Oricine are o minimă cultură geografică, istorică sau religioasă a auzit cel puțin o dată de Ierusalim. Unii l-au vizitat. Cu toții vor fi fost fascinați de orașul universal, capitala revendicată a două popoare, locul adorat de trei religii, câmpul de bătălie al ciocnirilor dintre civilizații, bătălie ce prefigurează locul Judecății de Apoi.
O (nouă) carte despre Ierusalim? Și încă una care are pretenția să fie biografia orașului? Așa m-am întrebat și eu când am întors cartea groasă cât o Biblie pe toate părțile, admirându-i coperta ce redă cel mai sacru loc din lume: Muntele Templului. Pentru mine cartea are și o semnificație deosebită. Mi-a fost făcută cadou în acest an de către doamna profesoară Claudia Radu, soția regretatului profesor Mircea Radu. Este o carte ce i-a aparținut domnului profesor, o carte al cărei conținut mi-ar fi plăcut să-l discut cu el. N-a fost să fie! Așa cum n-a fost pagină pe care să nu o răsfoiesc și să nu mă gândesc la el...
De fiecare dată când citesc o carte care-mi place, sunt tentat să spun că este ”cea mai bună carte”. Și mereu uit că acest titlu, de cea mai bună carte i se cuvine doar ”Cărții cărților” adică Bibliei. Știu că nu toți cititorii vor fi de acord cu această afirmație, îmi asum doza de subiectivism. Și mereu mă gândesc la ceea ce spunea părintele Crin-Triandafil Theodorescu care slujește la Lușca, în Năsăud.
Spunea părintele despre biserica din Lușca că este ”CeaMaiFrumoasăDinLumeDupăHagiaSophia”. Ei bine, parafrazându-l, voi spune că această carte, ”Ierusalim. Biografia unui oraș” este (din punctul meu de vedere, o spun încă o dată) cea mai frumoasă carte din lume după Biblie. Da, știu că am mai spus asta și despre alte cărți, dar acum, așa simt. Până la urmă ce este frumusețea? Dar frumusețea ”cea mai”? Poate cineva să dea o definiție clară?
Să revin la carte. Mi-a plăcut mult. Este genul acela de carte căreia dacă îi deschizi coperta, nu o mai lași din mână până nu o termini. Mi-a plăcut și pentru că lectura este una facilă, deși ca orice carte de istorie abundă de date și de nume. Nici nu se putea astfel, Ierusalimul a fost și este, locul dorit și adorat de milioane de oameni, fie că vorbim de evrei, creștini sau musulmani.
Felul în care este scrisă, face ca povestea să te prindă, să te ademenească să mai dai o pagină și asta până termini cele 500 de pagini (nu am socotit mulțumirile de la început și bogata bibliografie, arborii genealogici și hărțile de la sfârșit). Îmi place și pentru că firul istoric urmărit, încâlcit de altfel, beneficiază de ample note de subsol, necesare pentru cei mai puțin familiarizați cu istoria locurilor.
Este în primul rând o carte de istorie. Este redată istoria lumii pe parcursul a aproximativ 5200 de ani, gravitând în jurul acestui fabulos oraș. Împărțită în nouă părți, câte una pentru Iudaism, Păgânism, Creștinism, Islam, Cruciade, Mameluci, Otomani, Imperiulși Sionism dar și 53 de capitole, cartea te poartă prin istoria mileniilor. Toate regatele și imperiile, chiar și cele de peste mări, și-au dorit să stăpânească Ierusalimul, văzut ca o perlă a coroanei. Și cu toții și-au lăsat urmele adânc săpate în piatră. Straturi succesive de istorie clădesc Ierusalimul de azi.
”Istoria Ierusalimului este istoria lumii, dar mai ales este și cronica unui oraș provincial, adesea sărac, pierdut printre colinele Iudeei. Astăzi mai mult ca niciodată, Ierusalimul este considerat centrul lumii: orașul se află în miezul luptei dintre religiile avraamice, este sanctuarul unui fundamentalism din ce în ce mai popular printre creștini, evrei și musulmani, câmpul de luptă strategic al încleștării dintre civilizații rivale, linia frontului dintre ateism și credință, centrul de atenție al fascinației laice, obiectul unor delirante teorii ale conspirației și al miturilor care circulă pe internet, scena scăldată în lumină pentru camerele de filmat din întreaga lume într-o epocă a fluxului informațional neîntrerupt. Interesele religioase, politice și mediatice se alimentează unele pe altele și fac ca Ierusalimul să fie analizat azi mai profund ca niciodată.” Așa începe prefața cărții. Cum să nu-ți vină să o citești?
Dincolo de aspectul istoric, cel mai important de altfel, orașul acționează ca un magnet pentru cele trei mari religii monoteiste. Ierusalim este înainte de toate ”cetatea lui David” așa că revendicarea evreilor este legitimă. Ierusalimul este locul în care Isus a predicat în Templu, a luat ultima Cină alături de ucenicii săi și prin ritualul frângerii pâinii a instituit Euharistia, punând astfel bazele ritualice ale bisericii creștine, pentru ca apoi să fie vândut, arestat, batjocorit, condamnat și crucificat. Ierusalim este locul din care Isus a Înviat! Nu e de mirare că pentru creștinii diferitelor denominațiuni, orașul este Sfânt, un fel de replică pământească a Ierusalimului Ceresc. Apoi, musulmanii care au cucerit orașul prin 630 d.Hr. și l-au stăpânit 1000 de ani fără să-l părăsească nici astăzi, sunt și ei oarecum îndreptățiți să-l revendice.
Cu toate acestea, în Ierusalim este loc pentru fiecare: evrei, creștini, musulmani. Cartea se încheie apoteotic, cu descrierea unei dimineți în Ierusalimul zilelor noastre. Reprezentanți ai celor trei mari religii, se trezesc cu noaptea în cap pentru a deschide credincioșilor dar și valurilor de turiști, locurile sfinte. Iată ultimul aliniat al acestei cărți pe care odată terminată, îți vine să o iei de la capăt:
”Suntem cu o oră înaintea zorilor, într-o zi la Ierusalim. Domul Stâncii este deschis: musulmanii se roagă. Zidul este întotdeauna deschis: evreii se roagă. Biserica Sfântului Mormânt este deschisă: creștinii se roagă în mai multe limbi. Soarele răsare deasupra Ierusalimului, razele lui făcând ca pietrele irodiene ale zidului, deschise la culoare, să pară aproape ca neaua - exact cum le-a descris Iosif Flavius cu două mii de ani în urmă - pentru ca apoi să surprindă aurul splendid al Domului Stâncii care scânteiază în soare. Esplanada divină unde se întâlnesc cerul și Pământul, unde Dumnezeu îl întâlnește pe om, se află într-un tărâm situat dincolo de cartografia umană. Doar razele soarelui pot să facă acest lucru și în sfârșit lumina cade pe cel mai desăvârșit și misterios edificiu din Ierusalim. Scăldându-se și răsfățându-se în lumina soarelui, el își merită numele aurit. Dar Poarta de Aur rămâne încuiată, până la venirea Zilei de Apoi.”
Cred că este prima carte pe care o citesc, din care citez primul și ultimul paragraf. O fac pentru că mi-au plăcut foarte mult. Asta denotă măiestria cu care autorul reușește să-și atragă cititorii. Nu se poate să nu fac o paralelă cu ”Alpha și Omega, Începutul și Sfârșitul”. Nu cred că greșesc dacă spun că Ierusalimul este Alpha și Omega istoriei.
Simon Sebag Montefiore (n.1965) este istoric și scriitor britanic, prezentator de televiziune și autor de cărți. Printre cele mai renumite cărți ale sale se numără Stalin: la curtea țarului roșu”, ”Ecaterina cea Mare și Potemkin” sau ”Titani ai istoriei”. Pentru mai multe informații despre autor, vizitați pagina www.simonsebagmontefiore.com