul bisericii greco-catolice

Panorama din turnul bisericii

Hoinari prin Sălaj: Cezar Fodoca și Mirel Matyas
La demisolul bisericii, se află Muzeul Iuliu Maniu. La intrare, este amenajat un colț etnografic foarte frumos. Impresionează costumele populare autentice, specifice zonei alături de obiecte de uz gospodăresc sau vase de ceramică. Trecem apoi în sala principală, acolo unde se află Muzeul dedicat familiei Maniu. Muzeul este unul provizoriu, până se vor termina lucrările de reabilitare a casei memoriale. A fost inaugurat în 2010 și de atunci prin donații și achiziții s-au strâns o mulțime de obiecte care fie i-au aparținut ilustrului om politic, fie amintesc de acesta. Părintele Borz, ne este ghid. Vorbește cu dezinvoltura unui preot obișnuit cu predicile, dar și având solide cunoștințe istorice. Ascultându-l ai impresia că ești într-un muzeu adevărat. 

Costum popular specific zonei

Remarc blazonul familiei Man - cea înnobilată de împăratul Leopold I. Ghidul nostru ne ține o adevărată lecție de istorie ce ne poartă din timpurile străvechi până ajungem la istoria familiei Maniu. Pereții sunt tapetați cu bannere ce conțin informații despre istoricul localității sau ale familiei din care se trage Iuliu Maniu. Pe diverse piese de mobilier, unele recuperate din casa memorială, altele achiziționate sau donate de diverse persoane, se găsesc copii ale unor documente importante din istoria familiei și până la urmă din istoria Transilvaniei și a României. Remarc unele documente (în copie) interesante cum ar fi testamentul său din 1941 sau foaia matricolă (scisă în maghiară, firește) de la absolvirea Colegiului Reformat ”Wesselényi” din Zalău. Un alt document mi se pare a fi extrem de interesant. Este vorba despre o carte de apartenență scrisă în limba germană, un fel de plăcuță de identificare dar din carton, pe care a avut-o Iuliu Maniu în primul război mondial. Este datată 1915. Sunt multe alte documente importante, toate amintind de viața celui care a făcut România Mare. Fiecare obiect are povestea lui, părintele Borz știe povestea fiecăruia.




Cartea de identitate a lui Iuliu Maniu din Primul Război Mondial
În partea din față a încăperii se află și cele mai importante obiecte care i-au aparținut lui Iuliu Maniu. Un birou pe care se află o pălărie, un baston, o mariță de încălțat cizme și o batistă cu monogramele I.M. Bastonul și pălăria sunt cele care se aflau la el în momentul arestării, în 1947. Pălăria i-a fost făcută cadou lui Maniu și are inscripționat în interior anul nașterii sale 1873. Și povestea recuperării acestora este una interesantă. În 2006, fostul ofițer politic al închisorii Sighet, acolo unde a murit în 1953 Iuliu Maniu, Alexandru Satmari a încercat să vândă obiectele pe piața neagră. Un jurnalist află de intenție și anunță procuratura militară care prin procurorul Seserman de la Cluj începe o anchetă. Ancheta a ajuns Parchetul de pe lângă Inalta Curte de la București, obiectele ajungând și ele acolo ca și probă în dosar. Între timp Alexandru Satmari moare iar dosarul este închis. Obiectele sunt restituite familiei, iar de acolo în 2012 ajung acasă la Bădăcin. 

Pălăria și bastonul cu care a fost arestat Iuliu Maniu


Dincolo de birou, înainte de a trece în cealaltă încăpere, pe pereți se găsesc două tablouri ale părinților lui Iuliu Maniu încadrate de portrete ale suveranilor României, cei sub a căror domnie s-a înfăptuit Marea Unire: Regele Ferdinand și Regina Maria. Între portretul lui Ioan Maniu și cel al Regelui Ferdinand se află la loc de cinste drapelul regal al României. Un simbol puternic care atestă, dacă mai era nevoie, că familia Maniu și comunitatea greco-catolică din Transilvania a contribuit decisiv la formarea României Mari.

Muzeul mai este completat cu o serie de cărți și obiecte religioase, unele foarte valoroase. Sunt așezate pe o măsută acoperită de o față de masă din 1937 cu monograma Corneliei Maniu. Piesa de rezistență este un Liturghier ediția lui Timotei Cipariu – primul cu caractere latine. Un alt obiect interesant reprezintă un altar din lemn sculptat, care a fost recuperat din vechea biserică greco-catolică. Pe talpa obiectului se poate vedea din nou monograma C.M. (Cornelia Maniu), anul 1923 și textul: ”Planul și desenele de Cornelia Maniu de Bădăcin / construit de Pentek Miklos meșter din Șimleu / încrustat de Traian Lupo fiu de țăran din Sici”.

Liturghier, ediția Timotei Cipariu


Altarul capelei familiei Maniu - machetă de lemn
Sunt multe alte obiecte, fiecare cu povestea lui. Ți-ar trebui câteva ore ca să afli toate poveștile, extrem de interesante de altfel. Însă la Bădăcin timpul nu mai are răbdare. Depinde doar de noi să dăm o șansă casei memoriale a lui Iuliu Maniu, iar toate aceste obiecte care i-au aparținut sau care amintesc despre viața și activitatea sa politică să se întoarcă acolo unde le este locul.



Doritorii pot să sprijine acest proiect, donând în conturile:
Lei: RO22RZBR0000060002085400
Euro: RO18RZBR0000060002899205
Dolari: RO11 RZBR 0000 0600 1092 7730
Cont PayPal: salvaticasamaniu@yahoo.com
deschise la Raiffeisen Bank, Agenţia Şimleu-Silvaniei, jud. Sălaj




  
↧

Pe Măgura Moigradului, în căutarea anticului Porolisso

July 5, 2015, 1:27 am
$
0
0
Așteptat cu sufletul la gură un an de zile - cel puțin de către mine - festivalul Porolissum Fest, ajuns la a V-a ediție, a debutat, la fel ca și în cazul edițiilor precedente cu o veritabilă lecție de istorie în aer liber. De data aceasta a fost vorba despre o drumeție pe Măgura Moigradului, acolo unde exista în antichitate antica fortificație dacică Porolisso - nume preluat apoi de către romani și transformat în Porolissum. Ghidul nostru a fost dr. Horea Pop - cercetător în cadrul Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău.





Am decis să particip și în acest an la excursie, nu pentru că n-am mai urcat pe Măgura Moigradului, ci pentru că am vrut să aflu de la un specialist, de la un istoric, povestea acelei cetăți dacice. Și, vă asigur, Horea Pop este un povestitor desăvârșit. Un alt motiv pentru care am ales să particip la această excursie este acela că, proiectul fotografic ”Hoinar prin Sălaj” pe care l-am lansat de curând împreună cu Cezar Fodoca și Marius Criste, tocmai asta își propune: să ajungă în locurile spectaculoase din județ. Și dacă vreți, un al treilea motiv a fost acela că blogul Foto-Travel este partener al acestei ediții a Porolissum Fest.

Hoinarii Mirel Matyas și Cezar Fodoca
La ora fixată de organizatori, am sosit împreună cu Cezar Fodoca și nepotul meu Alexandru Blaga la baza Măgurii Moigradului, aproape de pensiunea Casa Romană. Aici se strânseseră deja mai mulți excursioniști, adulți, tineri și copii. Pe unii i-am mai văzut și la edițiile anterioare - sunt abonați la festival; pe alții i-am văzut acum pentru prima dată. Sunt și sălăjeni dar și veniți de departe special pentru festival. Faptul că există aproape de Complexul Arheologic Porolissum o pensiune turistică - mă refer aici la Casa Romană, a dus la creșterea numărului turiștilor care vin de departe pentru festival.
Pensiunea Casa Romană
istoricul Horea Pop un ghid desăvârșit
După ”sfertul academic” - meteahnă veche românească, am pornit la drum nu înainte de primele informații oferite de istoricul Horea Pop, ghidul nostru de astăzi. Astfel am aflat că Măgura Moigradului la fel ca și Dealul Citera sau alte culmi din zonă sunt rezultatul erupțiilor vulcanice care au ”spart” lanțul munților Meseș creând trecătoarea cunoscută sub numele de ”Poarta Meseșană”. Înălțimea apreciabilă și situația strategică a Măgurii Moigradului, au făcut ca în timp aici să se înființeze una dintre cetățile dacice importante, cea mai mare din Dacia după spusele ghidului. 



Urcăm pe drumul amenajat de cei care exploatează astăzi cariera care a ”mușcat” adânc dintr-unul dintre versanți - piatra de aici fiind una dintre cele mai bune pentru construcții din întreaga zonă. Când dăm de câte un petec de umbră, Horea care este atent la efortul excursioniștilor, se oprește și reia lecția de istorie. Ne spune că nu vom ajunge chiar pe platou, acolo unde a fost cetatea Porolisso din cauza vegetației abundente. Mai aflăm că la început, culmea Măgurii era folosită ca și loc sacru, aici arheologii au descoperit zeci de urne de incinerare. Așezarea dacică era jos, la poalele dealului pe care-l escaladăm acum. Nu se știe exact de ce, dacii aleg să urce pe Măgură și să întemeieze o cetate care avea să devină una dintre cele mai mari și mai importante. Să fi simțit pericolul iminent pe care-l reprezenta Imperiul Roman aflat în expansiune? Sau să se fi refugiat din calea barbarilor? Cert este că, potrivit arheologilor, aici a existat o cetate a căror fortificații din lemn nu se mai văd. Culmea Moigradului oferă o vedere spectaculoasă de jur împrejur, până departe pe Măgura Șimleului acolo unde se presupune că se afla antica Dacidava.



În timp ce cu urechea eram atent la explicațiile specialistului, împreună cu Cezar încercam să facem o panoramă a zonei. Proiectul nostru, ”Hoinar prin Sălaj”  și-a propus să valorifice toate aceste imagini panoramice spectaculoase. Este posibil ca la un moment dat să avem chiar și o expoziție făcută doar cu panorame. Așa că încercăm să nu pierdem nicio oportunitate. De asemenea Natura este foarte generoasă, ne oferă mereu prilejul de a fotografia fie flori de câmp fie un fluture zburdalnic care nu vrea să-și deschidă aripile. 


Ajungem sus, pe platou dar decidem să nu ne aventurăm mai departe din cauza vegetației abundente crescută aici. Horea ne dă ultimele explicații, a venit pregătit și înarmat cu tot felul de cărți și pliante. Lumea se strânge roată în jurul lui și este atentă la explicații. Dacă tot au urcat până aici, dincolo de frumusețea peisajului sunt interesați și de istorie. Printre excursioniști sunt și doi colegi de breaslă cu Horea, am înțeles că au venit tocmai de la Deva, special pentru festival. Cei trei au un dialog științific, ca între istorici pasionați. Moment în care restul participanților își îndreaptă atenția spre spectacolul Naturii.




Revenim pe același drum la punctul de plecare, iar de aici o parte a grupului se va reuni în tabără, în fața porții castrului. Aici e agitație mare, se montează scena, se fac ultimele pregătiri. Deja încep să vină reenactorii, cei care vor ține publicul cu sufletul la gură. Se anunță o ediție a Porolissum Fest cum n-a mai fost încă. Sunt toate premisele să fie așa, drumul este bun, timpul este frumos. 



În timp ce stau de vorbă cu prieteni vechi, membri în trupele de reenactment, o parte dintre excursioniști participă la un concurs de cultură generală. Sunt 4 copii curajoși și doi adulți. Copiii se află la egalitate după ce răspund la cele 10 întrebări, așa că juriul format din doamna Sanda Băcueț și domnul Horea Pop decid să le mai dea un test suplimentar cu 4 întrebări. Astfel reușesc să-i departajeze pe copii și să le acorde premiile constând în diplome și obiecte cu specific roman sau dacic: brățări, medalioane sau monede. Copiii, ca orice copii care câștigă un concurs sunt bucuroși. Nepotul meu, Alexandru Blaga - un pasionat de istoria Imperiului Roman și un colaborator al Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău, a obținut locul III de care este foarte mândru. Orgolios din fire, nu se abține să-i ”reproșeze” lui Horea Pop faptul că au fost prea multe întrebări despre daci și mai puține despre romani...


Alexandru Blaga și istoricul Horea Pop 

Împreună cu Alexandru Blaga - nepotul meu și cu istoricul Horea Pop


Din păcate, n-am reușit să particip la evenimentele anunțate pentru sera primei zile a Porolissum Fest. În schim, am fost reprezentat de Alexandru Blaga, care ”mi-a făcut în ciudă” postând pe facebook imagini spectaculoase cu tragerile de noapte. Mă voi revanșa însă a doua zi, când voi lua parte la toate activitățile celei de a V-a ediții a Porolissum Fest. Până la o nouă relatare, vă salut în spirit roman: Ave Porolissum!
↧

Porolissum Fest 2015: Cea mai amplă desfășurare de forțe de până acum

July 9, 2015, 1:59 pm
$
0
0
Așa cum anticipam, festivalul de reconstituire istorică antică Porolissum Fest, ajuns la a V-a ediție, are toate șansele să devină cel mai important festival de acest gen din România. Este un pariu pe cale să fie câștigat de către Consiliul Județean Sălaj, care prin Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, respectiv Asociația ”Amicii Muzeului” a mobilizat la Porolissum în fața Porta Praetoria, toate trupele de reenactment antic din România. Cu fiecare an festivalul a câștigat în notorietate, iar ultimele investiții în infrastructura turistică au atras la Porolissum peste 2500 de turiști. Blogul Foto-Travel a avut onoarea de a fi partener al festivalului, postură din care s-a implicat în promovarea acestuia. Iată povestea unei zile memorabile.




În ciuda vremii deosebit de calde, în cele două zile de festival, la Porolissum au ajuns peste 2500 de turiști, fie că au fost din Zalău, din Sălaj sau din diferite alte județe din țară. Cine a ajuns la Porolissum a avut parte de un spectacol pe cinste, cum rar s-a mai văzut. Au fost prezente toate trupele de reenactment antic din România, unele dintre ele participând și la edițiile anterioare, altele venite pentru prima dată. Mi-am luat inima în dinți și am mers la Porolissum, conștient de faptul că voi avea de îndurat temperaturi foarte mari. Însă dragostea față de istoria antică, parteneriatul cu Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău dar și faptul că am avut invitați de la Cluj-Napoca - toate aceste argumente au fost mult mai puternice decât căldura de afară. 

Am ajuns chiar de la început și am prins momentul în care domnul Tiberiu Marc, președintele Consiliului Județean Sălaj s-a adresat celor prezenți cu un discurs scurt, mult mai scurt decât de obicei: "Vă mulțumesc tuturor celor care vă este dat să fiți astăzi aici la Porolissum, un loc special. Mulțumesc organizatorilor, mulțumesc invitaților, acestor minunate trupe care au venit din toată țara. Cred că sunt toate argumentele ca aici la Porolissum, în viitor, să construim un loc unic. Ave Porolissum!”


Tiberiu Marc - președintele CJ Sălaj
A vorbit apoi, așa cum este și firesc, doamna Corina Bejinariu - managerul Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău, organizatorul evenimentului. ”Bine ați venit la cea de a V-a ediție a festivalului Porolissum Fest. Suntem deja vechi prieteni cu unii dintre dumneavoastră, în special cu membri ai trupelor de reconstituire istorică. Ne bucurăm să vă avem astăzi pe toți cei care aveți ca pasiune reconstituirea istorică a antichității din România. Este o bucurie pentru noi, este o onoare pentru noi și o mare realizare pentru complexul arheologic Porolissum, să putem să reunim în spațiul acesta încărcat de istorie pe toți cei care își propun să ne introducă în atmosfera acelor vremuri cu multă dăruire și cu mult profesionalism. [...] Prezența dumneavoastră aici este un argument forte că merită să ne promovăm patrimoniul și că la un moment dat, oricât de futurist sună, putem să creem dezvoltare locală prin promovarea patrimoniului.” - a fost mesajul transmis celor prezenți. 


dr.Corina Bejinariu - managerul MJIAZ
Însă greul festivalului este dus de trupele de reenactment, ele fac deliciul publicului, sunt ”sarea și piperul” unui astfel de eveniment. Mi-a plăcut gestul simbolic al organizatorilor de a înmâna fiecărei din cele 14 formații prezente, o diplomă care atestă pe de o parte participarea lor la Porolissum Fest - un festival dorit de trupe să-l aibă în palmares - și pe de altă parte este dacă vreți, o răsplată dată anticipat celor care vor munci din greu, pe un soare arzător ca publicul să se simtă bine. Însuși președintele Consiliului Județean Sălaj, domnul Tiberiu Marc, a înmânat aceste diplome numite ”corona triumphalis” următoarelor formații și trupe de reenactment: Nimfele Daciei, Vox Dacorum, Virtvs Antiqva, Terra Dacica Aeterna, Asociația culturală pentru istorie vie Alba Iulia, Lupii Pustei, Ludus Apulensis, Omnis Barbaria, Hoarda Barbară - trupa GOD, Asociația Danais Constanța, Ludus Danais, Asociația Amicii Muzeului Zalău, Vulturii din Călata și Peregrinus. 

Dacii din cadrul Asociației Amicii Muzeului



Formația de muzică arhaică Vox Dacorum


Ultima ”corona triumfalis” a fost acordată domnului Tiberiu Marc, președintele Consiliului Județean Sălaj care ”face tot posibilul ca reenactment-ul să se dezvolte în județul Sălaj și să promoveze ceea ce înseamnă patrimoniul arheologic și istoric”. 

După salutul războinicilor, a urmat conform programului, dansul fetelor de la Nimfele Daciei și recitalul de cântece arhaice ale trupei Vox Dacorum condusă de fosta mea colegă (din clasele I-XII) Ancuța Mărieș. Le mai văzusem pe fete, chiar am scris și un material despre ele, iar pe Ancuța o știu ”de când lumea” așa că mi-am permis să lipsesc puțin. Am avut și motive întemeiate, verișoara mea Ginette Mercean împreună cu soțul ei Mircea Mercea și cu o prietenă de-a lor au venit tocmai de al Cluj, special pentru eveniment. Cum n-au mai fost niciodată la Porolissum au vrut să vadă castrul. Fotografi împătimiți, cum s-au văzut în plin câmp înflorit, au uitat pe moment de vestigiile istorice, de festival și s-au pus la fotografiat ...flori de câmp. 


Mircea Mercean - fascinat de câmpul înflorit
Cu greu i-am readus înapoi în fața Porta Praetoria acolo unde gladiatorii transpirau la propriu într-o încleștare cum rar s-a mai văzut. Anul acesta au fost multe trupe de gladiatori și pentru prima dată am văzut și gladiatoare...adică femei. 





Un alt moment inedit, care a ținut publicul cu sufletul la gură a fost acela în care doi tineri șoimari au avut un moment de dresaj cu păsări de pradă. Dorin Cărăbeț și Forrai Antal formează împreună trupa Peregrinus și sunt pentru prima dată la Porolissum, în Sălaj. Demonstrația lor necesită multă atenție și multă răbdare atât din partea lor cât și a publicului. Asta pentru că lucrează cu ...păsări de pradă. Loki - un mascul de uliu Harris, Coco - o femelă de corb și Maya - o femelă de șoim polar sunt cei trei protagoniști plini de personalitate și uneori încăpățânare, care pur și simplu au fermecat asistența prin zborul lor sau prin executarea comenzilor primite.  Un moment excelent, poate cel mai bun din cadrul actualei ediții a festivalului. Despre cei doi dresori și despre Asociația Peregrinus, puteți citi mai multe în excelentul articol din Transilvania Reporter. 



Loki într-o demosntrație aeriană
Publicul interacționează cu păsările
Coco înainte de a-și lua zborul
Vrând să surprind câteva cadre din unghiuri diferite, am urcat pe coama de deal ce duce de la poartă în cel mai înalt punct al castrului. Acolo m-am trezit pe neașteptate că sunt prins între liniile inamice, îndemnul organizatorilor pentru public de a părăsi zona găsindu-mă în imposibilitatea de a face acest lucru. Fie renunțam să mai văd ceva din spectacol - lucru pe care l-am exclus din start, fie mă refugiez într-una din cetățile de lemn construite pentru scenariul marii bătălii ce se prefigura. Am ales ultima variantă. Am stat câteva minute la adăpostul uneia dintre ”cetăți” asta până când au venit ”barbarii” și o legiune de romani. 



Ritual de înm ormântare a unei căpetenii a dacilor
Clasica luptă dintre daci și romani


Noroc cu unul dintre combatanți, un barbar autentic pe numele lui adevărat George Bosie. Este moldovean și a venit pentru prima dată la Porolissum alături de colegii lui daci, barbari și romani din trupa Geto-Dacii din Moldova. M-a rugat să-i fac câteva fotografii și m-a îndemnat să rămân ca să surprind încleștarea dintre ei și romani. Fără să vreau m-am transformat într-un reporter de război, alături de prietenul Sebi Olaru (care tocmai venise de la un curs de pregătire pentru jurnaliștii de război). Împreună cu Sebi am făcut câteva zeci de poze și chiar am îndrăznit să ne apropiem de buza dealului și să privim scena de jos. Acolo în fața castrului de lemn se punea în scenă momentul funeraliilor unei căpetenii dace. Și-au făcut apariția și fetele de la Nimfele Daciei. Apoi, după scenariul stabilit, dacii și barbarii au atacat castrul de unde romanii au ripostat aruncând cu bolovani de sus. 


În așteptarea confruntării cu romanii


Nu știu cum s-a terminat lupta, căci cele două tabere de sus de pe creastă, au început să se atace reciproc. A fost mai întâi asaltul legiunilor romane întâmpinat de strigătele războinice ale dacilor și aliaților lor. După o primă încleștare nedecisă, a urmat incendierea unei palisade și tirul săgeților Lupilor Pustei, aliați de data aceasta cu romanii. O a doua încleștare a fost și mai aprigă. 










Nu știu exact ce s-a întâmplat în minutele următoare, pentru că din spatele liniilor frontului și-a făcut apariția maestrul bucătar Mircea Groza cu un buchet de cimbrișor...Părea atât de fermecat de plantele aromatice pe care le culegea încât nici nu și-a dat seama că se află într-o zonă de conflict. Apropo de maestrul Mircea Groza - un pasionat bucătar și promotor al gastronomiei sălăjene. Am avut onoarea de a gusta din preparatele făcute de el special pentru acest eveniment tocană de linte cu pui și ”panis militaris” - un fel de pâine nedospită și pot să vă spun doar atât...delicios!







Maestrul Mircea Groza și recolta sa de cimbrișor
Pe când să revin la teatrul de operațiuni îi văd pe cei doi foști inamici George Bosie și Arany János, un român moldovean și un ungur transilvănean făcând schimb de ...numere de telefon și adrese de e-mail, învăluiți în fumul palisadei. O imagine istorică pentru Porolissum.


vechi combatanți, acum prieteni
A urmat apoi un alt moment de șoimărit, al celor de la Peregrinus. Spuneam că e nevoie de multă răbdare cu aceste păsări de peadă. De exemplu Maya - vulturul polar, zăpăcit de canicula de afară şi de publicul numeros, a refuzat minute în șir să atace prada refugiindu-se pe un stâlp. Iar când aproape toți au uitat de ea (mai puțin cei doi dresori) și-a făcut apariția spre deliciul tuturor.








Maya în sbor spre...stîlăul de telegraf
A mai urmat o bătălie, de fapt un lung şir de mici altercaţii între legiunile romane şi inamicii lor daci. Conform scenariului, era vorba despre reconstituirea episodului retragerii romanilor din Dacia de pe vremea împăratului Aurelian. Imaginea cu dacii și barbarii care s-au strâns pentru poza de grup în fața Porta Praetoria de la Porolissum, în timp ce romanii erau dincolo de poartă, va rămâne emblematică până la următoarea ediție. 





O uriață ”testudo” - cea mai mare pe care a văzut-o Porolissum-ul
cavaleria atacă...

De data aceasta dacii au câștigat
Emoționant momentul de final, când combatanții - vechi prieteni de altfel - s-au salutat reciproc. S-a format instantaneu un rând de luptători daci și barbari care cu săbiile și pumnalele ridicate îi salutau pe romanii care treceau prin fața lor. Dovadă clară că se respectă reciproc, că luptele dintre ei sunt doar pentru deliciul publicului.









Un ultim moment a fost cel al concertului susținut de formația GOD. Mi-au plăcut acești ”barbari” îmbrăcați în haine de epocă, încălțați cu opinci și cântând un gen de rock ce duce spre gothic metal sau viking. Piese ca și ”Greuceanu”, ”From the Moldavian Ecclesiastic Throne” sau ”Noaptea” au fost pe placul celor care a u ales să rămână până la sfârșit. Iar inedita interpretare a piesei ”Au înnebunit salcâmii” a fost din punctul meu de vedere ”cireașa de pe tort”. Un concert superb, în ton cu evenimentele. O inspirată alegere a organizatorilor. 






Ce mi-a plăcut la ediția din acest an, a V-a? În primul rând că au fost multe trupe de reenactment, 14 la număr cu 235 de reenactori. A fost o adevărată desfășurare de forțe. Apoi faptul că au existat și momente inedite cum ar fi gladiatoarele din formația Ludus Danais și șoimarii din formația Peregrinus. Chiar dacă eu personal nu mă satul să-i văd pe ceilalți reenactori an de an, cei pomeniți au adus un suflu nou. Mi-a mai plăcut faptul că dincolo de spectacolul oferit de trupe, la Porolissum au fost și alte activități conexe: gastronomie cu Mircea Groza, ateliere de ceramică pentru copii, atelier de tras cu arcul. Și evident, mi-a plăcut faptul că au fost mulți spectatori. După numărul biletelor gratuite distribuite la intrare în complex, au fost în cele două zile de festival nu mai puțin de 2600 de vizitatori (1065 în prima zi și 1535 în a doua zi). Este adevărat că unii au fost atât sâmbătă cât și duminică, dar nu asta este important. Cu o mică excepție, nimeni nu are obsesia numărării vizitatorilor de la Porolissum, iar cine o face cred că nu are de lucru. 

Mai are un mare plus acest eveniment numit Porolissum Fest. Acela că nu s-a ”manelizat”, că nu s-a transformat în kitsch, în mioritica adunare la mici și bere. Este evident că în lipsa unor spații special amenajate pentru servirea mesei (restaurante de exemplu), turiștii au nevoie de un loc din care să-și poată cumpăra câte ceva. E meritul organizatorilor că au știut cum să gestioneze situația astfel încât să nu se exagereze. 

Corect ar fi să spun și ce nu mi-a plăcut. Nu sunt multe aceste aspecte, însă cred că ele pot fi îmbunătățite pe viitor. Personal consider că amplasarea acelui chioșc care vindea de toate (prezenta lor e necesară) nu a fost bine stabilită. Au fost chiar în drum, chiar lângă scenă. Au fost momente când coada la grătare sau la băuturi încurca circulația. Probabil ar fi fost mai eficient pentru fluidizarea traficului dacă erau undeva mai în spate. Ar mai fi lipsa unei zone de unde turiștii să poată urmări spectacolul în siguranță și eventual fără a fi nevoiți să stea ore în șir în soare. De-a lungul anilor s-au făcut diferite încercări, spectacolul a fost mutat în diverse locuri, fie în fața porții castrului fie în amfiteatru. Însă niciunde, actuala infrastructură turistică nu oferă un spațiu adecvat. Mie personal îmi place imaginea Porta Praetoria în fundal, cred că aceasta e cea mai potrivită alegere, însă aici ar trebui amenajat ceva pentru spectatori, un fel de tribune, ca să nu mai fie nevoiți să stea lipiți de ziduri la umbră. Poate că nici scena nu a fost amplasata în cel mai adecvat loc. La un moment dat, în timp ce formația GOD era pe scenă, între ei și public s-a interpus un...autocar. E clar, vina nu este a celor de pe scenă ci mai degrabă e a celor care n-au avut răbdare să se termine evenimentul și apoi să plece. 

Cu toate aceste neajunsuri, a fost o ediție a festivalului memorabilă. Faima festivalului a depășit de mult granițele județului, devenind un eveniment regional. Pentru prima dată, evenimentul s-a bucurat de o promovare în presa regională, atât cea scrisă (Transilvania Reporter) cât și în cea vizuală (Digi 24, Regio TV). Am văzut mulți, mulți fotografi care au surprins momente ale festivalului în poze superbe. Rețelele de socializare au fost luate cu asalt de sute de fotografii spectaculoase. Din respect pentru cei care au muncit în soare, încercând să surprindă aspectele cele mai importante, am să deschid o listă cu link-uri spre acele albume.

Iar până la ediția de anul viitor, vă salut în spiritul festivalului: 
AVE POROLISSUM!

Articole în presa scrisă:
Știri video:
Albume cu imagini:




↧
Search

Porolissum: pași spre o destinație turistică de top

July 12, 2015, 10:11 pm
$
0
0
Porolissum - cel mai nordic bastion al Imperiului Roman din provincia Dacia, a fost înființat în anul 106 de către împăratul Traian, în urma cuceririi Daciei. Castrul Porolissum cu rol defensiv, era situat la marginea Limesului roman. În jurul castrului s-a dezvoltat orașul civil Porolissum, care avea să devină în anul 124 capitala provinciei Dacia Porolissensis, în urma reorganizării administrative de pe vremea împăratului Hadrian. În vremurile sale de glorie, orașul Porolissum - ridicat la rang de municipiu - avea 20.000 de locuitori, iar amfiteatrul construit aici având dimensiuni de 84,5 metri / 73,7 metri era cel mai mare din Dacia. Iată doar câteva caracteristici care fac din complexul arheologic de la Porolissum, unul dintre cele mai importante sit-uri antice din țară. Dacă din punct de vedere al arheologilor, Porolissum-ul este foarte bine documentat, specialiștii Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău cunoscând în detaliu aproape fiecare stradă a orașului roman, pentru publicul larg nu este așa. De aceea, un proiect de reconstrucție a unor edificii romane care puteau fi întâlnite și la Porolissum, este unul salutar și ar putea transforma, în sfârșit, Porolissum-ul într-o mare atracție turistică.




Sit-ul arheologic de la Porolissum este bine cunoscut în județul Sălaj, fiind poate, alături de Grădina Botanică din Jibou și de rezervația naturală Grădina Zmeilor, cea mai importantă atracție turistică a județului. Porta Praetoria - reconstruită, este principala poartă de intrare în castrul mare de pe Dealul Pomăt, iar imagina sa este emblematică. Este logo-ul mai multor evenimente ce au loc aici, printre care și festivalul de reconstituire istorică Porolissum Fest, ajuns în acest an la ediția a V-a. Porolissum Fest a reușit să facă din castrul de la Porolissum un obiectiv turistic important, faima acestuia trecând granițele județului. 

Ambițiile Consiliului Județean Sălaj și deopotrivă a Muzeului Județean de istorie și Artă Zalău, de a transforma Porolissum-ul într-un obiectiv turistic de talie internațională, sunt firești. Există un potențial turistic uriaș, încă neexploatat. Încercările de a organiza aici diverse evenimente: festivaluri de reconstituire istorică, concerte, proiecții de filme în aer liber, s-au lovit până nu demult de o infrastructură turistică aproape inexistentă. Drumul care urca din localitatea Moigrad până la castru era aproape impracticabil iar în zonă nu existau pensiuni sau localuri. Turistul de astăzi are nevoie de o infrastructură minimală, drumuri bune și eventual posibilități de petrecere a timpului liber. Altfel, așa cum s-a dovedit deja, oricât de spectaculos ar fi acel obiectiv, puțini se vor încumeta să ajungă acolo. 

Iată că în ultimii ani, s-au făcut progrese importante în acest sens. Grației unui proiect al Consiliului Județean Sălaj - ”Circuitul castrelor romane din județul Sălaj” - proiect aflat în faza de implementare, a fost reabilitat drumul comunal DC 21 pe porțiunea de aproximativ 5 km dintre intersecția cu DJ 108A și castru. Acum se poate urca în condiții foarte bune până sus la castrul roman, iar când vor fi gata amenajate și parcările, abia atunci autocarele cu turiști se pot aventura la Porolissum. Proiectul își propune printre altele și lucrări de restaurare-conservare, de iluminare nocturnă, de amenajare a unui punct de informare turistică. Cine a fost recent la Porolissum a remarcat construcția de piatră de la intrare, de lângă vama romană, dar și decopertarea drumului roman din incinta castrului (Via Praetoria) sau reconstrucția unei părți a amfiteatrului. 


Clădire romană reconstruită

se lucrează la reabilitarea amfiteatrului
O investiție privată de data aceasta, vine să completeze vidul format de lipsa spațiilor de recreere și cazare. La ieșirea din localitatea Moigrad, aproape de locul unde va fi amenajată una dintre parcări, a fost deschis un modern local - restaurant și pensiune - având o arhitectură ce amintește de casele romane. De altfel, pensiunea se intitulează simplu și sugestiv: Casa Romană. A fost proiectată de firma de arhitectură Ars Longa după normele de proiectare ale lui Vitruvius. Conform arhitecților ”pensiunea a fost gândită ca și un mediu în care turiștii să retrăiască senzațiile spațiale din epoca romană. Este destul de departe de castrul propriu zis și imaginea ei nu se suprapune în niciun fel cu cea a ruinelor autentice.” 


Pensiunea Casa Romană

Dar asta nu este decât începutul transformărilor de la Porolissum. Pentru a deveni o atracție turistică importantă, e nevoie de mai mult decât atât. Iată că acum câteva, chiar înainte de debutul celei de a V-a ediții a festivalului Porolissum Fest, Consiliul Județean Sălaj surprinde (plăcut) printr-o conferință de presă în care sunt dezvăluite intențiile de viitor. Intenții care sunt...pur și simplu extraordinare!

Președintele Consiliului Județean Sălaj, domnul Tiberiu Marc a ținut miercuri 1 iulie 2015 o conferință de presă în cadrul căreia a prezentat un proiect unic, spectaculos, care odată implementat ar putea transforma Porolissum-ul în acel obiectiv turistic de top, la care cu toții visăm. Recunosc, ca unul care urmăresc cu interes aproape tot ce se întâmplă la Porolissum, am fost luat prin surprindere. Nu-mi închipuiam că există intenția lansării unui proiect atât de spectaculos. Exista ideea de proiect încă de acum câțiva ani și aparține specialiștilor de la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău. Iată că acum, ideea este ”scoasă de la naftalină” și pentru început transformată într-un proiect ambițios, inedit.

Proiectul Dacia Porolissensis Holiday, ce va fi implementat de Consiliul Județean Sălaj, Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalăuși Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Sălaj Plus își propune nici  mai mult, nici mai puțin, decât ”reconstruirea a 12 edificii romane și dacice într-un ansamblu cu destinație turistică, propus ca o porțiune de oraș roman de tip municipiu specific zonelor de pe lângă castrele auxiliare”  - se arată în filmul de prezentare realizat de ADI Sălaj Plus. Un film ce te ține cu sufletul la gură, ce te duce în timp până în vremea Imperiului Roman, un film ce poate (și trebuie) vizionat aici. Iată pe scurt, folosind capturi de ecran din documentar, ce s-ar putea să vedeți la Porolissum peste câțiva ani. Locul ales este în afara sitului arheologic, la dreapta drumului roman ce duce de la vamă în castru, într-o zonă mai joasă (aleasă probabil pentru a avea acces mai facil la resursele de apă). Astăzi acolo e o mare pășune și un teren de fotbal improvizat de tinerii din sat.


planul celor 12 construcții
Opt dintre aceste construcții vor fi ridicate de o parte și de alta a unui drum lung de 72 de metri. Vor fi reconstrucții ale unor clădiri descoperite la Porolissum în alte așezări similare din Dacia Romană. Toate aceste construcții se pot adapta profilului de pensiuni, restaurante sau magazine. Va exista apoi o altă stradă perpendiculară pe prima și alte patru construcții: două vile, un local de reuniune al nobililor daci, respectiv a unei terme. 


Așa vor arăta în teren primele 8 clădiri

Întregul complex de 12 clădiri preconizat a se ridica la Porolissum
Filmul de prezentare a proiectului, ce cuprinde spectaculoase descrieri 3D ale clădirilor, aduce lămuriri în legătură cu cele 12 edificii:
  • Casa meșteșugarului: reconstrucție după un edificiu din Tibiscum (azi Jupa, lângă Caransebeș). Planul clădirii este lung și cu front îngust la stradă, tipic pentru clădirile din zona castrelor. Propunerea utilității acestei case este de pensiune turistică cu magazine de artizanat;

  • Casa de lemn si chirpic cu coridor central: poate fi reconstruită după modelul celei descoperite în Sarmizegetusa care a aparținut primilor coloniști din vremea lui Traian. Edificiul construit la Porolissum ar putea adăposti o pensiune;



  • Casa de piatră cu coridor central: propune o reconstrucţie după un edificiu descoperit la Micia (azi Vețel, în apropiere de Deva). Va avea un plan similar celei precedente, dar pereții vor fi din piatră. Utilitatea propusă este tot de pensiune, casă familială;

  • Ferma romană: va fi asemenea celei descoperite la Juc-Herghelie (județul Cluj) și se pretează foarte bine pentru o pensiune restaurant cu specific roman;




  • Casa cu cerdac 1: reconstituire după o construcție de la Arcobadara (azi Ilișua, județul Bistrița-Năsăud). Era construită din lemn și chirpic, iar utilitatea propusă în cadrul complexului turistic de la Porolissum este de pensiune;

  • Casa cu cerdac 2: reconstrucție după cea descoperită la Porolissum, foarte asemănătoare cu cea precedentă, cu observația că pereții celei din urmă sunt de piatră. Se pretează la o pensiune de închiriat unei familii cu copii care dorește să retrăiască atmosfera din vremea imperiului;

  • Clădirea de piatră și mortar cu coloane în față: a fost descoperită la Tibiscum. Se remarcă prin porticul precedat de șase coloane de piatră pavate cu cărămizi. Este cel mai somptuos edificiu din târgurile provinciei Dacia cercetat până în prezent. Destinația propusă: pensiune;


  • Casa de piatră și mortar cu coloane de piatră în față: a fost descoperită la Porolissum și este un edificiu tipic de casă familială din provincia Dacia. Și acesta este propusă pentru a fi o pensiune în cadrul complexului turistic preconizat a se construi la Porolissum;


Iată așadar 8 edificii, toate din provincia romană Dacia. Dacă proiectul va fi dus la bun sfârșit, practic aici la Porolissum va fi un mini-orășel roman format din 8 pensiuni, fiecare cu specificul ei. Ar fi primele spații de cazare de tip pensiune ce s-ar putea ridica aici, la Porolissum ce ar putea asigura fluxul de turiști pe care ni-i dorim atât de mult. 

Apoi, ambițiosul proiect Dacia Porolissensis Holiday, propus de Consiliul Județean Sălaj, mai cuprinde alte 4 edificii care ar completa oferta turistică. Iată utilitatea propusă pentru acestea:
  • Clădirea Băilor publice: balinea sau terme așa cum le denumeau romanii, reprezenta un loc de socializare. Reconstituite virtual după cele descoperite acum aproape un secol la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Și aici la Porolissum este în curs de cercetare un edificiu similar. Se mizează pe faptul că termele reconstruite în teren reprezintă o mare atracție turistică;

  • Vila cu cerdac și două turnuri: va fi reconstruită după un edificiu din Sarmisegetusa. Genul acesta de construcții se găsea peste tot în iImperiul Roman;

  • Vila cu baie integrata: reprezintă reconstrucția unui edificiu somptuos descoperit la Apahida, lângă Cluj-Napoca;

  • Restaurant cu specific dacic:  este ultima clădire a ansamblului ce propune reconstrucția așa zisului sanctuar patrulater din Sarmizegetusa Regia;


Provocările unui astfel de proiect sunt mari: este greu să reconstruiești case care au existat acum aproape 2000 de ani, să imiți cu materialele de acum stilul și arhitectura acestora; să le dotezi cu toată infrastructura turistică modernă dar să păstrezi în același timp forma și funcționalitatea originală. Unde mai pui că eventualele costuri pentru realizarea acestui complex turistic sunt, fără îndoială, imense. 

Cu toate acestea, Porolissum-ul merită această șansă. Ar putea deveni astfel o veritabilă atracție turistică, un loc căutat de turiștii români și străini. Iar dezvoltarea turistică a zonei ar atrage după sine și dezvoltarea economică, ar genera cu siguranță locuri de muncă. Tinerii din zonă ar putea fi astfel convinși că și acasă pot avea un trai decent și de ce nu, cu puțină inspirație chiar o afacere de succes. O investiție în turism este pe termen mediu și lung profitabilă, așa că trebuie încurajată. 



↧
↧

Hoinar prin Sălaj: Feerie într-un lan de grâu

July 14, 2015, 11:47 am
$
0
0
La început a fost ideea. Ideea de a încerca promovarea turistică a județului Sălaj altfel decât până acum. Apoi transpunerea ideii într-un proiect viabil, acela de cartografiere fotografică a județului Sălaj. Ca să ne convingem că merită, am avut câteva ieșiri pe teren și de fiecare dată am descoperit locuri noi, am fotografiat oameni, case, biserici, crâmpeie din realitatea de zi cu zi a satelor sălăjene. Asta până într-o zi când ne-am aventurat într-un lan de grâu și, vă rog să ne credeți, a fost poate cea mai tare experiență fotografică de până acum.




Ieșim din Cristur-Crișeni, o localitate ce aparține de comuna Crișeni. Împreună cu Cezar Fodoca - ”hoinarul de serviciu”, suntem puțin dezamăgiți de faptul că este pentru a doua oară când încercăm să vedem interiorul Bisericii reformate de aici dar la fel ca și data trecută, nu-l găsim acasă pe preot, singurul care are cheia. Mă uit la ceas, suntem în grafic, este prea devreme să ne întoarcem la Zalău. 
- Ce zici, mergem să vedem comuna următoare, Dobrin? - îl întreb pe partenerul meu de proiect.
- Da, putem încerca. - zice el.
Pornesc mașina și o luăm spre Dobrin. La un moment dat, în curbă, vedem pe partea stângă, sus pe deal un copac singuratic într-un lan mare de grâu.
- Domnul profesor, uitați-vă la acel copac. Ce frumos se vede.
Trag cu coada ochiului. Da, Cezar are dreptate. Rulez încet și când ajungem în dreptul lui, trag pe dreapta. Coborâm din mașină și ne uităm hipnotizați la acel copac singuratic. O imagine de vis, pe care orice fotograf și-ar dori-o. Unde mai pui că cerul este ”pătat” de nori albi. Ne luăm aparatele și începem aventura.


Până să ajungem la copac, avem de traversat zona de lângă șosea, unde sunt terenurile localnicilor. Sunt culturi de porumb, straturi de zarzavaturi, cartofi. Mă rog, grădinile oamenilor. Încercăm să mergem fără să călcăm pe straturi, o luăm încet pe răzorul unui lan de porumb. Ajungem la un șanț, nu prea mare dar care are un firicel de apă. Fără să ne dăm seama speriem un stol de fluturi care se odihneau pe lutul umed. Zboară speriați în jurul nostru. 
- Lasă că-i vedem când ne întoarcem. - îi spun lui Cezar și trec primul peste șanț. N-a fost să fie, la întoarcere n-am mai nimerit acea zonă de traversare a canalului.

Urcăm încet, pentru că pe de o parte, ne agasează mereu mesajele de pe telefon. Ce ți-e și cu tehnica asta...Hotărât lucru, data viitoare lăsăm telefoanele în mașină. Pe de altă parte înaintăm greu și pentru că ne oprim să fotografiem orice: o floare, un colț de cer, satul ce se vede în stânga noastră. 


Nu mai vedem copacul, suntem sub deal. Gâfâim ușor, se vede că încă nu avem antrenament. Dar urcăm, urcăm încontinuu și simțim cum treptat ne eliberăm de toate grijile și ne scufundăm în Natură. Numai cine iese din oraș și o ia pe dealuri poate avea acest sentiment sublim, al detașării, al contopirii cu Natura. Pe când credeam că e simplu urcușul, dăm de niște mărăcini. Se întind la stânga și la dreapta noastră pe o distanță apreciabilă. De jos din drum nu i-am văzut, părea ceva nesemnificativ, o dungă verde ce marca și separa lanul de grâu de celelalte culturi. Acum că ne aflam în fața lui, părea de netrecut. Nu avea o lățime mai mare de 10 metri dar e suficient. Ochim o zonă unde mărăcinii nu par a fi atât de mari și-l urmez pe Cezar care-și face primul curaj. Am admirat întotdeauna curajul tinerilor, iar Cezar este un bun exemplu în acest sens. Cu grijă să nu ne agățăm hainele (n-ar fi prima dată) înaintăm. Când ajungem la jumătate, devine din ce în ce mai greu de trecut, dar vedem lanul de grâu și asta ne motivează în plus.

În fine, ieșim cu bine dintre mărăcini și ne minunăm ca Moromete. Parcă-l văd dându-și pălăria la o parte și scărpinându-se deasupra urechii. Exact ca atunci când și-a pus în plan să doboare salcâmul...




Lanul e mare, se întinde cât e dealul de o parte și de alta a noastră. Grâul nu este încă copt, dar bobul e mare, spicul bogat. Dar unde e copacul? Doar pentru el am venit până aici. Da, se vede vârful lui peste coama dealului. Ne aventurăm în lan, grâul ne ajunge până la piept. Încercăm să nu călcăm prea mult, însă ne liniștim când vedem urme lăsate de tractor, probabil au ierbicidat lanul. Se vede că lanul este curat, nu sunt buruieni, iar cele câteva rămas sunt numai bune de fotografiat. Dau de o floare mică roșie, ascunsă printre spice. E sângele voinicului. Fotografiem orice vedem: eu sunt concentrat pe detalii, îmi plac florile de câmp; Cezar e preocupat de nori și de peisaje. 

 




- Haideți să facem o panoramă. - mă trezește Cezar din visare. Da, ne-am propus ca de pe toate dealurile pe care vom urca, vom face panorame. Le-am prins gustul, încep să ne placă. Cezar are ”tupeul” de a face una de 360 de grade. Ține aparatul pe tip portret și începe să tragă cadru după cadru, rotindu-se în sensul acelor de ceasornic (sens invers trigonometric - pardon, defect profesional). Mă ascund în spatele lui să nu-l încurc, și mă rotesc odată cu el. Evident că nu mă las, și încerc și eu o astfel de panoramă. Cezar îmi dă sfaturi:
- Pentru panorame folosiți funcția automat. Așa ies mai bine pozele.
Îl ascult, ce să fac. Nu am complexe de inferioritate, Cezar e mult mai bun ca mine și cunoaște bine funcțiile aparatului. 



Ne simțim liberi, numai noi și lanul nesfârșit. Pardon, am uitat de copac. El este cel care ne fascinează, acea pată verde în marea de galben. Spre el ne îndreptăm pașii, traversând lanul exact cum o corabie traversează o mare. Cu diferența că lanul este liniștit, calm. Nici măcar nu se mișcă și nu cred că pare deranjat de trecerea noastră. Ici colo, este brazdă de urmele unui tractor care probabil a trecut prin el, perpendicular pe direcția noastră de înaintare, ca să-l ierbicideze. Curând ajungem la copac, care acum de aproape pare un copăcel de fapt. E un prun, un corcoduș crescut aici în câmp. Probabil a supraviețuit pentru că a oferit de-a lungul existenței sale, un petec de umbră, celor care au trudit pământul. Și doar cei care lucrează pământul știu aprecia existența unui pom, a unui copac, care-ți oferă umbră în zilele dogoritoare de vară. 



La un moment dat, Natura, parcă vrând să ne surprindă, să nu ne mai lase să plecăm, face cumva și adună norii deasupra copacului ca într-o piramidă. Superb...


E frumos aici în lan, nu-ți vine să mai mergi. Sentimentul de libertate, de comuniune cu Natura ne copleșește. Găsim pretext în a fotografia orice, însă cel mai interesant este de jos, de la firul ierbii, pardon, de la firul spicului de grâu. Și eu, și Cezar suntem fericiți ca doi copii, mă rog, eu ceva mai mare...Ne bucurăm că am avut inspirația de a urca până aici, în lanul nostru. Da, îi putem spune așa, pentru aproape o oră ne-am identificat cu el, i-am mângâiat spicele, l-am fotografiat.



- Parcă ai avut o idee, să ne facem un selfie și să punem pe pagina noastră, să vadă prietenii noștri pe unde umblăm - îi spun lui Cezar, deși nu sunt adeptul selfi-urilor. Fără să stea mult pe gânduri ia smartphone-ul și după ce ne înghesuim în cadru și zâmbim, îi mai ia câteva minute până pune poza pe pagina noastră de facebook. 



Pe final, înainte să coborâm, Cezar îmi face două poze ”de profil”. Eu și copacul. Într-una stau ”răstignit” cu brațele ridicate, încercând să cuprind  întreaga întindere. Este gestul care îl fac atunci când vreau să spun ”lumea toată e a mea”. E gestul pe care-l fac când sunt fericit!



GALERIE FOTO:
↧

”Asta e Viața” cu fotograful Lucian Muntean

July 15, 2015, 9:57 am
$
0
0
Mi-am făcut un obicei în a scrie despre diferite proiecte fotografice. Asta pentru că pe de o parte eu însumi cochetez de ceva vreme cu fotografia și pe de altă parte pentru că promovarea turistică – ce de altfel face parte din sfera mea de interes – se face și prin intermediul unor astfel de proiecte. Așa se face că pe la mijlocul lunii iunie, o știre de presă mi-a sugerat un alt subiect. Un titlul de genul ”Un fotograf ardelean duce Apusenii la Paris într-o expoziție foto inedită” nu poate decât să incite, să mă facă să-l cunosc pe autor. Așa se face că l-am contactat pe artist, pe fotoreporterul Lucian Muntean, iar povestea expoziției din Franța încerc să o descriu în cele ce urmează.


Lucian Muntean este artist vizual, foto-jurnalist, stabilit la București din 2006. A studiat la facultatea de Geologie din cadrul Universității ”Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca pe care a absolvit-o în 2001. Începând cu anul 1997, trece prin redacțiile principalelor ziare sau agenții de știri din România în calitate de fotoreporter: Ziua (1997-1998), Agerpres (2000-2001), Pro Sport (2001-2003), Gazeta Sporturilor (2003-2004),Adevărul (2006-2012). În 1998 a fost șeful departamentului foto la Ziar de Cluj iar de-a lungul anilor a fost fotoreporter colaborator la publicații precum Regard (2006-2013), Corriere della Sera (2011), Historia, Forbes (2007-2012), Mediafax (2001 – în prezent), Agenția Hepta (2004 – în prezent) sau Dilema Veche (2009-2013). În prezent este fotoreporter, membru fondator al revistei de artă contemporană MODERNISM.ro.

Ca și artist vizual (fotograf și pictor), Lucian Muntean are în portofoliu o serie de expoziții dintre care amintim: Bienala Internaționala Casablanca, Maroc (2014); ”Geografii subiective” – expoziție personală de pictură la Zalău (2014); Simpozionul ”Arta în Grădină”, Jibou (2014); ”Rogojel – Tradiții în tranziție”, Muzeul național al Satului ”Dimitrie Gusti” (2014); festivalul internațional de fotografie și și arte vizuale PhotoEspana, Madrid (2012); ”Flori și florărese” la ICR Budapesta, Ungaria (2012); ”România plurală – Sașii” ICR Varșovia, Polonia (2011); ”Fotografia documentară” Espacio Niram, Madrid (2010); ”Bucureștiul neiubit”, Institutul Francez, București (2010); ”Tradiții în tranziție la Rogojel” la casa Matei Corvin, Cluj-Napoca (2008); ”Le monde selon Rogojel” la festivalul multimedia Est-Ouest Die, Franța (2008) și lista ar putea continua. Lista completă a expozițiilor la care a participat Lucian Muntean, poate fi consultată pe site-ul său personal.

Lucian Muntean la vernisajul expoziției sale la Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj

În lunga listă a expozițiilor personale sau de grup, se remarcă două aspecte. Primul este cel legat de expoziția de fotografie ce are ca subiect ”tradițiile aflate în tranziție” din satul Rogojel din comuna clujeană Săcuieu, aflat la poalele masivului Vlădeasa. Al doilea aspect ce trebuie remarcat este lunga colaborare a fotografului Lucian Muntean cu Institutul Cultural Român (ICR) prin filiale sale din diferite orașe ale lumii. Ce altă promovare mai bună a României, a locurilor, obiceiurilor și tradițiilor din diferite părți ale țării? Și cum altcumva mai eficient decât prin intermediul imaginilor, care, nu-i așa, pot spune mai mult decât 1000 de cuvinte.

Lucian Muntean la Grădina Botanică din Jibou în 2014
Așa s-a întâmplat și cu expoziția de fotografie documentară cu tema ”Asta e viața - Mediul urban și rural românesc în Europa de azi” de Lucian Muntean și Jonas Mercier, expoziție găzduită de Galeria La fabrique de i’mage din Meysee, Franța.



Povestea acestei expoziții este una interesantă. În anul 2000, Lucian Muntean a început o serie de fotoreportaje într-un sat izolat din Munții Apuseni (în Rogojel), cu scopul de a arăta cum evoluează viața localnicilor de aici în pragul aderării României la Uniunea Europeană. Documentarul fotografic încearcă să evidențieze aspecte din viața rurală cum ar fi munca câmpului, păstoritul, cositul fânului, munca la pădure, culesul ciupercilor, pălinca sau tăiatul porcului și evoluția lor în actuala perioadă a globalizării. Migrația tinerilor spre oraș sau spre alte țări ale UE reprezintă o problemă sociologică complexă, în lumea satului tradițional având loc schimbări profunde.



Atât Lucian Muntean cât și Jonas Mercier au fost interesați pe termen lung să documenteze aspecte din viața cotidiană din România, atât din mediul industrial cât și din cel rural. Căci dincolo de instantaneele surprinse în satul Rogojel, expoziția din orașul Meysee conține și imagini care ilustrează aspecte din vița profesională a muncitorilor de la Depoul CFR Marfă din București. Este o îmbinare fericită a imaginilor color ce ilustrează satul românesc și acelor alb-negru ce ilustrează munca într-o fabrică.

Expoziția este și ea una inedită, prin faptul că fotografiile printate, de mari dimensiuni, nu sunt expuse într-un singur loc. Nu este ca și în cazul clasicelor galerii de artă, unde fotografiile / tablourile stau aranjate cuminți pe pereți, eventual sub lumina spoturilor. Aici, în cazul expoziției de la Meysee, fotografiile sunt ”împrăștiate” prin tot orășelul. Avem de a face cu o expoziție distribuită în diferite spații, ce anu au neapărat funcții artistice (un aprozar, o cafenea, un magazin alimentar etc). Practic tablourile celor doi artiști fotografi decorează și dau viață unor spații. Cum e să cumperi cartofi dintr-un aprozar, iar pe perete să fie o superbă fotografie cu niște țărani care scot cartofi pe un câmp în Rogojel? Interesantă și inedită idee.

Una dintre fotografiile lui Lucian Muntean într-un aprozar din Meysee, Franța.
Trebuie spuse câteva cuvinte și despre co-autorul expoziției din Meysee, Jonas Mercier. Stabilit în România din 2006, este jurnalist corespondent pentru mai multe instituții media francofone. Colaborează între altele cu La Croix (Franța), Le Soir (Belgia) sau Agenția France Press. A publicat fotoreportajul cu muncitorii de la depoul CFR Marfă din București, în 2012 în revista franceză Compétence photo.




Am aflat de curând că artistul Lucian Muntean se află pentru al doilea an consecutiv la Jibou, acolo unde în perioada 10-20 iulie are loc cea de a IV-a ediție a Simpozionului de arte vizuale ”Arta în Grădină”. Nu puteam rata o întâlnire cu acesta, mai ales că suntem prieteni virtuali pe rețelele de socializare. Voi profita și de faptul că unul dintre evenimentele conexe Simpozionului de arte vizuale ”Arta în Grădină” va fi o prezentare de fotografie de călătorie (specialitatea mea!), având ca temă o țară africană în care nu cred că o să ajung prea curând: Zambia. 

Afișul evenimentului de la Jibou
Materialul fotografic ce va fi prezentat la Jibou, a fost realizat în februarie 2009 cu ocazia unei vizite de lucru (pe atunci Lucian Muntean era fotoreporter la Adevărul) în orașul Livingstone din Zambia, aproape de granița cu Zimbabwe. O prezentare pe aceeași temă a fost susținută la Facultatea de Știința și Ingineria Mediului din cadrul Universității Babeș - Bolyai din Cluj-Napoca. 

Dacă afișul evenimentului, ce reprezintă o superbă imagine aeriană a cascadei Victoria, nu v-a convins încă, să vă rupeți din timpul vostru și să mergeți la Jibou, vă mai prezint (cu acordul autorului) câteva fotografii semnate Lucian Muntean.




Așadar, vă invit să-l cunoașteți personal pe Lucian Muntean, luând parte la prezentarea impresiilor de călătorie din Zambia. Evenimentul va avea loc joi 16 iulie 2015, începând cu ora 20.00, în Sala de Conferințe a Grădinii Botanice din Jibou.


Link-uri utile:







↧

Where is Mirel? (9): Italia de la Sud la Nord

July 15, 2015, 10:52 pm
$
0
0
Partea a doua a călătoriei globetrotter-ului Mirel Magop, de la NordKapp la Capul Horn, a luat o turnură importantă. Pornit pe 28 martie 2015 din localitatea Iaz, județul Sălaj în aventura care îl va duce până la cel mai sudic punct din America de Sud, Mirel a pornit înspre sudul Europei cu gândul de a trece apoi în Africa și de acolo în America de Sud. Așa se face că după ce a dat o fugă în Slovacia la Zvolen, după ce a traversat Austria și Dolomiții, a intrat în Italia și a mers mereu înspre sud, până în Sicilia. De aici s-a întors prima dată din drum. Asta pentru că pe 1 septembrie 2015 se va îmbarca din Madrid pentru zborul ce-l va duce la Rio!



 Ultima dată l-am lăsat pe Mirel Magop în Sicilia, acolo unde și-a întâlnit băiatul, pe Claudiu Laurențiu Magop. Din Sicilia, conform planului inițial, urma să treacă în Africa. Însă aici a intervenit schimbarea care l-a pus în situația să facă ”cale întoarsă”. Sponsorul lui principal, compania Lindab s-a ținut de promisiuni și i-a cumpărat biletul de avion spre Brazilia, doar că locul de îmbarcare este...Madrid. Deci, iată motivul pentru care a luat-o spre nord. 
”Pentru prima dată în călătoriile mele, m-am întors din drum! Prețurile cu care m-am confruntat acum, exact la începutul sezonului turistic, când s-au dublat și triplat au avut cea mai mare parte din vină! Așa că o să mă întorc până la Roma și de acolo ...pe Coasta de Azur...Costa Brava...Madrid! De acolo...1 septembrie...fly to Rio!” - scria Mirel pe 15 iunie pe pagina sa de facebook.

Unui călător desăvârșit ca și Mirel Magop, această întoarcere este ”floare la ureche”. oricine altul s-ar fi stresat de această situație. Însă el e omul care știe că destinul lui este hotărât. Țin minte discuția din toamnă de la Zalău, când mi-a spus printre altele că știe că se va găsi în locul potrivit la momentul potrivit. Pe de altă parte, răgazul de timp până pe 1 septembrie, este un motiv în plus pentru a vedea în tihnă frumusețile Italiei. O Italie care este un adevărat muzeu în aer liber: ”Italia a meritat să fie cea mai vizitată țară după România. La Roma voi fi pentru a patra oară. Nu voi mai pierde mult timp de data asta, eventual dacă mă invită cineva la o poveste (am multe povești!). O să vizitez doar Civitavechia, portul făcut din aurul dacic. probabil, ziua costumului popular mă va prinde acolo...Bun prilej și bun loc pentru a fi din nou român vero (?!)” - scria el pe facebook. 

Pe 21 iunie, de solstiţiu de vară era în Capua, o zi mai târziu la periferia Romei, la castel Gandolfo. În PiazzaVittorio Veneto din Roma a purtat din nou tricoul prin care protestează împotriva fracturării hidraulice și pentru salvarea Roșiei Montane. 



Ziua Tricolorului, 27 iunie l-a prins pe drum. În semn de respect pentru culorile țării sale și-a îmbrăcat rucsacul în tricolor. Chiar și mascota lui, Claudiu are o bendiță tricoloră: ”Claudiu a purtat tricolo de vreo 40 de zile. L-am convins că am uitat când e ziua tricolorului și de aceea îl va mai purta...ca nu cumva să treacă ziua și să-l prindă cumva nepregătit! Să nu-i spuneți, las' să-l poarte mereu...că-i stă bine, nu?”. 



Mi-a plăcut întotdeauna la el ironia fină, acea doză de umor caracteristică doar oamenilor inteligenți. Când era canicula mai mare, scria pe facebook: ”34 de grade la umbră” Cine naiba mă pune să merg pe la umbră?”

Sfârșitul lunii iunie îl găsește în Civitavecchia, port la marea Tiraniană, fondat în secolul II de împăratul Traian cu aurul adus din Dacia. Aici vizitează Fortăreața Michelangelo, denumită așa pentru că artistul renascentist a construit partea superioară a turnului. La Montefiascone, la 100 de kilometri de Roma, și-a făcut din nou o poză lângă borna care indică distanța până în orașul etern. Asta ca să-și aducă aminte de o altă fotografie, din 2013, când refăcea traseul lui Badea Cârțan.






În Toscana a profitat de fiecare ”ocazie” ce a oprit și s-a lăsat dus unde au avut șoferii drum: ”Sunt un turist rătăcit, rătăcit! Am profitat de faptul că în Toscana opresc la autostop și m-am dus unde au vrut ei! De exemplu Civitavecchia, Viterbo, Bolsena, Arcidosso, Grosetto, Gavorano. Cât timp am soarele în spate, merg spre nord! Au mai rămas 60 de zile până la Marea Decolare...Riooo! Am știut că LINDAB ăși respectă promisiunile, iar azi am primit comnfirmarea oficială de rezervare a biletului! Deci mai am 60 de zile de hoinărit prin Europa..pa..pa..pa...!” - scria Mirel Magop în 2 iulie pe contul său de facebook. Cum să nu te bucuri de bucuria lui?

Mai la nord, în La Spezia, prietenul său Andrei Rebel îi face o surpriză: o plăcuță gravată cu numele sponsorului său - Lindab. Fotografia acestuia îmbrăcat în haine tradiționale alături de drapelul tricolor, te face să-ți aduci aminte cu mândrie că ești român.


Rebel Andrei mândru de originile sale
Tranzitând Italia în drum spre Franța și Spania, Mirel are șansa de a vizita fie și în trecere, una dintre cele mai frumoase zone: Cinque Terre. Aici face fotografii superbe, pe care cu generozitate le împărtășește prietenilor săi care-i urmăresc pagina.



 
Și iată-l ajuns din nou în nordul - vestul Italiei, de unde intenționează să treacă prin Franța în drum spre Spania. Aventura lui Mirel Magop continuă. Urmărește episoadele acestui serial ca să afli pe unde mai merge, ce mai face. 





Până la următoarea relatare să-i urăm ”Drumuri Bune!”. Iar cei care vor să-i dea o mână de ajutor, o pot face folosind conturile:

↧

Zambia și Franța, via Jibou

July 20, 2015, 10:46 am
$
0
0
Zilele trecute am fost în...Zambia. Da ați citit bine, e vorba de statul din centrul Africii, acolo unde Dumnezeu a creat una dintre cele mai spectaculoase minuni ale naturii: Cascada Victoria. Am ajuns în Zambia, virtual desigur, via Jibou. Nu că nu s-ar putea ajunge în Zambia sau în orice alt colț al lumii din Jibou - orașul de pe malul Someșului este un important nod de cale ferată - însă de data aceasta călătoria a fost una virtuală. Însă a fost atât de bine regizată de artistul vizual Lucian Muntean, amfitrionul întâlnirii, încât realmente aveai impresia că ești acolo, în mijlocul Africii. Totul în cadrul evenimentului conex Simpozionului de artă vizuală ”Arta în Grădină” ce are loc în fiecare vară în Grădina Botanică ”Vasile Fati” din Jibou.





Așa cum am scris într-un material anterior, l-am cunoscut pe artistul Lucian Muntean prin intermediul rețelelor de socializare (na că sunt bune și acestea la ceva). M-a atras proiectul lui prin care fotografii reprezentând aspecte ale realității satului transilvănean au ajuns să fie expuse în Franța. Expoziția ”Asta e viața - mediul urban și rural românesc în Europa de azi”, realizată în colaborare cu artistul fotograf Jonas Mercier vernisată în orășelul Meysee din sudul Franței prin intermediul Galeriei La fabrique de i’mage este una inedită. Inedită prin faptul că o parte a fotografiilor au fost expuse în spații neconvenționale cum ar fi un aprozar sau o cafenea. 

Am început acest material vorbind despre expoziția din Franța din două motive. În primul rând pentru că la Jibou au venit, la invitația lui Lucian Muntean, o familie din localitatea Rogojel de la poalele Vlădesei, care au pozat și apar în fotografiile din Franța. Pe de altă parte, pentru că pe când mă aflam la Jibou, prietenul meu Mirel Magop, globetrotter-ul, se afla chiar la Meysee, convins de mine să facă un ocol pentru a vedea expoziția. Iată o sincronizare fericită.




Tristan Zilberman, curatorul expoziției din Franța

Dar să revenim la prezentarea de fotografie de călătorie susținută de Lucian Muntean, motivul principal al vizitei mele la Jibou. Așa cum spuneam, în cadrul proiectului ”Arta în grădină” ce adună an de an la Jibou, în spațiul generos al Grădinii Botanice o serie de artiști plastici consacrați, au avut loc în fiecare seară câteva evenimente conexe interesante. Unul dintre ele, intitulat ”Zambia. O incursiune fotografică” a fost susținut de foto-jurnalistul Lucian Muntean. A fost o călătorie fascinantă într-un spațiu exotic, atât de departe de noi. Preț de o oră și jumătate cât a durat expunerea, am avut impresia că sunt și eu parte din delegația de jurnaliști de la Adevărul. Practic, prin intermediul acelei delegații din 2009, a avut Lucian șansa de a vizita Zambia, mai exact regiunea din jurul orașului de frontieră Livingstone. 

Am ajuns la Jibou mai repede cu o jumătate de oră. Am avut astfel timp să vizitez împreună cu prietena mea Laura Galvácsy și cu încă două colege de ale ei de la Școala ”Mihai Eminescu” din Zalău o parte din grădina japoneză. Motiv, evident, de a face câteva poze în ton cu tema din acest an al simpozionului: apa. Întotdeauna mi-a plăcut să fotografiez reflexii ale diferitelor obiecte în apă, m-a fascinat simetria ce se formează. Ce să-i faci, defect profesional...


reflexii în grădină

Laura Galvácsy s-a bucurat să-l reîntâlnească peste ani pe fostul ei coleg de facultate, pe Lucian Muntean. Cei doi au avut timp să depene câteva amintiri înainte de a începe prezentarea. Evenimentul, care din punctul meu de vedere n-a fost mediatizat deloc, a reușit să strângă doar vreo 20 de persoane, cu noi patru veniți din Zalău și cu familia venită din Rogojel. Să nu fi știut jibouanii de eveniment? Sau ceea ce am observat în ultimii ani la Zalău - lipsa de interes a publicului față de evenimentele culturale - să fi molipsit și Jiboul?


Lucian Muntean și Laura Galvácsy, doi foéti colegi de facultate
Lucian Muntean și-a început prezentarea prin intermediul unei scurte biografii. Născut în 1974 și absolvent al Facultății de Geologie din cadrul Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, a început să lucreze ca fotoreporter în cadrul diferitelor redacții, încă din anul II de facultate. Așa că nimeni nu s-a mirat când prima fotografie prezentată a fost o colecție de legitimații de presă. În februarie 2009, a călătorit în interes de servici în Zambia. Călătoria a fost una inopinată, așa că n-a mai fost timp pentru a face vaccinurile necesare. A zburat de la București la Londra și de acolo cu o cursă charter până la Livingstone. La sosire, în timp ce toată lumea stătea la o coadă imensă, inclusiv cetățenii de atunci ai UE, grupul de români a fost invitat să iasă în față, întrucât Zambia și România aveau un tratat diplomatic care printre altele, cetățenii celor două state nu aveau nevoie de viză. 
Legitimațiile de presă ale lui Lucian Muntean

Potrivit lui Lucian Muntean, din punct de vedere turistic, condițiile de atunci, din 2009, erau peste așteptări. Hotelul curat, elegant, serviciile turistice la înălțime. Nu trebuie să mire pe nimeni că lângă terasa hotelului, zebrele se plimbau nestingherite. Apropo, știați că țara de origine a măgarului este Zair și că acesta se înrudește direct cu zebra? Fotografiile cu zebre realizate de Lucian sunt foarte reușite, e drept l-a ajutat și cromatica acestora. 


Cel mai spectaculos loc vizitat de Lucian a fost desigur, Cascada Victoria ce se găsește pe cursul râului Zambezi, râu ce separă Zambia de Zimbabwe. Magnifica cădere de apă este din 1989 parte a Patrimoniului Mondial UNESCO. Primul european care ajunge la cascadă a fost David Livingstone în 1855, care a numit-o Victoria în cinstea suveranului coroanei britanice. Băștinașii numesc cascada Mosi-oa-Tunya adică Fumul Tunător, de la ceața emanată de vaporii de apă pe care-i produce căderea de apă. Practic, acea ceață care te învăluie pur și simplu și care este extrem de greu de fotografiat, dă tot farmecul cascadei. Nu puține sunt pozele în care razele soarelui formează adevărate curcubee prin vaporii de apă. Lățimea cascadei este de 1708 metri iar căderea debitului de apă este de 110 metri. Pelerinele de nailon cu care te dotează personalul autorizat al parcului natural, practic nu te ajută mai deloc, cu sau fără pelerină vei fi la fel de ud. 

”Este un peisaj impresionant, foarte greu de descris. A fost prima oară când am avut sentimentul acesta în fața Naturii. Chiar dacă de multe ori ne poziționăm așa, cu solemnitate, în fața peisajului și avem impresia că putem cuceri orice munte, sau orice formă de relief, aicea realmente m-am simțit extrem, extrem de mic și de nesemnificativ în raport cu Natura”  - spune Lucian Muntean și acum la mai bine de șase ani de la acel eveniment.


De altfel, a avut șansa să surprindă frumusețea cascadei din diverse unghiuri, fie prin intermediul unei drumeții (în afara celor standard) care a dus grupul de jurnaliști români până la baza podului, fie prin intermediul trenului turistic ce-i duce pe vizitatori peste podul Victoria Fall Bridge construit în 1905, dar mai ales de la bordul unui elicopter. Imagini pus și simplu spectaculoase.

Un alt moment al prezentării fotografice susținută de Lucian Munteana fost cel în care am vizualizat fotografii realizate în cadrul unui safari organizat în Parcul Național Mosi-on-Tunya. Trecând prin orașul Livingstone, Lucian a remarcat capace de cutii de cremă de ghete. Mirarea a fost cu atât mai mare cu cât acolo, populația folosea preponderent sandale. Până la urmă misterul a fost dezlegat, practic cu cremă de ghete se dădea lustru statuetelor din lemn pe care comercianții locali încercau să le vândă turiștilor. Interesant este și episodul în care, o mașină taie calea autobuzelor cu turiști, din ea coboară doi localnici care gesticulează și strigă, asta pentru că cineva din grup și-a uitat ochelarii într-o farmacie. Gestul spune multe despre ospitalitatea localnicilor și modul în care îi respectă pe turiștii care le aduc un venit important.

Am urmărit cu foarte mare interes prezentarea. Este poate pentru prima dată când călătoresc virtual, prin intermediul fotografiilor într-o țară africană. Iar Lucian este dincolo de un foto-reporter versat și un povestitor foarte bune. Practic nici n-am simțit când a trecut timpul. Noroc cu țuica autentică de Rogojel pe care am gustat-o la final. La final am mai zăbovit puțin ca să povestim despre expoziția din Franța. Lucian Muntean ne-a arătat o parte din documentarul ”Rogojel - tradiții în tranziție. Viața într-un sat de munte din Apuseni în pragul aderării României la Uniunea Europeană 200-2006”. Acesta poate fi vizualizat și pe canalul youtube aici.

La plecare am admirat în avanpremieră o parte din tablourile lui Lucian Muntean (da, este și un pictor veritabil) ce au fost expuse duminică (19 iulie 2015) în cadrul vernisajului ”Arta în Grădină”. 


Lucian Muntean alături de două din picturile sale



Nu știam că Lucian Muntean este și pictor. De fapt am fost surprins să aflu că una din preocupările lui, unul din proiectele la care lucrează este aceea de a picta ”hărți imaginare”. Inspirația i-a venit tot din acea expediție în Zambia, când din avion a văzut peisajul caroiat al solului. Aici la Jibou, conform site-ului modernism.ro pe care-l administrează, a avut ocazia să experimenteze cum e să pictezi ”harta unei picături de apă”. Nimic mai simplu: apa prelevată din serele grădinii botanice a fost vizualizată la microscop, mărită de sute de ori, apoi transpusă pe hârtie și de aici reprodusă pe pânză. Ingenios, nu-i așa?


Lucrând la proiectul experimental ”harta unei picături de apă”. Sursa foto:www.modernism.ro



Iar când să părăsim grădina, am întâlnit două fetițe care aveau un pui de mierlă. La întrebarea mea: ”cum îl cheamă?”, una dintre ele mi-a răspuns foarte senin: ”norocosul șoim piu piu”. Văzând mirarea mea, fetița mi-a tradus: ”e norocoasă că am găsit-o, e frumoasă ca un șoim și face piu piu”. Ce simplu era!


Fetița cu ”norocosul șoim piu piu”
În timp ce colegele mele merg spre mașină, mai am timp să urc cele câteva trepte ce duc pa intrarea în castelul Wesselényi și să fac o poză la Piscuiul Ronei - acel vârf de deal pe care l-am urcat primăvara trecută și despre care n-am apucat încă să scriu.


Piscuiul Ronei văzut din Castelul Wesselényi din Jibou
UPDATE: 

  • 21 iulie 2015: Lucian Muntean mi-a trimis câteva fotografii de la vernisajul celei de a IV-a ediții a taberei de creație ”Arta în Grădină”, vernisaj ce a avut loc duminică 19 iulie 2015 la ora 19. Spațiul ales pentru expunerea tablourilor a fost unul inedit, fațada manejului castelului Wesselényi.











↧
↧

Număr special Caiete Silvane, dedicat Zalăului

July 21, 2015, 11:54 am
$
0
0
Ca în fiecare an, începutul lunii august găsește Zalăul în sărbătoare. Sunt Zilele Zalăului – o serie de evenimente cultural distractive, pentru toate gusturile, care reușesc să-i scoată din casă pe zălăuani. Nu voi insista asupra calității acestor evenimente, gusturile nu se discută, important este că cel puțin o dată pe an oamenii se simt bine, ies din case pentru a socializa în mioriticul stil românesc, cum altfel decât cu mici și bere. Centrul orașului se umple până la refuz de petrecăreți de toate vârstele. Evenimentul a fost importat și peste ocean, în Statele Unite ale Americii, acolo unde în zona metropolitană Chicago există o numeroasă comunitate de români, mulți dintre ei originari din Zalău sau Sălaj. Puțini știu însă care e semnificația acestei zile, de ce se organizează Zilele Zalăului la început de august.




Pe 1 august 1473, în urmă cu 542 de ani, Matia Corvin, regele Ungariei și Boemiei, a declarat Zalăul pentru prima dată oraș-târg, oppidum Zilah, privilegiu care scotea orașul de sub dominația comitatului și-i conferea dreptul de comerț liber cu toată țara. Atestarea documentară a localității este însă mult mai veche, pe la 1200 apare în Gesta Hungarorum cronica lui Anonimus, notarul regelui Béla I al Ungariei.

Regele Matia Corvin în cronica ilustrată a lui Johannes Thurocz (cca 1488)
Zalăul pe harta Iosefină a Transilvaniei
Și ca de fiecare dată în ultimii 10 ani, prestigioasa revistă de cultură ”Caiete Silvane”– printre puținele care au rezistat timpului într-o societate din ce în ce mai potrivnică actului cultural – scoate un număr special dedicat Zalăului. Așa se întâmplă și acum, cel de-al 126 număr al revistei este unul special, dedicat aproape în întregime istoriei orașului Zalău. Se intitulează sugestiv ”Zalău 542 Zilah”– denumirea orașului în limbile română și maghiară și cei 543 de ani de la prima atestare documentară. Pe coperta a 2-a, apare mențiunea ”număr realizat în colaborare cu Primăria Municipiului Zalău, cu ocazia Zilelor Orașului (31 iulie – 2 august).



Și sumarul este unul în ton cu evenimentul căruia îi este adresat. După clasicul și necesarul mesaj al primarului Radu Căpîlnașiu, urmează o serie de articole ce-i poartă pe cititori prin istoria orașului. Materialele sunt semnate de nume cunoscute ale istoriei și culturii sălăjene cum ar fi Dan Culic și Marin Pop – cercetători la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău; Grațian Mărcuș, László László– profesor de istorie la Colegiul Național ”Silvania” Zalău; Dănuț Pop – director al Arhivelor Statului, filiala Sălaj; Szabó Attila– critic de artă sau Györfi-Deák György– scriitor. 

Materialele ce poartă semnăturile acestora sunt pagini de istorie ale orașului de la epoca medievală: Dan Culic – ”Preludiu la istoria medievală a Zalăului”, p.2-3 și Grațian Mărcuș - ”Relațiile luiMihai Viteazul cu orașul Zalău”, p.4-7; la epoca modernă: László László – ”Iuliu Maniu absolvent alcolegiului din Zalău, acum 125 de ani”, p.20-22, respectiv Marin Pop – ”Evenimente culturale și sociale în primuldeceniu după Marea Unire în Zalău”, p.23-30. Sumarul acestui număr special cuprinde și memorii: Coriolan Codreanu – ”Amintiridin linia întâi. Al Doilea Război Mondial, Campania din Est (22 iunie 1940-23august 1944)”, p.31-33; sau evocări ale unor personalități cum ar fi Teofil Dreptate – general de brigadă în rezervă și președintele Asociației Veteranilor de Război, filiala Sălaj (în articolul ”TeofilDreptate la venerabila vârstă de 92 de ani”, semnat de Marin Pop, p.34-38), Gáspár Attila – profesor și om de cultură, promotor al culturii și muzicii tradiționale maghiare (în articolul ”Profesorul Gáspár Attila”, semnat de Szábo Attila, p.39-41).

Sunt evocate de asemenea personalități ale culturii sălăjene care din păcate nu mai sunt azi printre noi: Alexandru V.Matei – regretatul istoric, fost director al Muzeului Județean (în articolul ”In memoriam Alexandru V.Matei (1950-2010)”, semnat Daniela marcu-Istrate, p.42-43) sau Doru E.Goron (în articolul ”In memoriam Doru E.Goron (1955-2005)”, semnat de Dănuț Pop, p.44-46).
Revista se încheie cu articolul semnat d ecolaboratorul permanent Györfi-Deák György, care continuă seria ”Spicuirilor Sălăjene” cu cel de-a patrulea episod intitulat ”Un iluminist sălăjean”și dedicat lui Gyarmathi Sámuel (1751-1830) renumit profesor, medic și filolog. Între anii 1800 – 1810 a condus destinele Colegiului Reformat din Zalău, azi Colegiul Național ”Silvania”.



Am lăsat intenționat la sfârșit articolele cu care am debutat în revista ”Caiete Silvane”. Mă simt onorat că trei dintre materialele pe care le-am scris în ultimii ani, ce se înscriu în preocupările mele de redescoperire a istoriei județului Sălaj, au fost publicate în ”Caiete Silvane”. Aceste materiale sunt:
  • Considerații asupra stemei orașului Zalău - material scris împreună cu jurnalistul Mureșan Daniel. Studiul pornește de la nevoia de a aduce stema (în varianta ei originală) pe fațada Clădirii Transilvania. Argumentele în sprijinul acestei nevoi țin de perpetuarea imaginii Arhanghelului Mihail pe variantele cunoscute ale stemei orașului. Articolul de față a apărut într-o variantă puțin modificată, pe blogul Foto-Travel în data de 10 martie 2015 și în cotidianul Magazin Sălăjean, ediția din 10 martie 2015. 


  • Comoara din Zalău -  este o variantă simplificată a articolului cu același nume publicat pentru prima dată pe blogul Foto-Travelîn noiembrie 2013, fiind unul dintre cele mai vizualizate articole de pe blog. Materialul de față descrie ”comoara” constând în carte veche ce se află în fosta bibliotecă a Colegiului Reformat Wesselényi, azi Colegiul Național ”Silvania” din Zalău. Articolul original a apărut și în cotidianul Magazin Sălăjean din 15 noiembrie 2013;



  •  Szilágy / Szilágyság - cel mai vechi ziar din Sălaj - este titlul celui de al treilea articol apărut în Caiete Silvane nr.126. Este vorba despre istoria primului ziar (de limbă maghiară) apărut în Sălaj. ca și în cazul celorlalte două materiale și acesta a fost publicat inițial pe blogul Foto-Travelîn data de 5 februarie 2015 și ulterior în cotidianul Magazin Sălăjean, ediția din 6 februarie 2015. 



Revista ”Caiete Silvane” se găsește la chioșcurile de difuzare a presei de unde poate fi achiziționată cu modicul preț de 4 lei. Iar cei obișnuiți cu varianta electronică, pot citi articolele acestui număr special pe site-ul revistei. 


↧

Cotul Dunării (I): Insula Szentedre, natură și istorie în mijlocul Dunării

July 29, 2015, 12:19 am
$
0
0
Mi-am dorit de mult timp să ajung la Coturile Dunării, acolo unde în cursul lui, bătrânul fluviu o cotește la dreapta, apoi la stânga, creând unul dintre cele mai spectaculoase peisaje naturale din Europa. Boemul orășel Szentedre aflat la doar câțiva kilometri de Budapesta, dar și orașele încărcate de istorie Visegrad sau Esztergom, sunt alte câteva motive pentru a vizita acest ținut. Unde mai pui că destinația este relativ accesibilă din vestul României, de la Zalău la Szentedre fiind aproape 400 de kilometri. Voi scrie despre fiecare dintre aceste locuri în cadrul serialului ”Cotul Dunării”, dar voi începe cu Insula Szentendre - a doua cea mai mare de pe teritoriul Ungariei.


Infrastructura rutieră foarte bună a Ungariei, face ca distanța să poată fi parcursă rapid. După Mogyoród, indicatoarele rutiere semnalizează centura ocolitoare a capitalei maghiare în regim de autostradă, vestita M0. Doar că acum trebuie să o iei spre nord, spre Slovacia. La un moment dat, autostrada M0 traversează atât Dunărea cât și brațul acesteia Szentedre-Dunág pe unul dintre cele mai spectaculoase poduri, Megyeri Hid. Cele două brațe ale Dunării formează  insula Szentedre (Szentedrei-sziget) lungă de 21 de kilometri și cu o lățime maximă de 3,8 km, fiind a doua ca mărime din insulele dunărene de pe teritoriul Ungariei. Este o insulă locuită, aici se găsesc patru sate, care de care mai frumoase: Kisoroszi, Tahitótfalu, Pócsmegyerși Szigetmonostor. Dincolo de satele cu arhitectură tipic maghiară dar cu influențe slave, insula oferă câmpuri lucrate, locuri de petrecere a timpului liber cum ar fi terenul de golf Magyar Golf Club de lângă Kisorosi sau cele câteva herghelii răspândite pe insulă. 



Însă, mai presus de toate, Insula Szentendre oferă iubitorilor de natură, posibilitatea de a face drumeții atât pe jos cât și cu bicicleta, malurile brațelor Dunării oferind peisaje de vis. Pe insulă se poate ajunge din localitatea Tahitótfalu pe podul rutier ce traversează brațul Szentendre-Dunág. Alte posibilități de a ajunge pe insulă sunt bacurile, răspândite prin satele din jurul Dunării. Se folosesc doar pentru pietoni, căci nu sunt clasicele bacuri plutitoare de la noi pe care mai încape o căruța sau chiar o mașină, ci sunt mici ambarcațiuni ce ancorează la docu-urile amenajate pe un mal sau altul, și care pleacă la ore fixe, după un program prestabilit și afișat.





Am traversat brațul Szentendre-Dunág pe podul rutier și am luat-o cu mașina în nord spre micuța localitate Kisoroszi. Impresionează faptul că oricât de mic ar fi satul, are drumurile asfaltate, străzile au nume și în centru există chiar și o piață Hösök tére cu un parc de joacă și un grup statuar interesant, ca un fel de roată. Biserica reformată în stil baroc ce datează din 1803, are pe perete o placă memorială realizată în 1935 având scrise pe ea numele eroilor căzuți în Primul Război Mondial. Pe fațada unei clădiri, o altă placă memorială îl omagiază pe Illés Lajos (1942-2007) – cunoscut muzician și compozitor maghiar, laureat al premiului Kossuth. Între 1992-2007 a fost cantorul bisericii reformate din Kisoroszi, motiv de mândrie pentru localnici care l-au făcut cetățean de onoare. Deasupra plăcii omagiale, un steag au Ungariei are ca suport...harta Ungariei Mari. N-am mai văzut așa ceva. Tot în centrul micului sat, o statuie al unui cal înaripat acărui semnificație îmi scapă. Am mers spre nord și la ieșirea din sat dau de o micuță biserică catolică ce datează din 1719. Un crucifix are la bază o placă cu numele eroilor. La câțiva pași, pe un gard, o pisică stă tolănită, nederanjată de tunetele furtunii ce se apropie. Merg mai departe pe drumul ce duce în nord și curând asfaltul se termină. 








Un drum de țară se afundă printre sălcii mari crescute pe malul Dunării. E un dute-vino de mașini, care se invită prin flashuri sa treacă, drumul îngust pe alocuri nu permite decât trecerea unei singure mașini. Drumul duce spre Grădin Rácz (Rácz Kert) un loc de relaxare îndrăgit de localnici. Un mic local îmbie turiștii cu mâncare și băuturi tradiționale, dar cei mai mulți au venit pentru plaja rustică amenajată acolo unde Dunărea se desparte. Din cauza ploii n-am reușit să ajung pe plajă, dar am profitat de apropierea Dunării și am fotografiat brațul Szentendre al acesteia. Dincolo, se profilează masivul Pilis, iar în amonte se ghicește ultimul cot al fluviului.



 La întoarcere, cobor la debarcaderul din sat. La docuri stau ancorate două mici ambarcațiuni, pe un stâlp este afișat orarul. De o parte și de alta a Dunării, pe o distanță de 100 de metri cât ține debarcaderul, sunt panouri mari care semnalizează că aici ancorarea este interzisă. Sunt pentru vasele de croazieră care- duc pe turiști de la Viena sau mai de departe spre Budapesta. Locul pustiu se animă brusc, o duzină de tineri vin din sat încărcați cu provizii. Probabil sunt într-o tabără în Szentgyörgypuszta, localitatea de pe celălalt mal. Sunt multe de surprins aici: un soare dogoritor ce se reflectă în apele Dunării, o mică ancoră uitată la mal, o sculptură în lemn reprezentându-l pe Sfântul Ștefan - primul rege creștin al Ungariei sau o serie de cărămizi inscripționate cu numele firmei care le-a produs, încastrate într-un zid lângă debarcader.










Revenim în Tahitótfalu, localitatea situată de o parte și de alta a brațului Dunării. De fapt cândva au fost două sate, Tahi – situat la baza masivului Pilis și Tótfalu- situat pe insulă. Podul (ataât metaforic cât și cel real) reușește să unească cele două localități contopindu-le. Centrul localității este situat pe insulă, aici există un impozant monument închinat eroilor din cele două războaie mondiale. Are forma unui obelisc, în fața se află statuia unui soldat cu arma la picior, dedesubtul căruia scrie ”Hoseinknek” (Eroilor). Pe cealaltă parte este reprodusă stema Ungariei și versurile ”Hiszek egy Istenben, hiszek egy hazában / Hiszek egy Isteni örök igazságban / Hiszek Magyarorság feltámadásában / Amen” (Eu cred îm Dumnezeu, eu cred într-o casă / Eu cred în adevărul etern al lui Dumnezeu / Eu cred în învierea Ungariei / Amin). Versurile reprezintă prima strofă a ceea ce se numește ”crezul maghiar” – o rugăciune scrisă în 1920 cu caractere runice, ca răspuns al mentalului colectiv maghiar la Tratatul de la Trianon. Nu departe de această piață se află impunătoarea biserică reformată, ce seara este luminată feeric fiind vizibilă de la mare depărtare.




Seara, malurile Dunării reflectă superb luminile satelor situate de o parte și de alta. Până târziu în noapte, ele sunt populate de tinerii care caută un loc răcoros, după arșița unei zile de vară.




↧
Search

Descoperire istorică la Porolissum

July 30, 2015, 12:49 am
$
0
0
Complexul arheologic ”Porolissum” de la Moigrad, județul Sălaj, este o adevărată comoară pentru arheologi. Aceștia știu aproape în detaliu, cum arăta Castrul roman de pe Dealul Pomăt sau orașul roman Porolissum - capitală a provinciei romane Dacia Porolissensis. Chiar dacă din imensul sit arheologic de aici, doar o mică parte este la suprafață, specialiștii arheologi au reușit să cartografieze întregul complex. Desigur, surprize pot apărea oricând, mai ales cu ocazia unor lucrări de infrastructură ce necesită descărcare de sarcină arheologică. Așa s-a întâmplat recent, când la suprafață a ieșit un sarcofag din epoca romană, singurul de acest fel descoperit aici.



Descoperirea sarcofagului este una extrem de importantă pentru că pe de o parte este singurul sarcofag roman descoperit la Porolissum, iar pe de altă parte pentru că oferă specialiștilor informații despre obiceiurile și ritualurile funerare romane. Sarcofagul a fost descoperit întâmplător, odată cu lucrările executate în sit de către o firmă specializată în instalații electrice. Se știe că ansamblul arheologic de la Porolissum se află în atenția oficialităților județene, care implementează aici (și la castrul roman de la Buciumi) un proiect în valoare de peste 35 milioane lei. Proiectul intitulat ”Circuitul castrelor romane din județul Sălaj” implementat de Consiliul Județean Sălaj prin Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest, contribuie la valorificarea patrimoniului istoric și redarea acestuia circuitului turistic, prin crearea unei infrastructuri specifice.

Concret, vrând să sape un șanț care să adăpostească cabluri electrice, undeva aproape de Vama romană (la intrarea în complexul arheologic), muncitorii au dat de ceva care la prima vedere părea a fi o piatră. S-au chinuit puțin vrând să scoată acea ”piatră” pe care au lăsat urme ale utilajului. Au fost opriți însă la timp, arheologii sosiți la fața locului au decopertat ceva ce aduce a sarcofag. Capacul sarcofagului, pe care se văd ca niște zgârieturi, urmele utilajului de săpat șanțuri, are dimensiuni apreciabile. Este ca un acoperiș de casă, în două ape, având la fiecare capăt ornamente specifice unui monument funerar. Nu are nicio inscripție, iar în partea dreaptă, în a doua treime, pare a fi ciobit. Așa cum explică istoricul Horea Pop - din cadrul Muzeului Județean de Istorie și ArtăZalău, această ciobitură este indiciul că sarcofagul a fost ”jefuit”. Este tehnica folosită de jefuitorii de morminte, capacul sarcofagului fiind prea greu, se spărgea o parte a sa atât cât jefuitorul să-și poată băga mâna înăuntru. 



Ciudată și oarecum nefirească este și amplasarea sarcofagului, într-o zonă ce nu are de a face cu necropolele descoperite în jurul castrului și a orașului roman. Practic, locul descoperirii situat aproape de vama romană, la doar câțiva metri de drumul roman. Chiar la un metru de locul în care a fost descoperit acum sarcofagul, există un stâlp de curent, șansa a făcut ca atunci când acesta a fost montat să nu atingă sarcofagul. Cum a ajuns însă sarcofagul aici, în afara necropolei? Ce conține el? Cine a fost îngropat aici? A fost jefuit înainte de a fi relocat, sau aici unde a fost găsit? La toate aceste întrebări se va putea răspunde doar după deschiderea acestuia și studierea conținutului. ”Putem găsi orice, depinde cât de bine este conservat. De la fragmente de costum sau armură romană, la schelet sau de ce nu...la o comoară. Oricum, descoperirea este una importantă, o adevărată provocare pentru noi” - a declarat istoricul Horea Pop. 




La mai bine de o lună și jumătate de la descoperire, sarcofagul a fost deschis și studiat de către specialiștii Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău. S-a procedat metodic prin îndepărtarea pământului din jurul acestuia. Abia acum se vede că ”cutia” nu este întreagă, greutatea pământului de deasupra și a capacului care cântărește mai bine de o tonă, plus secolele care au trecut și-au spus cuvântul. Spărtura din capac, semn al jefuirii mormântului este evidentă, iar fragmentele din piatra sparta din capac găsite alături demonstrează că acesta a fost jefuit aici, pe locul descoperirii. 

Sarcofagul așa cum arăta el după dezgropare. Sursa foto: Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău
După ridicarea capacului și excavarea pământului din interior, pământ care a intrat și datorită spărturii din capac, înăuntru au fost găsite doar câteva fragmente de schelet uman. Horea Pop: ”Din păcate, conținutul acestuia a fost jefuit integral în antichitate. Ceea ce vedeți în fotografie sunt resturi de oase umane și fragmente de țigle romane. Cu toate acestea sarcofagul va fi restaurat și expus, sperăm noi, în apropierea locului descoperirii. Oasele păstrate vor fi date spre analiză unui antropolog pentru a avea informații despre personajul depus în mormânt. Din fericire avem mandibula acestuia din care se va putea extrage ADN și se va putea face o datare precisă cu carbon C14”.

Conținutul sarcofagului: fragmente de oase umane și țigle romane:
Sursa foto: Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău
După restaurare, sarcofagul va putea fi amplasat în apropierea fântânii ce se găsește pe partea stângă a drumului roman ce duce spre castru. Aici va fi conceput un sistem care să asigure protecția sarcofagului față de intemperii. Cu siguranță, acesta va deveni un nou punct de interes turistic al Complexului Arheologic de la Porolissum, contribuind la creșterea atractivității acestuia. 

UPDATE:
  • Pe pagina de facebook a Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău, există un scurt filmuleț care surprinde momentul de dinainte de ridicarea capacului;
  • un alt filmuleț, care surprinde momentul în care cutia sarcofagului este golită de pământ, este postat pe pagina de facebook a Consiliului Județean Sălaj;



↧

Zilele Zalăului, cu bune și cu rele

August 4, 2015, 1:01 pm
$
0
0
A mai trecut un an, s-a mai dus o ediție a Zilelor Zalăului. Parcă am ajuns să numărăm anii în funcție de acest eveniment ce iată ne marchează existența. Un eveniment ce are părți bune dar și părți rele, dar care reușește să scoată din casă aproape toată populația orașului. Vrea să prezint în cele ce urmează punctul meu de vedere, subiectiv - cum altfel, despre cele trei zile în care centrul orașului a fost luat cu asalt.




Sunt câteva controverse care apar în fiecare an. Prima dintre ele este legată de locul de desfășurare. De când știu eu (deși n-am participat la toate cele 18 ediții), întotdeauna Zilele Cetății (aceasta este denumirea oficială a evenimentului) s-au desfășurat în zona centrală, în Piața din fața Prefecturii și pe bulevard între Scala și Silvania. Sunt din ce în ce mai mulți cei care cer de câțiva ani găsirea unui alt loc de desfășurare. Acesta nu poate fi decât undeva la periferie, pe Meseș de exemplu. Se aduc ca și argumente serbările câmpenești de dinainte de Revoluție care se țineau la iarbă verde, la Brădet. Pe de altă parte cei care cer mutarea locului de desfășurare, se plâng de mizeria din centru, de mirosurile uneori pestilențiale, de decibelii muzicilor de tot felul. Aici au dreptate, căci din păcate unii zălăuani nu au deloc bun simț și ”se distrează” făcând mizerie și deranjând pe alții. Organizatorii în schimb, aici mă refer la Spice Events (cei care de câțiva ani organizează cam totul prin zonă), nu cred că văd cu ochi buni mutarea, fiind în joc veniturile care le încasează. Cel puțin în primul an, dacă ar fi să se găsească un loc de desfășurare în afara orașului, numărul de vizitatori ar fi mult, mult mai mic. Aici în centru este comod, este la îndemână. Așadar cred că vor mai trece mulți ani până vom avea evenimentul organizat în alt loc. Chiar și aici în centrul orașului, organizatorii au venit în acest an cu o idee bună: au limitat accesul teraselor pe platoul central, înghesuindu-le în schimb pe bulevard. Desigur, pentru publicul preconizat pentru concertul Smokie, dar asta a făcut ca acea zonă să fie mai aerisită, să nu fie atât de sufocantă. Au putut astfel și copiii să se joace în lada cu nisip iar bunicii și părinții să stea pe bancă, în spatele părculețului din centrul platoului. 

Pe mine personal nu neapărat locul de desfășurare mă deranjează, este adevărat că nu stau în zona centrală, deci nu simt mirosurile și nu mă deranjează gălăgia. Mă deranjează în schimb ”manelizarea” evenimentului, țigănia (n-am pus ghilimele și nici n-am să pun) ce cuprinde orașul. 
Îmi amintesc ediții în care, la fel ca alte mii sau chiar zeci de mii de zălăuani băteam bulevardul căscând gura pe la tarabe. Și aveam ce să văd. Din păcate, în ultimii doi-trei ani orașul e luat cu asalt de tuciurii, de țigani. Vin cu cățel, cu purcel și vând tot felul de prostii, tot felul de chinezării, de kitchuri. Mă rog, dacă n-ar avea cine să cumpere, probabil n-ar mai vinde. Zălăuanilor li se oferă tot felul de jocuri - oare sunt legale? Dă cineva bon fiscal? Nu zic că printre sutele de tarabe n-ar fi și meșteșugari, indiferent de etnie, oameni care produc ceea ce vând uneori cu sudoarea frunții. Tot respectul pentru aceștia. 

Anul acesta am fost restrictiv, selectiv. N-am suportat ”nebunia” de pe bulevard, nu m-am aventurat printre tarabe. Am participat doar la acele evenimente care mă interesau. Și aici, trebuie felicitați organizatorii pentru că au venit cu evenimente interesante. Desigur, capul de afiș a fost concertul legendarei formații Smokie care iată, a ajuns și la Zalău. Fiind una dintre formațiile mele de suflet, nu aveam cum să ratez evenimentul. Am reușit să-mi fac loc până în față, la gardul despărțitor, de unde am savurat întregul concert și am reușit să fotografiez și să filmez o parte din concert. M-a surprins faptul că a fost un public numeros, cum nu cred că am mai văzut la Zalău. De la puștani de liceu, la tineri sau vârstnici, cu toții au dansat pe hiturile cunoscute ale formației. Finalul a fost unul apoteotic, miile de zălăuani prezenți au cântat și au dansat pe acordurile celebrei piese Living Next Door To Alice. M-am bucurat de faptul că fotografiile mele, postate inițial pe pagina mea de facebook au fost share-uite pe pagina basistului Terry Uttley. 





Am participat și cu o seară mai devreme și la cea de a patra ediție a evenimentului numit Folk Fest. Deși acesta este de mică amploare, doar doi artiști în fiecare an, sunt totuși aproape două ore de muzică bună. M-am bucurat să-i văd live de data aceasta pe Magda Puskas (nostalgia Cenaclului Flacăra m-a cuprins brusc) și pe Ducu Bertzi (îl ascult aproape zilnic în mașină). Cei doi artiști au reușit un show de excepție, nu puțini au fost zălăuanii care au cântat piesele lor. 







Și dacă tot veni vorba de concerte, un zece cu steluță pentru calitatea sunetului. Așa cum au promis, organizatorii au adus la Zalău un sunet de 140.000 de wati (din acestă putere de care au dispus inginerii de sunet au folosit doar atât cât a fost necesar pentru ca geamurile din jur să nu se facă țăndări). În schimb, eu personal n-am fost încântat de lumini sau de efectele de fum care au fost folosite cu zgârcenie. Un mega-concert cum a fost cel al trupei Smokie nu s-a bucurat din păcate, de efecte pe măsură. 



În afară de aceste concerte, am mai fost preț de câteva minute la un eveniment tradițional, ce a făcut furori în anii anteriori. Este vorba despre Festivalul Roman Zalău-Porolissum, ediția a XI-a. Am mai spus-o și cu alte ocazii: Zalăul este prea mic pentru două festivaluri de reconstituire istorică antică, mă refer aici la Porolissum Fest și la Festivalul Roman Zalău - Porolissum. Am susținut mereu ideea de a avea un singur festival care poate fi ținut și la Zalău și la Porolissum, dar probabil că și aici, la fel ca în multe alte probleme, orgoliile sunt prea puternice. Dacă la precedentele ediții, Primăria Municipiului Zalău care organizează Festivalul Roman, a adus trupe de reenactment din țară și din străinătate, iată că acum a apelat la trupele locale pentru a menține în viață festivalul. Au fost prezenți reenactorii de la Asociația Amicii Muzeului, fetele de la Nimfele Daciei și nou înființata Vox Dacorum. A fost o ediție ”de avarie” cu un loc de desfășurare schimbat. Chiar și așa, festivalul a fost o alternativă pentru cei care au vrut altceva. Nu am participat la activitățile din tabăra instalată pe platoul de la intrarea în Parcul central, am ajuns doar cu câteva minute înainte de paradă. O paradă pe care mi-o doream. Am fost însă dezamăgit căci la fel ca și anul trecut, organizatorii au decis ca bravii soldați romani și vrednicii luptători daci să se înghesuie prin mulțimea de pe bulevard, să defileze printre tarabe, prin mirosul de hamsii, mici și cartofi prăjiți. Am spus și anul trecut că este o eroare de imagine. Știu, trupele n-au nicio vină, ei își joacă rolul și se adaptează scenariului organizatorilor. Oricât mi-ar fi plăcut să mărșăluiesc alături de daci și de romani, am refuzat compromisul. Cu tot respectul pentru reenactori, nu cred că a fost o alegere inspirată. Degeaba i-am așteptat în fața scenei la fel ca și în anii precedenți, n-au mai apărut. Păcat!





Am ales să sărbătoresc altfel Zilele Zalăului. Și am avut ocazia, grație unui eveniment derulat sub egida grupului de facebook Amintiri despre Zalău. A fost un eveniment ce s-a vrut a fi - și chiar s-a reușit - o alternativă la ”țigănia și nebunia” din centrul orașului. Ideea a pornit de la Iudit Kovacs care a descoperit un caiet cu rețete vechi de la 1877, scris de mână cu pană de gâscă și care a dorit să ofere zălăuanilor ceva din savoarea vremurilor de altădată. Maestrul Mircea Groza a acceptat provocarea de a găti rețete vechi de mai bine de 100 de ani. Rețetele alese de cei doi: supă de carne cu răzălăi pârgălițiși friptură de porc cu mirodenii și sos de strugurași au fost pe placul celor aproximativ 100 de zălăuani, români și maghiari deopotrivă, adunați în curtea Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj. A fost poate, cel mai frumos mod de a sărbători cei 543 de ani de când Zalăul / Zilah a primit din partea regelui Matia Corvin (Mátyás Királyi) drept de a ține târg (Oppidum Zilah). Felicitări tuturor celor implicați în organizarea evenimentului, care a fost realmente un succes. Se pare că zălăuanii sătui de nebunia de dincolo de zidurile fostei cazărmi, urmează exemplul confraților lor din Statele Unite care an de an ies la un picnic pentru a sărbători Zilele Zalăului la ...Chicago. Voi reveni cu un material despre acest frumos eveniment.






Și parcă pentru a se împăca cu istoria, oficialitățile locale au plecat urechea la solicitările unei părți a societății civile și a mass-mediei, punând acolo unde-i este locul, stema Zalăului, ce-l reprezintă pe Sf. Arhanghel Mihail. E drept, nu în varianta veche care era colorată. Însă ”rușinea” a fost spălată, kitch-ul de stemă mic cât o coală A4 ce nu se armoniza deloc cu dimensiunea generoasă a blazonului baroc, a fost îndepărtat iar în locul ei a apărut un mulaj frumos, mare care se încadrează perfect în acel blazon. Nici acum nu este prea vizibil, culoarea mulajului este aceeași cu cea a blazonului, astfel că stema nu este pusă în evidență. Parcă se vede mai bine noaptea decât ziua. 





Au fost multe alte evenimente la care, din motive întemeiate nu am putut participa. Ca de obicei, în sala Avram Iancu a Primăriei Municipiului Zalău a avut loc deschiderea oficială a Zilelor Cetății; Biblioteca Județeană ”Ioniță Scipione Bădescu” care se mută din nou în Clădirea Transilvaniei a organizat un eveniment în fața noului sediu iar în vitrine au pus poze cu Zalăul de altădată; au fost concerte de muzică populară, întreceri sportive etc. Primăria Zalău cu sprijinul Regio TV a încercat să sprijine campania publică de salvare a Casei Memoriale Iuliu Maniu, montând o urnă lângă scenă. Din păcate, sâmbătă seara (a doua zi a sărbătorilor) urna a fost aproape goală. Din datele publicate pe pagina oficială de facebook a campaniei, rezultă că s-au strâns 226 lei. Dacă fiecare petrecăreț ar fi donat doar un leu, atunci cu siguranță s-ar fi strâns mulți bani. Dacă...




Ce ar mai fi de spus? Să ne dea Dumnezeu sănătate să ajungem la următoarea ediție. Vom ști atunci că a mai trecut un an...
↧
↧

Amintiri despre Zalău: un alt mod de a sărbători de zilele orașului

August 9, 2015, 10:28 am
$
0
0
Este o tradiție ca o dată pe an, populația unei localități să sărbătorească. De regulă se alege o dată care să fie legată de un eveniment major din istoria acelei localități. În cazul municipiului Zalău, ziua aleasă este 1 august, cu referire la data de 1 august 1473, când Matia Corvin (Mátyás Király) regele Ungariei și Boemiei declară pentru prima dată localitatea ca oraș-târg ”Oppidum Zilah”, privilegiu ce scoate orașul de sub dominația comitatului, acordând dreptul de comerț liber cu toată țara. În 1997 s-a hotărât ca Zilele Zalăului să aibă loc în fiecare an, în ultima săptămână din luna iulie. Au trecut de atunci 18 ani în care în preajma zilei de 1 august, întregul oraș este în sărbătoare. Anul acesta, un grup de zălăuani au ales să sărbătorească diferit zilele orașului lor, amintindu-și de Zalăul de altădată.




Grupul de facebook Amintiri despre Zalău
În ultimii ani, Zilele Zalăului s-au transformat într-un bâlci generalizat în care mulți dintre zălăuani nu se mai regăsesc. Sunt cei nostalgici după Zalăul de altădată, constituiți într-un grup ce este foarte activ în mediul online, grup intitulat Amintiri despre Zalău. Grupul a fost creat la inițiativa jurnalistului Daniel Mureșan și reunește fără discriminare români, maghiari, evrei sau germani, toți mândri că sunt zălăuani. De-a lungul anilor, grupul a organizat sau a participat la diverse activități ce au pus în evidență fie aspecte ce țin de istoria localității, fie de reconcilierea dintre diferitele etnii ce formează populația orașului. Merită amintite în acest context o parte dintre acestea: dezbaterea ”Fadrusz János. Un destin legat de Transilvania. 110 ani de la moartea sculptorului” (noiembrie 2013) ; prezentarea ”Legende Urbane: un rege la Zalău acum 300 de ani” (noiembrie 2014); depuneri de coroane de flori de către membri grupului de 15 martie (martie 2015); editarea de calendare sub egida grupului etc. Încet, încet, grupul a devenit portavocea societății civile zălăuane (atât cât există ea), membri lui participând la întâlniri comune cu reprezentanții autorităților locale. 





De la idee la proiect
Ca o reacție la ceea ce s-a ajuns să reprezinte Zilele Zalăului, fără a-i acuza deloc pe cei mulți care preferă ”pâine și circ”, membri ai grupului de facebook Amintiri despre Zalău au organizat în acest an o altfel de sărbătoare care a permis printre altele trecerea de la ”socializarea on-line” la ”socializarea face-to-face”. Au fost mai mulți factori care au condus la acest eveniment: a fost nevoie de o idee - ce i-a aparținut doamnei Iudit Kovacs; a fost apoi nevoie ca ideea să fie transpusă într-un proiect - aici meritul îl are maestrul Mircea Groza; proiectul a fost promovat și popularizat - Daniel Mureșan a fost ca de obicei vioara întâi; în fine, proiectul a fost pus în practică - cu sprijinul substanțial al multor membri ai grupului. Se poate spune fără a greși, că evenimentul de duminică 2 august 2015, organizat în curtea Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, a fost o acțiune ce poartă pecetea ”Amintiri despre Zalău”. 

Un caiet cu rețete din 1877 și povestea unei familii din Zalăul de altădată
Doamna Iudit Kovacs a găsit prin sertare, un caiet cu reţete. Nimic special veți spune. Câți dintre cei care citesc aceste rânduri nu au acasă, prin sertare caiete cu rețete culinare? Însă în cazul de față, caietul este unul special, un document gastronomic aș îndrăzni să-i spun. Un document ce ține de istoria orașului, care arată prin rețetele descrise obiceiurile culinare din urmă cu mai bine de 100 de ani. 

Caietul despre care vorbim, scris de mână în limba maghiară, cu pană de gâscă este datat 1877. Probabil este anul în care a început caietul, deci are 138 de ani. Proprietara caietului - străbunica doamnei Iudit Kovacs, era după cum spune chiar Mircea Groza ”o femeie foarte educată și foarte ordonată, nu doar pentru că a scris frumos, ci i-a făcut și un cuprins”. Așa cum mărturiseşte Iudit Kovacs, caietul a aparținut străbunicii ei, Dávid Teréz - după numele de fată, căsătorită cu Dobrai Sándor. Pe atunci se obișnuia ca femeile măritate să poarte numele soțului așa cum încă se mai practică și acum în Ungaria. De aceea, străbunica lui Iudit, proprietara caietului se numea Dobrai Sándorné. Familia Dobrai era una renumită în Zalău, soțul Dobrai Sándor era meseriaș, mecanic, întreținea morile din județ și avea unelte agricole. Aveau o casă în Zalău pe strada Rákoczy cam unde este acum blocul Perla, pe actualul bulevard ”Mihai Viteazul”. 


Familia Dobrai nu a avut copii, au luat-o de suflet (adică au înfiat în termeni moderni) pe Jacso Mária care s-a căsătorit cu Kovács Ferenc devenind astfel Kovács Ferenczné. Au locuit tot pe strada Rákoczy nr. 65 (care venea din centru și mergea către unitatea militară), stradă care s-a numit ulterior Simion Bărnuțiu. Bunicul lui Iudit era tâmplar iar bunica Mária era casnică. În anii recesiunii economice, prin 1930-1935 au fost chiar și în America de Sud să-și caute norocul. S-a întors cu traista goală dar cu multă experiență acumulată. Revenit acasă la Zalău, meseriașul Kovács Ferenc și-a făcut un mic atelier, avea calfe și ucenici. Din păcate, regimul comunist naționalizează tot, inclusiv atelierul cu toate dotările. Oarecum ca o recompensă, primește funcția de vicepreședinte la nou înființata Cooperativă de Consum. A mai fost maistru instructor la școala profesională, clădirea dinspre bulevard al actualului Colegiu Tehnic "Alesandru Papiu Ilarian". Ca bun meseriaș ce era, de fapt singurul tâmplar modelor din județ, a avut contribuții însemnate la dezvoltarea IAIFO, primii robineți fiind turnați în forme de lemn realizate de el. Ironia sorții a făcut să trăiască ultimii ani într-un apartament de bloc lângă actualul sediu BancPost

Familia Kovács, bunicii lui Iudit, au avut doi copii pe Sándor și pe Mária. Mária, mama lui Iudit a locuit împreună cu bunicii, cu familia Kovács în casa acestora, iar după demolare, prin 1973-1975 s-au mutat în blocul Scala. Prețiosul caiet cu rețete a fost moștenit pe rând de Kovács Ferenczné (bunica lui Iudit), apoi de Kovács Mária (mama lui Iudit) și apoi de către acesta. Cu fiecare mutare, caietul a fost purtat prin sertare cu alte documente de familie. Abia acum, după mai bine de 130 de ani, Iudit i-a dat viață în amintirea gospodinelor din familia ei. 


Ideea se transformă în proiect
Mircea Groza, cunoscut maestru culinar și neobosit promotor al gastronomiei și tradițiilor culinare sălăjene, a participat la un proiect în Polonia, acolo unde printre altele a avut loc și un eveniment gastronomic. Într-un comentariu la articolul publicat de cotidianul Magazin Sălăjean, cineva spunea ceva de genul: ”îl vedem pe Mircea Groza gătind pe la televizor, prin diferite locuri din lume, dar pentru zălăuani când va găti?”. Acesta a fost momentul în care, Iudit Kovács se decide să valorifice moștenirea lăsată de străbunica ei. ”Acest comentariu mi-a dat ideea să-l caut pe Daniel Mureșan, admin-ul grupului Amintiri despre Zalău și să punem la cale acest eveniment. Pentru că Zalăul cu o vechime atestată de peste 500 de ani avea și o tradiție gastronomică, ne-am hotărât să le arătam zălăuanilor ce mâncau strămoșii noștri. Împreună cu Mircea Groza, am ales o rețetă care se potrivește sezonului și anume supa de găină cu razalăi pârgăliți iar ca fel principal friptură de porc cu sos de strugurași” – spune Iudit.



Odată decizia luată, Daniel Mureșan anunță pe grupul Amintiri despre Zalău intenția de a organiza un eveniment și cere părerea membrilor grupului. Este fantastic modul în care au reacționat zălăuanii, mulți s-au oferit să contribuie la punerea în practică a ideii, s-a deschis o listă și fiecare a contribuit cu ce a putut: cu o găină, cu o gâscă, cu zarzavaturi, cu vin și pălincă. Unii s-au oferit chiar să dea o mână de ajutor bucătarului. Ce mai, o întreagă desfășurare de forțe. Ecoul preconizatului eveniment a trecut dincolo de granițele orașului și ale țării, mulți dintre zălăuanii răsfirați prin lume și-au exprimat satisfacția și au încurajat transpunerea în practică a ideii pe care a avut-o Iudit.

Data de desfășurare a fost unanim acceptată, acesta trebuie să coincidă cu Zilele Zalăului. Problema era găsirea unei locații corespunzătoare evenimentului, având în vedere că se încerca prepararea unor bucate după o rețetă veche de peste 100 de ani. Trebuia găsit un loc în Zalău care să se lege de Zalăul vechi, de Zalăul de altădată. Printre posibilele locații s-au vehiculat piața cu statuia lui Wesselényi sau pietonalul din fața Prefecturii, ambele locuri aveau avantaje și dezavantaje. Până la urmă a fost aleasă curtea Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj din mai multe considerente. În primul rând, clădirea este una veche, care se identifică cu Zalăul din secolul XIX. Fostă cazarmă militară, clădirea datează din 1854 aici staționând de-a lungul timpului batalionul de honvezi al județului sau Batalionul 7 Vânători de Munte. Așadar cadrul istoric era creat. În al doilea rând, organizarea evenimentului în curtea interioară sugerează pe de o parte ”separarea” față de nebunia din centrul orașului și pe de altă parte porțile largi deschise ale Centrului de Cultură sugerează deschiderea evenimentului spre toți zălăuanii. Și nu în ultimul rând, trebuie spus că Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj și Agenția de DezvoltareIntercomunitară ”Sălaj Plus” au sprijinit de fiecare dată activitățile ce promovează pe diferite căi județul Sălaj.



Intrând pe linie dreaptă, evenimentul a fost sprijinit logistic de mai mulți sponsori dintre care merită amintiți Sarmis SA, Morar Company, Simona Party, Neohit Franc și Doncafe. Sponsorii media ai evenimentului au fost Magazin Sălăjean, Accent Art, Direct Target, Tehno-Print și blogul Foto-Travel. Treptat, treptat au început să se adune produsele în magazia lui Mircea Groza. Pe grup, Iudit Kovács coordona întreaga activitate, ne spunea de ce este nevoie iar unul sau altul dintre membri s-au oferit în funcție de disponibilitatea de moment să ajute. Parcă o aud pe Iudit: ”ne trebuie o butelie” pentru ca după câteva ore să scrie ”S-a rezolvat”. Sau ”Cine merge după pâine de casă la Crasna?”. Aici m-am oferit eu să ajut, cu atât mai mult cu cât vorbisem cu maestrul Mircea Groza să-l ajut să ducă în curtea centrului, cele necesare. Totul a decurs exact, ca mașinăriile unui ceas vechi, care aștepta doar ca cineva să-i întoarcă arcul; odată întors se pune în mișcare...tic, tac...tic, tac...

Spectacolul gastronomic
Pentru mine, evenimentul în sine reprezenta o mare provocare, Asta pentru că dincolo de ideea în sine la care am aderat cu toată disponibilitatea, urma să realizez un reportaj, să fiu prezent la toate fazele tehnologice ale gătitului. Era prima dată când aveam ocazia să-l văd pe maestrul Mircea Groza în acțiune.

Am încercat să ajung cât mai devreme și cu toate acestea, când am ajuns eu, într-un ceaun mare legumele și carnea erau deja la fiert. De sfori atârnau legate o găină, o rață, un cocoș și un curcan, toate pentru a da savoare mâncării. În timp ce Mircea trebăluia în jurul ceaunului verificând din când în când carnea sau legumele, la o masă alăturată Iudit Kovács tăia mărunt ceapa. Florin Fazăcaș - angajat al Centrului de Cultură, avea și el la brâu un șorț și dădea o mână de ajutor. Curând a venit și Cristi Viașu astfel că în acestă formulă de patru s-a gătit după rețeta din caietul lui Iudit. 





În timp ce fiecare se ocupa de câte ceva, coordonați așa cum era firesc de Mircea Groza, eu mi-am intrat în rol și am început să filmez și să fotografiez. Dacă la început maestrul avea un șorț cu elefanți, pe care l-a primit de la fiul său, Darius, tocmai din Africa de Sud, cum am pornit camera l-a schimbat cu ”șorțul oficial al evenimentului”. L-am provocat pe Mircea Groza să ne spună părerea lui despre caiet: ”Este un caiet prețios și pentru mine pentru că e primul document scris de mână din zonă, am cărți de bucate și mai vechi de la 1700 sau 1800, însă acest caiet este un document de casă. Îl am aici, ăsta este originalul” și cu un gest teatral scoate caietul din buzunarul șorțului pe care-l poartă. Șorț confecționat special pentru acest eveniment după un design ce-i aparține. Apoi în timp ce-mi arată caietul continuă: ”este un caiet deosebit și se poate vedea 1877, anul la care a fost începută scrierea acestui caiet. Iudit mi-a pomenit de el într-o seară pe facebook, era cam târziu, 11 și ceva și n-am avut curajul să o sun așa de târziu dar a doua zi am sunat-o, ne-am întâlnit și am studiat caietul. O vreme chiar l-am pus deoparte dar ideea cu Zilele Zalăului cu mâncare gătită ca la Zalău în 1877 – ideea a fost tot a doamnei Iudit, care împreună cu Daniel Mureșan a promovat ideea – așa că ne-am apucat de treabă.”




Sunt curios ce vom găti, ca un nepriceput în ale bucătăriei nu știu ce e cu legumele din ceaun și mai ales ce e cu acele sfori de care atârnă se pare bucăți de carne. Așa că-l întreb din nou pe maestru bucătar. Mircea Groza: ”Am ales două rețete care se pot face în aer liber pentru că în acest caiet sunt rețete în special de prăjituri. Câteva mâncăruri care s-ar putea face afară le-am descoperit. Este vorba de o supă de carne, bineînțeles că am ales găina de casă, rața și curcanul – un amestec de cărnuri care datorită vârstei și texturii le-am legat separat ca la un moment dat să le putem face pe rând.Vom face o supă limpede în care vom face un pârgălaș de razalăi, pe care i-am comandat unei alte zălăuance get-beget doamna Tunyogi. Facem o supă clasică, o supă ca la țară, ca o leveșe ca să fim mai exacți în exprimare. O să o strecurăm, carnea o să o dezosăm și vom transfera totul într-un alt recipient în care vom face pârgălașul și o vom termina cu multă verdeață, cu pătrunjel tăiat fin deasupra. Între timp o să pregătim o friptură de porc după o rețetă din același caiet. Friptura de porc care se face cu mirodenii, cu vin. O vom servi cu un sos propriu în care se face friptura dar și cu un sos de strugurași. Sper să ne iasă.” Recunosc, modul în care a prezentat Mircea Groza rețetele, faptul că practic se gătește după rețete locale vechi și mai ales aromele degajate de fiertură mi-au trezit apetitul. Se aud clopotele de la biserică așa că-l las pe Mircea să se ocupe de bucate ca să nu ieșim din grafic. După biserică sunt așteptați deja zălăuanii așa că trebuie să fim gata până atunci.





Ca să fac și eu ceva, îl iau pe Cristi Viașu la întrebări. Este unul dintre cei mai vechi și mai activi membri ai grupului de facebook, s-a oferit să ajute la curățat legume. Are și el un șorț și execută cuminte ce-i spune Iudit sau Mircea alături de celălalt ajutor, Florin Fazăcaș. Cristi Viașu: ”În momentul în care am văzut pe facebook ideea cu rețetele din acel caiet vechi, am zis da pentru și ajutăm cu ce putem. Maestru Groza ne mână, ne adună, noi suntem la masă la tăiat, la feliat...pornim de jos să vedem unde ajungem, pe urmele dânsului”.  Ne simțim bine, suntem ca într-o familie așa că ne permitem să mai glumim în timp ce fiecare își vede de treaba lui.




Între timp apare doamna Tunyogi Mária care aduce un săculeț de pânză plin cu razalăi. Deșartă o parte pe o tavă. Arată foarte bine, se vede că sunt făcuți din produse naturale. Razalăii sunt un fel de paste făinoase ce se confecționează dintr-un aluat consistent care este dat apoi printr-o răzătoare (de aici denumirea) și sunt lăsați apoi să se usuce. Fac parte din bucătăria Austro-Ungară și încă se mai prepară în multe gospodării din Ardeal. Tunyogi Mária: ”suntem prieteni pe facebook, mi-a plăcut ideea și m-am oferit să fac eu razalăii. Organizatorii au fost de acord așa că i-am făcut cu mare plăcere din ouă de casă, cu făină bună. Am făcut aluatul obișnuit, puțin mai tare și l-am dat prin răzălău, prin răzătoare.”






În timp ce încep să vină primii ”musafiri” care se opresc să admire imaginile cu Zalăul vechi din colecția personală a jurnalistului Daniel Mureșan, eu încerc să fac față provocărilor gastronomice și să surprind toate momentele. Mircea Groza are grijă să mă atenționeze. ”Mirel, filmezi?” este semnalul că trebuie să mă întorc la job-ul meu de astăzi. Da, filmez momentul în care Mircea scoate rața și curcanul după ce se convinge că este fiartă carnea. Decide să mai lase cocoșul. Apoi ”îi mână și-i adună” pe ucenicii săi de astăzi, pe Cristi și pe Florin. Vrea să se apuce să ”pârgălească razalăii”. Cristi cu Iudit vor strecura supa în timp ce Florin îl ajută pe Mircea să călească ceapa. Mária stă pregătită cu bolul cu razalăi. Ceapa sfârâia în timp ce Mircea o învârte repede cu o lingură mare de lemn. ”Florin, adă niște poprică! Vezi că scrie pe borcan FB” - strigă Mircea. Pune din borcan cantități numai de el știute, iar ceapa își schimbă culoarea. Ce să mai spun de arome? Cristi vine cu supa, Mária cu razalăii, Iudit stă cu mâna în șold și-l urmărește de la distanță pe Mircea. Spectacolul este total. 







Razalăii turnați de Mária sunt pârgăliți puțin, iar după ce capătă culoarea dorită, Cristi stinge pârgălașul cu supa strecurată. Acum, viteza mișcărilor scade în intensitate, momentul critic a fost depășit. Este pus și restul cantității de supă până ce se umple cazanul. Mircea o gustă și mai adaugă sare. Ceilalți s-au retras la umbră și se odihnesc. Profit de momentul de acalmie și-l întreb pe Mircea dacă a respectat întocmai rețeta. Mircea Groza: ”Rețeta din caietul lui Iudit este o rețetă pentru uz propriu. Într-un fel am comparat-o cu cartea de bucate a lui Apicius din perioada Imperiul Roman, pentru că în primul rând dă ingredientele toate, fără cantități neapărat. E un fel de proces tehnologic pe scurt, e o notiță a gospodinei să nu uite ce trebuie să pună. Dar ea știe cum să pună, ea știe tehnologia, ea știe etapele. Noi le descoperim. Poate și inventăm ca să fie cam pe gusturile actuale, ca să zic așa. E o provocare până la urmă, totul depinde de priceperea și de experiența celui care o pune în practică.” 



Acum că ne-am lămurit cum stă treaba cu rețeta, în timp ce supa de razalăi stă la foc molcom, Mircea Groza ajutat de Cristi și Florin trec la dezosarea cărnii. Deja s-a strâns ceva lume, au început să iasă de la biserică. Micea îi imbie pe noii veniți să ia câte o labă, sau o bucată de spate să guste, neapărat cu puțină sare. Nu înainte însă de a gusta o pălincă. 

Pălinca de Zalău, făcută la Bocșița
La evenimentul nostru, invitat de către Mircea Groza a venit și domnul Aciu Vasile - administratorul SC V&T Fructalco Exim S.R.L. care a adus pălincă de Zalău, făcută în propria sa distilerie de la Bocșița. Pălinca specială, de prune, de mere și de gutui pe care a adus-o este ambalată frumos în sticle cu etichetă. Este, cred, singurul producător autorizat pentru pălinca de Zalău. Maestrul Mircea Groza spune despre prietenul său Vasile Aciu: ”Este un fanatic al pălincii făcute corect; o pălincă adevărată se face din fructe selecționate, alese bine, sănătoase și nu amestecate. Fiecare fruct trebuie să fie în tocitoarea lui. De aici și savoarea, faptul că e o pălincă deosebită, fără puturoșenia aia care din păcate se mai găsește prin unele locuri. Este o pălincă cinstit făcută, cu aroma și dulceața aia care este caracteristică bunicilor noștri. Ei încă lucrau corect, că n-aveau nevoie de cantitate.”




Bucuria revederii membrilor grupului
Dincolo de savoarea bucatelor gătite de maestrul Mircea Groza și de ineditul evenimentului, poate mai important este că membri ai grupului de facebook Amintiri despre Zalău, au avut ocazia să socializeze pe bune, în adevăratul sens al cuvântului. Fără să exagerez, cred că s-au adunat peste 100 de persoane. Mulți dintre ei n-au venit cu mâna goală, au adus câte ceva: fie un vin sau o pălincă, fie un cozonac sau o prăjitură de casă. Din cauza căldurii s-au strâns la adăpostul zidurilor fostei cazărmi. Se bucură să se vadă față în față, mulți ”se cunosc” doar de pe facebook. Se vorbește românește, se vorbește ungurește, exact ca și în Zalăul de altădată.









Mulți au venit în costume populare, în spiritul amintirilor despre Zalău. Daniel Mureșan administratorul grupului, cel care a pus decisiv umărul pentru ca întâlnirea să aibă loc, poartă o cămașă veche de 80-100 de ani, achiziționată de la Târgul de la Negreni (de la Fechetău). Se pare că este din zona etnografică ”de sub Codru” - la confluența județelor Sălaj, Satu Mare și Maramureș.  Atmosfera este una cordială, se deapănă amintiri despre Zalăul de altădată. 





Mie mi s-a părut important și momentul în care pe o masă, Mircea Groza a așezat cele 8 pâini mari de casă, coapte pe vatră, pe frunză de varză. Ia una dintre ele, o pune pe dungă și face semnul crucii cu vârful cuțitului pe spatele ei. Apoi, o taie în două; ia o jumătate pe care începe să o felieze. 





Cineva a avut ideea de a veni cu untură de casă și cu ceapă. Ad-hoc s-a făcut un aperitiv rustic, cunoscut de toți ardelenii: pâine de casă unsă cu untură și presărată cu ceapă sau ardei după preferințe. O delicatese! Curând, supa este gata. Iudit trece la polonic și-i servește pe zălăuanii care au binevoit să vină la eveniment. Este fericită, se vede asta pe chipul ei. Lumea se așează cuminte la coadă unde Ana Andreea Serencu, deși este doar o fetiță, îi servește cu farfurii și tacâmuri de unică folosință. Andreea are și ea un șorț cu însemnele grupului, la cât de harnică este îl merită pe deplin. Este amabilă și extrem de grijulie cu toată lumea. 


Apoi, Iudit le umple farfuria fiecăruia după preferințe: mai mulți razalăi, mai multă carne. Chiar și primarul municipiului Zalău, domnul Radu Căpîlnașiu a stat cuminte la coadă pentru o porție de supă de carne cu razalăi. Este o onoare pentru membrii grupului că domnul primar și-a făcut timp să vină la sărbătoarea noastră. Este cunoscut faptul că în ultimii ani, Primăria Zalău s-a aplecat spre doleanțele membrilor grupului și că au avut loc câteva întâlniri. Desigur, mai sunt multe de făcut, însă gestul prezenței primarului la sărbătoarea membrilor grupului este binevenită și salutară. 







După supa de razalăi a venit rândul felului doi. Friptură de porc cu mirodenii, servită cu sos de strugurași. Ca să câștige timp, maestrul Mircea Groza a pregătit-o de cu o zi înainte. De altfel, așa rece este foarte bună. Cu dexteritate a feliat friptura care a stat legată ruladă cu mirodeniile, astfel că a ajuns pentru toată lumea. 




Ca un adevărat maestru bucătar, Mircea Groza trece grijuliu pe la mese și-i întreabă pe zălăuani dacă mâncarea este gustoasă. Schițează discret un zâmbet de mulțumire. Da, este perfect!

Planuri de viitor
Impactul pe care l-a avut evenimentul în rândul zălăuanilor este mare. Rețelele de socializare pur și simplu s-au inflamat imediat după eveniment. Poate ”de vină” au fost și pozele postate de mine. Comentariile la poze, like-urile și share-urile - toate demonstrează că evenimentul a fost unul de succes. Mesajele primite atât din partea participanților cât mai ales din partea acelor zălăuani care din diferite motive n-au reușit să vină deși și-ar fi dorit, ne fac să credem că va exista și o continuare. Deja sunt zălăuani care și-au anunțat participarea pentru ediția viitoare, unii s-au oferit încă de pe acum să ajute cu diferite produse. 

Mircea Groza vede în acest eveniment și începutul unui festival gastronomic: ”Am putea să ne întâlnim și să gândim ceva care să fie începutul unor acțiuni viitoare mult mai elaborate și mai bine pregătite. Poate fi începutul unui festival gastronomic, eu lucrez la un proiect, un festival al socăcițelor. Vrem să-l începem în Sălaj, în iarnă după sărbători când ieșim din post. Să-l facem pe văi, pe Valea Crasnei, pe Valea Barcăului, pe Valea Someșului. Adunăm campionii și spre mijlocul verii, poate legat de un eveniment ca și acesta sau de Satul Sălăjean sau poate de Ecouri Meseșene, să avem finala pe județ când vom invita socăcițe și din alte județe.”








În loc de concluzii
În încheiere, trebuie să mulțumesc tuturor celor care au făcut ca acest eveniment să fie posibil. Sunt mulți cei care și-au adus contribuția într-un fel sau altul, nu am să-i nominalizez pentru că nu vreau să uit pe cineva. 

Este evident faptul că prin evenimentul conex Zilelor Zalăului, acei dintre zălăuani care au vrut să se bucure în tihnă de bucate tradiționale gătite după rețete vechi au putut să o facă într-un altfel de cadru. Poate fi începutul unui alt mod de a sărbători de Zilele Orașului: simplu, elegant și mai ales gustos. Eu unul, abia aștept ediția viitoare! 




GALERII FOTO:
Pe pagina de facebook a grupului Amintiri despre Zalău, au fost postate două galerii foto care surprind aproape toate activitățile evenimentului. Vă invităm să le vizionați:
↧

Where is Mirel (10): Din Italia în Spania, prin Franța

August 14, 2015, 11:33 am
$
0
0
Continuăm serialul dedicat călătoriei globetrotter-ului Mirel Magop, alias Badea Cârțan, cu un nou episod, al X-lea. Sunt aproape 5 luni de când a plecat (pe 28 martie 2015) din România, mai exact din localitatea sălăjeană Iaz, din curtea Muzeului Etnografic ”Ligia Alexandra Bodea”. A plecat într-o călătorie ce-l va duce, cu ajutorul lui Dumnezeu, spre cel mai sudic punct de pe continentul Sud American - Capul Horn. Este a doua parte a aventurii intitulate ”De la Nordkapp la Capul Horn” sponsorizată de către compania Lindab. În această nouă călătorie, Mirel a luat cu el alături de tricolorul românesc și un veritabil costum poular din zona Sălajului dăruit cu generozitate de Ligia Alexandra Bodea. După ce l-a purtat prin Europa, ăl va trece Atlanticul în America de Sud. Dar până atunci, haideți să reînnodăm povestea noastră.





În ultimul episod, l-am însoțit pe Mirel Magop parcurgând Italia de la sud la nord, asta pentru că pe când se pregătea să treacă din Sicilia în Africa, și-a schimbat brusc planul întrucât sponsorul său, compania Lindab îi rezervase un bilet de avion spre Rio cu plecare din...Madrid. Nimic nefiresc pentru călătorul nostru care, obișnuit să ia lumea la picior, și-a zis că mai are o lună de hoinărit prin Europa. 

În episodul anterior, uitasem să povestim despre un episod amuzant. În Torino, o pereche de tineri italieni, șocați probabil de mărimea ruccsacului pe care Mirel îl cară, s-au oferit să-i dea o bicicletă pe care n-o mai foloseau. Țin minte convorbirea pe facebook cu Mirel Magop care aștepta nerăbdător bicicleta. ”Nu am răbdare, îți spun surpriza! O pereche de italieni m-au oprit pe stradă și m-au întrebat dacă nu vreau o bicicletă! Îți spun numai ție, în caz că e țeapă să râzi numai tu!”- îmi scria Mirel Magop. Cred că se săturase de mers pe jos, canicula l-a dat gata. Ăsta era primul meu gând. De altfel cochetase ideea de a merge în jurul lumii pe bicicletă, acesta a fost și motivul pentru care anul trecut și-a întrerupt călătoria și a venit în țară să se antreneze. Peste câteva minute îmi scrie: ”Mi-a adus bicicleta!!! E cam nașpa, incomodă nu prea am unde să pun bagajele. Mi-au spus că a fost a mamei lor. Cât o să meargă o să merg și eu cu ea”. Se întâmpla pe 9 iulie. Evident, nu i-a fost de mare folos, așa că s-a chinuit vreo 60 km până la Cuneo. Mirel Magop: ”Acolo, la un magazin românesc, am donat-o și eu mai departe cuiva care are mai multă nevoie decât mine (sper!)”


Cu perechea de italieni care i-au dat bicicleta
Magazin românesc în Cuneo, Italia
Vânzătoarea magazinului care a primit bicicleta
Din Italia a trecut în Franța pe un traseu spectaculos, prin pasul Col de la Lombarde situat la altitudinea de 2350 metri. ”Am ales pasul Lombardia pentru că era aproape de Torino, ultimul oraș vizitat din Italia și pentru că se anunța spectaculos mai ales prin înălțimea sa 2350 metri. Traseul spre vârf mi-a adus aminte de Transfăgărășan, prin similitudinile văzute...” - spune Mirel Magop, care în orice parte a lumii se află, cu gândul tot la România este. Într-adevăr, imaginile trimise sunt spectaculoase.




Urcușul a fost cum a fost, însă oricine știe că la vale e mai greu uneori. Chiar și Mirel care e obișnuit cu mersul pe jos recunoaște: ”După ce mi-am probat genunchii timp de 21 km de urcuș, am luat-o la vale...Așa de repede că eram să ajung la Nice...Somebody stop meeeee!”.  Deși drumul ducea spre Nice a evitat totuși coasta din cauza căldurilor insuportabile. Mirel Magop: ”Am evitat să merg pe litoralul Mării Mediterane pe căldura asta. Am prins şi 40 grade la umbră...Deşi aşa îmi planificasem iniţial. Dar mi-am zis că prin munți e mai răcoare și m-am întors în nord și bine am făcut că astfel am văzut cea mai frumoasă cascadă din Franța - Saut du Loup. Apoi am mers doar pe jos, pentru că nu am vrut să pierd nimic (că doar ma timp), să văd faimosul Grand Canyon du Verdon”. Se întâmpla pe 13 iulie 2015. Imaginile nu au nevoie de comentarii...






În Grand Canyon du Verdoun, se întâlnește cu români. De altfel de multe ori în drumurile lui, pașii lui Mirel Magop se intersectează cu cei ai altor concetățeni, fie turiști fie aflați la muncă prin țările Europei. Românul Pescaru Dusea pune pe pagina de facebook a lui Mirel două fotografii cu acesta însoțite de mesajul ”ne-a făcut mare plăcere să vă întâlnim și să vă cunoaștem”.  




În drum spre Spania a trecut prin Aisone  - acolo unde a găsit ”renii lui Moș Crăciun” dovadă că ”aici vine Moș Crăciun în vacanța de vară.” În Vinadio a avut privilegiul de a dormi pe o pajişte la poalelel munţilor...



Cum timpul lui Mirel este practic nelimitat, necondiționat de nimic (mă rog, până la 1 septembrie mai este mult), l-am rugat să se abată puțin din drum ca să vadă în micul oraș Meysee o expoziție interesantă. Trebuie să fac o paranteză ca să descriu contextul. În fiecare an, la Jibou în Sălaj, în curtea Grădinii Botanice ”Vasile Fati” are loc un simpozion de arte vizuale intitulat sugestiv ”Arta în Grădină”. Pictori și fotografi din țară și din străinătate realizează timp de 10 zile lucrări ce vor fi expuse într-un vernisaj interesant. Printre artiștii din acest an s-a aflat și pictorul și fotograful Lucian Muntean. De numele lui se leagă printre altele, și expoziția ”Asta e viața - mediul urban și rural românesc în Europa de azi” realizată în colaborare cu artistul francez Jonas Mercier. Fotografiile din satul bihorean Rogojel și din uzinele depoului din București sunt expuse la ....Meysee. O coincidență bizară: Mirel Magop care vizitase Jiboul înainte de a pleca în această călătorie se afla aproape de Meysee, iar Lucian Muntean a cărui lucrări erau expuse la Meysee se afla la Jibou. Acesta a fost motivul pentru care mi-am permis să-l rog pe Mirel să facă un ocol. 

M-a ascultat și pe drum a avut ce să vadă. ”Până la Meysee, ce m-a fascinat...câmpurile de lavandă și chiar am văzut cum se recoltează lavanda” - spune el. 





La Meysee se pare că n-a fost să fie așa cum ne gândisem noi. Proprietarul galeriei La fabrique d'image  era prea ”ocupat” că să stea de vorbă cu Mirel. Citind printre rânduri nu se poate să nu simțiți dezamăgirea lui Mirel, care a făcut un ocol de numai 150 km ca să ajungă aici: ”La Meysee am vizitat o Fabrică de Imagini, chiar e o fabrică, se transpun imagini digitale pe pânză. I-am propus (n.n. lui Tristan Zilberman) să facă poze cu mine îmbrăcat în costum (n.n. popular) dar a spus că nu are timp, că e ocupat. Mai târziu mi-a trimis un mesaj că dacă nu-s foarte departe, să vin să bem un pahar de vin. Eu deja eram la 30 km.” Păcat, monsieur Tristan Zilberman a ratat șansa ”istorică” de a-l cunoaște pe Badea Cârțan...




Fotografie cu peisaj rural românesc, expusă la Meysee
Tristan Zilberman - proprietarul galeriei La Fabrique de L'image
Fotografie a lui Lucian Muntean expusă la Meysee în Franța
Cum timpul nu este o problemă pentru călătorul nostru și cum orice călător vrea să aibă în palmares obiective interesante, se hotărăște să vadă una dintre minunile arhitecturii europene - Viaductul Millau. Este cel mai înalt pod din Europa, atât ca și înălțime totală a structurii cât și ca înălțime a șoselei. 





”Văzusem la Discovery un documentar despre cum s-a construit acest pod și cum prima dată l-am ratat, acum l-am văzut de la înălțime fiindcă eram pe autostradă. M-a luat un spaniol care m-a dus până la Barcelona! Mergea la malaga...mult timp mi-am spus de ce nu am mers și eu la Malaga, chiar dacă era căldura asta” spune Mirel. 

În Barcelona a stat doar câteva zile, căldura insuportabilă (chiar și 43 de grade) l-a împins spre nord. Odată ajuns pe tărâm spaniol, ai avea impresia că s-a închis capitolul Franţa. Însă n u a fost aşa. Și-a modificat din nou traseul și a luat-o spre nord, împins și de valul de căldură, cu gândul să ajungă la Lourdes, în Franța!

priveliștea văzută din cortul lui Mirel, în Montjuic
Și cum uneori ”Dumnezeul călătorilor” știe când aceștia sunt obosiți, are parte de trei zile și două nopți de ploi care-l obligă să se odihnească. Se întâmpla în apropiere de Vielha. 





Vi-l mai amintiți pe Claudiu? Mascota lui Mirel numită așa pentru că a fost găsită de ziua fiului său, Claudiu? Din când în când, Mirel mai pune câte o poză comentată în stilu-i ușor ironic: ”A trecut ceva timp de când nu l-am mai văzut pe Claudiu așa obosit...doarme dus! O frunză a coborât duios să-i facă umbră!”



Mirel a pornit spre Lourdes, celebrul loc de pelerinaj dedicat Fecioarei Maria, tocmai în postul Sfintei Marii. Pe drum a avut parte de peisaje mirifice, așa cum se poate vedea în imaginile următoare. Ultima fotografie o reprezintă pe protectoarea călătorilor.








La Lourdes, locul în care potrivit tradiției Fecioara i s-a arătat lui Bernadette în 1858 și devenit un important loc de pelerinaj catolic din Europa, Mirel a fost impresionat de mulțimea de pelerini și invalizi. Vin să ia apă cu puteri miraculoase, ce curge în grota peste care s-a ridicat o impunătoare catedrală. 









Mirel se va întoarce în Spania, în zona Madrid. De fapt, când scriu aceste rânduri, deja se află acolo. De aici va zbura pe 1 septembrie 2015 spre Rio. Va fi pentru prima dată când va părăsi continentul european pe care l-a bătut în lung și-n lat. Va avea nevoie în continuare de ajutorul vostru, al cel,or care călătoriți virtual alături de el. De aceea nu ezitați să-i întindeți o mână de ajutor, orice gest cât de mărunt este întotdeauna bienvenit. 

Conturile în care puteți face donații care să-l susțină pe Mirel Magop, sunt:
  • cont în lei:     RO87BUCU1071033073369RON
  • cont în euro:  RO30BUCU1071110013674EUR
deschise la Alpha Bank pe numele Magop Costel Mirel.
↧

Casa Fecioarei Maria de la Selçuk

August 15, 2015, 1:56 am
$
0
0
În fiecare an, pe 15 august creștinii catolici și ortodocși dar și cei anglicani sau cei care aparțin de bisericile creștine orientale, sărbătoresc ”Adormirea Maicii Domnului” sau ”Ridicarea la Ceruri a Fecioarei Maria”. În tradiția populară creștină, este una dintre cele mai mari sărbători religioase de peste an și cea mai mare sărbătoare a verii. În întreaga lume sunt nenumărate locuri de pelerinaj dedicate Fecioarei Maria, sunt sanctuare legate fie de aparițiile Fecioarei fie de alte întâmplări legate de viața acesteia. Toate aceste locuri sunt considerate de către creștini, îndeosebi de către cei catolici ca fiind sanctuare mariane. Există în Europa centrală și de sud-est chiar și un ”drum marian”, o rută de pelerinaj marcată din punct de vedere turistic cu o literă M  stilizată. De fapt sunt două rute ce se intersectează ca brațele unei cruci: ruta vest-est pleacă din Austria de la Mariazel, tranzitează Ungaria și ajunge în Transilvania la Șumuleu Ciuc. A doua rută de la nord la sud pleacă din Polonia de la Czestochowa, tranzitează Slovacia, Ungaria, Croația și ajunge la Medugorje în Bosnia și Herțegovina. Puțini știu însă că în Orientul Mijlociu, pe teritoriul Turciei de azi, există un sanctuar marian - Casa Feciorei Maria de la Selçuk . 




Este oarecum firesc ca în  Orientul Mijlociu să existe locuri legate de viața Fecioarei Maria, asta pentru că aproape întreaga istorie a creștinismului se leagă de aceste locuri. Doar că, poate și datorită faptului că acum aceste teritorii sunt stăpânite de populații predominant necreștine (musulmani sau evrei), sanctuarele mariane sunt mai puțin cunoscute, mai puțin vizibile. Însă ele există. Un lucru îmbucurător însă, sub impulsul globalizării, al turismului de masă, sanctuarele mariane din orientul Mijlociu sunt accesibile pentru oricine se încumetă să viziteze acele locuri. Nu există restricții din partea autorităților statelor respective, sunt considerate în primul rând obiective turistice aducătoare de venit. Pe de altă parte în cultura islamică, Fecioara Maria (sau Myriam în arabă) este respectată, venerată, fiind considerată ca fiind una dintre cele patru femei pure ale islamului (alături de Khadige - soția profetului Mohamed, de Fatima - una din fiicele profetului Mohamed și de fiica faraonului care l-a salvat pe micul Moise). 

Am ajuns la Selçuk grație unui circuit turistic în Turcia, organizat de agenția Galatea Travel din Oradea. La doar câțiva 30 de kilometri de orașul Kușadasi, se află două obiective turistice importante: casa Fecioarei și ruinele anticului Efes. Ambele sunt oarecum legate, de relatarea biblică conform căreia Sfântul apostol și evanghelist Ioan și-ar fi aflat sfârșitul aici la Efes. Ba mai mult, ”apostolul cel mai iubit de Isus” ar fi luat-o cu sine și pe Fecioara Maria, care ar fi trăit ultimii ani aproape de Efes, pe un munte. De aceste fapte istorice pentru care există și dovezi autentice, se leagă unul din obiectivele turistice foarte importante pentru turiștii creștini: Casa Fecioarei Maria de la Selçuk (Meryemana - în limba turcă).




Situată pe un muntele Panaya-Capulu (Muntele Privighetorii), la sud de vechiul oraș Efes (Ephesus), casa în care se presupune că ar fi trăit Fecioara Maria, a fost descoperită grație unei revelații pe care a avut-o maica Anne Chaterine Emmerich (1774-1824) de la o mănăstire augustiniană Windesheim, Germania. În ultimii ani, între 1813-1824 a fost țintuită la pat datorită unei boli care i-a adus până la urmă sfârșitul. De pe patul chiliei a descris cu lux de amănunte călătoria Sfântului Ioan și a Fecioarei Maria de la Ierusalim la Efes dar și casa în care a locuit ulterior Fecioara Maria. Totul a fost consemnat de scriitorul Clemens Brentano (1778 - 1842) aflat lângă patul călugăriței. Locul și casa au fost descoperite de clericul francez Gouyet care a citit cele consemnate de Brentano. A găsit în apropierea Efesului pe un munte o casă de piatră ce corespundea descrierilor din viziunile călugăriței. Practic de atunci a început pelerinajul în acest loc. Dovezile arheologice atestă că zidurile actuale datează din secolele VI-VII dar că fundația e mult mai veche, probabil din secolul I. Însă indiferent care e realitatea, credința oamenilor care vin aici fac ca acest loc să fie unul cu adevărat sfânt. Atât creștinii cât și musulmanii venerează deopotrivă casa Fecioarei Maria, iar trei dintre papii Bisericii Catolice au vizitat locul. 

Ca să ajungi la Casa Fecioarei, trebuie mai întâi să ajungi în micul orășel Selçuk ce a devenit în ultimii ani important din punct de vedere turistic pentru apropierea de ruinele anticului Efes dar și pentru că aici se mai păstrează ruinele unei grandioase bazilici creștine din secolul VI care se presupune că a fost ridicată pe locul unde este îngropat apostolul Ioan. Așa cum am mai spus, infrastructura în Turcia este una de invidiat, așa că nu m-a mirat faptul că drumul în serpentine ce duce până sus pe munte este asfaltat. Pe măsură ce urcam cu autocarul, panorama asupra văii în care se afla în vechime orașul Efes este de-a dreptul amețitoare. Acum, valea e cultivată, zona fiind renumită pentru plantațiile de caiși. Unul dintre versanți a fost cuprins în anii trecuți de un puternic incendiu care a mistuit sute de hectare de pădure de pe Muntele Privighetorii și s-a oprit miraculos la câțiva metri de locul în care se află Casa Fecioarei. Minune Dumnezeiască ar spune cei credincioși, până și scepticii și-ar pune un semn de întrebare.



Zona beneficiază de infrastructură turistică: parcare mare pentru autocare, restaurante, grupuri sanitare, nelipsitul bazar care de data aceasta vinde souveniruri cu tematică religioasă, creștină. Biletul de intrare costă 15 lire (aproximativ 22,5 lei) și asigură accesul în perimetrul casei. Toate grupurile de turiști se opresc lângă o fântână veche unde ghidul explică mecanismul alimentării cu apă. Apoi, o aleea străjuită de un șir de măslini seculari pe de-a parte și de un zid de piatră pe care iedera s-a întins de cealaltă parte, duce spre Casa Fecioarei. Sunt mari panouri care descriu în diferite limbi istoricul acestui loc. După ce mă chinui să citesc în engleză sau franceză, descopăr că există un panou și în limba română. Probabil afluxul mare de turiști români care aleg să-și petreacă concediile pe litoralul turcesc, i-a determinat pe turci, care au spiritul comerțului înscris în sânge, să monteze un panou și în limba română. Asta înseamnă să știi să faci turism, să-ți pese de cei care vin să-ți viziteze obiectivele și în ultimă instanță să-ți lase o parte din banii lor.




Înainte de a ajunge la Casa Fecioarei, o statuetă de bronz în mărime naturală o reprezintă pe Maria cu brațele desfăcute ca și cum ar vrea să-i primească la sânul său pe toți creștinii. Este datată, conform inscripției, 1867. Altarul de vară este simplu, din lemn vopsit în alb, la fel ca și băncile pentru credincioși. 




Este o casă modestă din piatră, cu două încăperi, având forma literei T. Lângă casă e amenajat un altar de vară unde se țin slujbe catolice, zona fiind sub jurisdicția Vaticanului. În fața casei un alt măslin secular lângă toată lume își face poze pentru că în interior fotografiatul și filmatul este interzis. În capela amenajată aici, călugării ce aparțin de Ordinul Sfântului Lazăr oficiază zilnic liturghia. Interiorul este auster, doar altarul, o icoană a Fecioarei și lumânările care ard permanent ”mobilează” casa. Mi se pare interesant amănuntul conform căreia în fiecare an pe 15 august clerici ortodocși, catolici și musulmani oficiază împreună aici. O dovadă că uneori credința apropie mai mult decât desparte.




După momentul de reculegere din Casa Fecioarei, grupurile de turiști sunt conduși spre cele trei izvoare. Se spune că apa izvorăște de sub cea de a doua încăpere, că este sfințită și că curge neîntrerupt de 2000 de ani. La informația că primul izvor este pentru sănătate, al doilea pentru dragoste și al treilea pentru bani, grupul se desparte instantaneu în trei. Nu știu de ce mi se pare că majoritatea bărbaților preferă al doilea izvor și că majoritatea femeilor pe cel de al treilea...Ghidul glumește spunând că mai există unul care le conține pe toate., în hohotele de râs ale turiștilor. Da, uneori despre aspectele religioase, considerate a fi tabu, se poate glumi. 





Dincolo de izvoare un întreg zid este tapetat cu mii de bilețele, de mesaje de mulțumire sau rugăciuni, atârnate unele de altele. Un ”zid al dorințelor” alb ca și sufletele celor care au lăsat mesajele. Niciodată n-am văzut așa ceva. Știam de Zidul Plângerii de la Ierusalim, acolo unde evreii ultraortodocși dar mai nou și turiști, pun bilețele între crăpăturile pietrelor. Am mai văzut astfel de bilețele cu doleanțe puse între crăpăturile de sare ale Salinei Praid. Sunt convins că mai sunt multe alte locuri în care oamenii plini de nevoi invoca pronia cerească. Însă niciunul nu abundă în atâtea bilețele, legate unele de altele cu fășii de hârtie albă, ca și aici la Selçuk. Ici, colo se vede câte o fotografie a Fecioarei sau fragmente din doleanțele pelerinilor. Sunt singurele pete de culoare pe acest zid alb. 






Ai putea să stai aici ceasuri întregi. Atmosfera de pace și liniște ce capătă pe alocuri accente mistice, verdele naturii, toate te îndeamnă la meditație. Însă oricât ți-ai dori să stai, trebuie să te supui rigorilor grupului. Ghidul dă semnalul de plecare, așa că vrând-nevrând spunem adio acestui loc. La ieșire toți se opresc, firesc doar ne aflăm în Turcia...la bazar. Majoritatea produselor sunt de factură religioasă: icoane mai mari sau mai mici, mătănii, rozare, statuete, sticluțe cu apă sfințită sau cu mir, vederi și cărți poștale, brățări, crucifixe etc. Însă sunt exagerat de scumpe...Ce mai, comercianții turci profită de afluxul mare de turiști creștini. Îți vine să te întorci la chioșcul călugărițelor, parcă acolo erau ceva mai ieftine. Dar nu poți, grupul e pe punctul de plecare.





Coborâm pe același drum. Acum panorama asupra văii este pur și simplu spectaculoasă. În ciuda aridității, are farmecul ei. Ne oprim la statuia Fecioarei Maria. Este impunătoare, de culoare aurie. Feciara Maria are o postură impozantă, cu coroană pe cap și cu brațele deschise într-un gest matern. Este situată pe un soclu înalt de peste doi metri, ceea ce-i conferă o și mai mare maiestuozitate. Textul de pe soclu lămurește când și cine a ridicat acestă statuie: ”ERECTED BY THE AMERICAN SOCIETY OF EPHESUS (GEORGE B.QUATMAN FOUNDATION) IN HONOR OF THE BLESSED VIRGIN MARY, MOTHER OF JESUS. HER LAST YEARS WERE SPENT IN EPHESUS. OCTOBER13, 1996”. 






Înainte de a coborî spre Efes, aruncăm o ultimă privire asupra mirificei văi ce se întinde la picioarele noastre. Mai mult sau mai puțin religioși, sunt convins că fiecare are în minte un gând, îndreptat fie spre Fecioara Maria fie spre fiul său și al lui Dumnezeu, Isus. Eu am rostit doar: ”Cred Doamne, ajută necredinței mele!”
↧
Viewing all 909 articles
Browse latest View live
Search