Hoinar prin Sălaj: Prin Aluniș, în căutarea cioplitorilor în piatră

Cu un ultim efort, urcăm și ultima pantă și ajungem la cruce. Doamne, ce frumos este aici! Valea Someșului se vede în toată splendoarea sa, străjuită de dealurile ce formează Culmea Prisnelului. În dreapta e Piscuiul Ronei, în dreapta noastră se vede Prisnelul Vălișoarei, iar mai în stânga e Dealul Mare. Augustin continuă povestea legată de istoria satului: ”Denumirea veche a satului e Săplac din ungurescul Szeplak - loc frumos. Apoi s-a numit Someș Săplac, în maghiră Szamosszeplak - adică loc frumos pe Someș. Abia din perioada interbelică, din 1930, satul se numește Aluniș. După Marea Unire, în curentul de schimbare a numelor localităților, i-au zis aluniș, de la o pădurice de aluni din zonă.”

Am rămas în urmă, ne grăbim să-i prindem pe ceilalți. Intrăm în pădure și ne luptăm cu umezeala. Se simte pregnant aici, în pădurea de carpeni. Toată liziera e frecată de vite, probabil se adăpostesc aici de arșița soarelui. Nu știu încotro o apucăm, nu mă știu deloc orienta în pădure. Îi urmez pe cei din fața mea. Transpir abundent, deja cămașa e udă leoarcă pe mine. Dafin mă învață cum să mă energizez îmbrățișând un stejar. Deși sunt oarecum sceptic, îi urmez gestul.  ”Ai simțit?”  mă întreabă Dafin. Nu știu dacă am simțit ceva, dar un lucru e cert, am reușit să urc dealul. Ajungem și la o livadă frumoasă de pruni, e întreținută, cosită. 

Augustin ne avertizează: ”urcăm pe drumul acesta care ne duce până la cuptoare. Apoi, mai avem de urcat o coastă de vreo 30 metri și ajungem.” Costel se sacrifică și merge să aducă mașina. Va coborî pe drum până la sfat, apoi va avea de mers cam 2 km până în sat.

Cu un ultim efort, luăm în piept coasta abruptă a dealului. Habar nu am dacă au fost 30 de metri, așa cum spunea Augustin, la fel cu habar nu am dacă energia stejarului îmbrățișat după indicațiile lui Dafin m-a ajutat, cert este că iată-ne ajunși în fața ”cuptoarelor”. Un perete de stâncă, în care se cască o grotă, este ceea ce văd. Nu apuc să-mi trag sufletul căci Augustin ne îndeamnă să intrăm. Curiozitatea e mai mare decât teama, așa că mă strecor și eu după el, urmat de Dafin. Adrian rămâne afară și glumește zicând ceva de genul ”dezavantajul de a fi lung”. 

A fost o experiență tare interesantă. galeria coboară vreo 2 metri, apoi continuă, fie la stânga, fie la dreapta, uneori trebuie să te apleci și să adopți mersul piticului, alteori poți sta în picioare. Jos sunt grămezi de pietre, ca niște jumătăți de cărămizi, desprinse probabil de pe tavan. E stratul de piatră de care îmi povestea Flavius Lucăcel, cel ca niște lespezi, piatră ce nu era bună la nimic datorită consistenței relativ moale. În unele locuri, în care puteam merge în picioare, pe tavanul drept se puteau vedea urme de la uneltele de metal cu care s-a cioplit galeria. Ici colo, în pereți, erau înfipte cuie. Augustin mă lămurește că aici își agățat lompele cu fotoghin  (lâmpașe cu petrol). Noi orbecăim la lumina lanternelor de pe telefon. Regret că nu mi-am adus proiectorul cu care merg în bisericile de lemn. Cum pot, mă chinui să fac câteva poze.

Noi nu avea ață, nu aveam semnal la telefon, cămașa udă de transpirație mi se lipise de piele și cele 15 grade le simțeam ca și cum aș fi fost în congelator. Pentru câteva secunde, gândurile negre mi-au invadat mintea. Ne și vedeam închiși aici, în labirint. Noroc cu Adrian Lungu ”îngerul nostru păzitor” de afară... Dar totul e bine când se termină cu bine, Augustin ne-a poruncit să-l așteptăm. Curajos, a luat-o pe o galerie și după vreo 30 de secunde care au părut lungi cât veacul, ne-a strigat: ”haideți, pe aici se iese!”. Inima a reînceput să-mi bată, ajutat de lanterna de pe telefonul lui Dafin, am reușit să nimerim galeria corectă care n-ea scos afară, la lumină. Doamne, Slavă Ție!

Adrian Lungu filma, iar eu, cu ochelarii aburiți de la căldura de afară, râdeam ca un copil care vede Soarele. Fără să exagerez, a fost o aventură plină de adrenalină. Augustin nu are stare și ne cheamă să vedem cealaltă galerie. Adrian ezită și de data aceasta, mai ales când vede ”dalele” de piatră ce păreau a fi clădite deasupra intrării. Am uitat de spaima trasă acum câteva minute, și după ce am zis în gând un ”Doamne Ajută!” m-am strecurat în galerie. este cu totul și cu totul diferit aici. Galeria e mai largă, nu mai sunt grămezi de ”cărămizi” pe jos pe care trebuie să le escaladezi. Toată piatra aceea considerată balast, era clădită la perete. Aici se vedea clar peretele, de sus până jos. Era filonul de piatră - gresia de Săplac - pentru care au muncit din greu sătenii să o scoată. Doar aflându-te aici realizezi de fapt în ce consta acest meșteșug. Poate, odată, cu ajutorul lui Flavius Lucăcel - cel care a muncit în copilărie într-un astfel de ”cuptor”, se va realiza un documentar legat de meșteșugul de altădată. Oricum, pentru mine, e un vis împlinit. 

Bucuros din nou de reîntâlnirea cu Adrian Lungu, mă odihnesc puțin pe un trunchi de copac căzut. Apoi, uitându-ne la ceas, o luăm la vale. Nu mai mergem pe drumul pe care am venit ci o luăm direct spre șosea. E mult mai greu la coborât, mușchii de la picioare îi simt pulsând. Noroc că am fost inspirat să iau bățul de treking cu mine. Ajungem repede la asfalt, aici ne așteaptă Costel Hrițcu cu mașina. Adi își consultă ceasul și ne anunță că am parcurs vreo 6 kilometri. 

Pe drum Costel ne dă câteva informații despre cimitirul satului. Decidem să ne oprim la micul mausoleu, de fapt o troiță, de la marginea cimitirului. Este ridicată în memoria familie preotului Laurențiu Bran (1865-1942) cel care l-a tradus pentru prima dată pe Eminescu în limba maghiară. Alături de el sunt înmormântați aici Bran Emil (1896-1897), Bran Leontina (1896-1941), Bran Maria (1830-1900), Podoabă Neghina (1894-1927), Podoabă Leontina (1877-1959) și preotul Podoabă Augustin (1887-1967). În troița - mausoleu, în locul unei statuete de marmură, furată acum mulți ani, e o lucrare de lemn - o cruce cu Isus cel răstignit și cu Maria mama sa, respectiv Maria Magdalena la bază. Lucrarea a fost pictată de Dafin Cozma în 1995 și re-pictată în 2010. De altfel, Dafin Cozma și-a lăsat amprenta artistică în mai multe biserici de zid din Sălaj, ca ucenic în anii tinereții. dar despre povestea fascinantă a artistului Dafin Cozma voi reveni cu un alt reportaj.