Hoinar prin Sălaj: tură foto de vară

Mi-a fost dor de o tură foto! Și cum am ratat primăvara, abia am așteptat ocazia să o zbughesc! Nici nu conta unde, oriunde aș merge în județul acesta am mereu ceva de văzut. Sau, de ce nu, de revăzut. Ei bine, ce mi-am zis eu: ”hai să revăd dealurile sălăjene din dreapta Văii Zalăului”. Zis și făcut, am ieșit din oraș și în centrul Crișeniului, am virat stânga pe lângă Biserica Reformată. Și după ce m-am răcorit la fântâna arteziană, am luat drumul ce m-a scos din sat. Valea Zalăului era în fața mea ademenindu-mă cu dealurile ei molcome. Trebuie să le vezi măcar o dată, ca să-l înțelegi pe Ady Endre: ”Hepehupás, vén Szilágyban”.

”În Sălajul vechi, cu hârtoape, / sub șapte pruni frunzare,/ Sufletul a stat un mileniu.” - așa-și începe Ady Endre poezia ”Hepehupás, vén Szilágyban”. Desigur, e greu de tradus în limba română acel cuvânt ”Hepehupá” ce a dat și numele revistei de cultură a comunității maghiare din Sălaj. Noroc că limbajul fotografic nu trebuie tradus, ba mai mult, ajunge o imagine pentru o mie de cuvinte...

Nu e prima dată când merg pe acest drum ce o ia prin hotar, paralel cu Valea Zalăului și cu șoseaua super aglomerată ce se zărește în stânga. Aici e liniște și pace și nu e atât de cald ca și pe asfaltul încins la soare. Plus că holdele de cereale sau pășunile întinse te ademenesc la tot pasul. Opresc de câteva ori, îmi fac de lucru cu niște spice de grâu ce nu prea vor să stea la pozat, clătinându-se mereu în adierea vântului. Ai avea ce învăța de la spicul de grâu: cel plin, stă aplecat, smerit, iar cel gol, e trufaș, ridicat deasupra celorlalte.  Altădată era animație pe aici: șorecari comuni, sfrâncioci roșiatici, codobature albe sau chiar și câte un stârc cenușiu. Acum e liniște, doar două prigorii, ca niște avioane colorate, survolează albastrul cerului abia pătat de câțiva nori. 

Urc pe un drum care mă scoate afară din sat și când trec pe lângă șirul de pruni îmi amintesc că am mai fost pe aici. Atunci am ajuns până la păduricea cu antenele de telecomunicații. Acum mă opresc la răstignire. Îmi plac aceste troițe, cruci mari de lemn sau răstigniri cum îmi place să le spun. Iar cele din hotar au un farmec aparte. Îmi fac de lucru cu niște gâze ce erau atrase de scaiul vânăt. Bine că știu unde găsesc scai vânăt, e bun de leac. Cu ochii după gâze nici n-am simțit cum soarele mă pârlește după ceafă. Ridic privirea și mă minunez. Se vede până departe spre Măgura Șimleului. Doamne, ce fain e aici!

Îmi iau doza de verde și de albastru și revin în sat. Mai dau o tură pe ulițele asfaltate. Interesant este că aproape din orice unghi, biserica se vede peste dealuri, printre case. Oare de ce se construiau bisericile pe dealuri? Satul pare pustiu, de-ți vine să întrebi: ”unde-s oamenii”? 

Și în Guruslău am mai fost, ba chiar l-am vizitat pe îndelete, ghidat de doamnele de la Centrul de Informare Turistică. Acum mă opresc totuși la câte o casă veche sau la câte o biserică. 

De când hoinăresc prin Sălaj, întotdeauna am vrut să-i ating limitele. Să ajung la acele delimitări (arbitrare) dintre județe. De ce spun arbitrare? Pentru că de exemplu, o zonă etnografică bine închegată cum este Țara Codrului, este fragmentată între trei județe ceea ce nu este chiar în regulă. Am fost mereu fascinat de granițe, de frontiere, de delimitări, fie ele și între județele patriei. Așa că, la prima intersecție am luat-o spre stânga, urmând drumul spre Hodod. Dacă aș fi luat-o spre dreapta aș fi ajuns la Bocșița și Chilioara. Am de gând să revin și în acele sate. Inspirată alegere, peisajul la limita județului este de-a dreptul superb. 

Mereu m-am lăudat cu drumurile bune din Sălaj. Dar niciodată nu am înțeles de ce la limitele dintre județe trebuie să existe bucăți de drum neasfaltat. Să fie acesta un no man's land ? Și aici e un kilometru de drum pietruit, exact până la tabla care citită din cealaltă parte anunță că intri în județul Sălaj. Indicatorul cu județul Satu-Mare nu există. În schimb, asfaltul proaspăt (probabil de anul trecut) își spune clar că ai intrat în alt județ. Acum îmi permit o glumă: ce ar fi să mutăm indicatorul cu Sălaj înapoi cu 1 km, să rămână bucata aia de drum neasfaltat la sătmăreni? În orice caz, ce impresie își fac cei care intră din județul vecin în Sălaj? 

 

Știam că aici există o Biserică Reformată, care în urmă cu 2-3 ani, era într-o stare avansată de degradare. Am vrut să văd în ce stadiu este acum biserica. Ca și data trecută, m-a surprins în mod neplăcut crăpătura adâncă din zidul bisericii. E ca o rană deschisă ce nu pare să se mai vindece. Se pare că alunecările de teren sunt vinovate, pentru că în pliantele de promovare turistică se arată că nava bisericii a fost complet refăcută în urmă cu 10 ani! 

Nu îndrăznesc să intru în biserică, e plin de schele care încearcă să susțină tavanul și pereții. Fac totuși un ocol, jucându-mă cu Soarele ce se ascundea după turnul bisericii. Pe cealaltă parte sunt uimit să constat că lipsește un întreg perete. În schimb, în zona corului, pereții par a fi rezistenți, ferestrele cu ancadrament gotic părând intacte.

În fața bisericii se află un monument al eroilor căzuți în cele două războaie mondiale, iar poarta de acces în curtea bisericii este decorată cu frumoase modele geometrice și florale. 

Mă mai învârt puțin pe ulițele satului căutând case vechi, apoi decid că e timpul să fac cale întoarsă, spre casă. Noroc că drumul e foarte bune, așa că cei 45 de kilometri îi pot face lejer într-o oră. 

Abia acum resimt căldura de afară. E drept, pe dealuri și prin sate, aerul e mai respirabil parcă decât cel din oraș, dintre betoane. Cerul albastru e pătat de nori albi, pufoși. Cine știe, poate că în zilele următoare, norii își vor da mâna și vor aduce ploaie binecuvântată. Până atunci însă, mă bucur de vremea frumoasă și de drumul spre casă. M-am convins, încă o dată, de frumusețea locurilor acestea. Și, vorba poetului: ”În Sălajul vechi, cu hârtoape, / sub șapte pruni frunzare,/ Sufletul a stat un mileniu.”