Interferențe culturale sălăjene: Sfânta Veronica, Mucenicul Diomid și Sfânta Mahramă

În fiecare an, Săptămâna Mare din Postul Paștelui, cea care precede momentul Învierii lui Isus Hristos, este pentru creștinii din întreaga lume o perioadă de apropiere de lucrurile spirituale. Lăsând la o parte momentul diferit de marcarea a celei mai importante sărbători creștine de către diferitele biserici, Săptămâna Mare – perioada cuprinsă între Duminica Floriilor în care Isus intră în Ierusalim în aclamațiile mulțimii și Duminica Învierii în care-și arată dumnezeirea, rămâne marcată de istoria vânzării, prinderii și judecării lui Isus. Bisericile de lemn sălăjene, au reprezentate în iconografia lor, cele mai importante scene din această perioadă, a patimilor. Urmând tradiția bizantină dată de Erminia ieromonahului Dionisie din Furna, cea mai completă și sistematică dintre toate erminiile – manuale ale zugravilor de biserici – redactată între anii 1730-1734 pe când se afla pe Muntele Athos, în naosul bisericilor de lemn sunt reprezentate cu precădere scene din Săptămâna Patimilor, acestea ilustrând cel mai bine jertfa lui Isus. Într-una dintre scene, apare Mântuitorul căzut sub greutatea crucii și lângă el un personaj care ține o pânză cu chipul Lui imprimat pe ea. De asemenea, în aproape toate bisericile, fie că sunt de lemn, fie că sunt de zid, pe iconostas, apare la loc de cinste o icoană ce reprezintă o pânză cu chipul lui Isus.

Așa cum o să vedem, avem de a face cu reprezentarea a două povești diferite, ce se întrepătrund pe alocuri. Sunt două curente ce provin, unul din tradiția bizantină a bisericilor răsăritene și altul ce vine din zona de influență occidentală, catolică. De altfel, spațiul transilvănean, din care și zona Țării Silvaniei face parte, a fost, de-a lungul secolelor, terenul de confluență a diferitelor curente religioase venite pe filieră bizantină sau apuseană. Și, ceea ce este cel mai frumos și mai interesant, acestea se contopesc într-un ethos creștin ce face parte din moștenirea noastră culturală.

Despre ce este vorba mai exact? Pentru a explica una dintre legende, pornim de la iconografia bisericii de lemn din Borza având hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil”, datată 1758 conform unei pisanii scrisă pe grinda portalului de intrare: ”Iată din mila lui D(umne)zău aceastu sfântă beserecă au început a o zidi în anul 1758, în biruința creiasii Marii Theresiia, fiindu meșter Briaz Ianoș de la Cilă i Pizpö Ion” [1]. Aici, pictura interioară de pe pereții și bolta naosului se distinge destul de greu, printre urmele lăsate de curgerea nemiloasă a timpului se mai pot ghici chipuri de sfinți. Scenele din Noul Testament sunt încadrate în chenare frumos decorate cu cruci înscrise în cercuri. În scena la care facem referire, Mântuitorul pare aplecat sub cruce, biciuit din spate de sutași. Monograma IC XC se distinge clar, nelăsând loc de interpretări. ICînseamnă Isus, ”C” este un grafem alternativ pentru litera grecească sigma iar XCînseamnă Hristos, ”Unsul”, supranumele grecesc al lui Isus, după ebraicul Messiah. În partea dreaptă a scenei, lângă Isus, un personaj ce pare a nu privi la scena în desfășurare, ține în mâini o pânză desfăcută pe care se distinge clar, chipul Mântuitorului. Este redat cu fidelitate de meșterul zugrav, inclusiv aureola, chipul lui Isus.

Scenă din ciclul patimilor în biserica de lemn din Borza

Într-o altă biserică de lemn, cea din Derșida, având hramul ”Sf.Arhangheli Mihail și Gavriil” ce datează de la 1700, o scenă similară apare pe peretele nordic al naosului, în registrul de lângă iconostas. Se pare că aici a pictat pe la 1771 Nichita despre care se spune că a mai pictat și la Zalnoc. Nu ar fi deloc exclus să fie același zugrav care a lucrat și la Borza, avem aproximativ aceleași registre a căror chenare sunt decorate identic. Aici, scena despre care vorbim diferă puțin față de cea din Borza: Isus apare înclinat sub lemnul crucii, biciuit din spate, dar personajul ce ține în mână pânza cu chipul Lui este altfel reprezentat. Este mult mai mare în comparație cu celelalte personaje ale scenei. Trebuie remarcat faptul că în ambele reprezentări iconografice, personajul misterios pare preocupat mai degrabă să arate privitorului pânza, parcă nu face parte din scenă.

Biserica de lemn din Derșida - chipul lui Isus imprimat pe pânză

Încercând să te documentezi despre acest personaj, ajungi inevitabil la prima legendă, cea legată de Sfânta Veronica. Potrivit legendei, de tradiție apuseană, Veronica considerată Sfântă de Biserica Catolică (dar care este pomenită și în calendarele răsăritene), ar fi fost femeia care ieșind din mulțime ar fi întins Mântuitorului, ce-și ducea crucea pe Via Dolorossa, un ștergar (mahramă) cu care acesta și-ar fi șters fața, imprimându-și în mod miraculos chipul. Via Dolorossa sau Drumul Crucii este un traseu în orașul vechi Ierusalim despre care tradiția creștină spune că pe acolo a trecut Isus ducându-și crucea spre dealul Golgota. Potrivit aceleiași tradiții, pe traseul de aproximativ 600 de metri, ar fi existat 9 opriri sau stații (celelalte 5 din totalul de 14, fiind localizate în biserica Sfântului Mormânt). la cea de a 6-a stație, Biserica Sfânta Veronica marchează locul unde femeia ieșită din mulțime șterge fața lui Isus

Evenimentul nu este amintit în evangheliile canonice, însă există un alt eveniment din viața pământească a lui Isus în care apare o altă femeie, despre care tradiția, de data aceasta răsăriteană, spune că ar fi fost Veronica. Scena vindecării prin credință a femeii ce avea scurgere de sânge, este descrisă de evangheliștii Matei (Matei 9.20-22) și Luca (Luca 8.42-49). ”Îndrăznește fiică, credința ta te-a mântuit” sunt cuvintele cu care i s-a adresat Isus. Veronica sau Berenice (nume derivat din macedoneanul Berenike – ”purtătoarea victoriei”) s-ar fi născut în localitatea Paneas din Cezareea lui Filip.[2]

Nu există nicio dovadă scrisă că între cele două femei, cea din Evanghelii și cea din legendă, se poate stabili vreo legătură. Reținem însă că etimologia numelui Veronica provine din două cuvinte, unul latin ”vera” adică adevărat și altul grec ”eikon” adică icoană, chip. Din alăturarea lor, avem ”Vera Eikon” (sau Veronica) ceea ce ar însemna ”icoană adevărată”. În sinaxarul ortodox – carte ce cuprinde viețile tuturor sfinților cărora li se atribuie câte o zi din an, Sfânta Veronica este sărbătorită pe 12 iulie. În sinaxarul realizat de Sinăstria Putnei [3], la data de 12 iulie apare și o referire despre Sf.Veronica: ”Pomenirea Sfintei Veronica, cea vindecată de Domnul Hristos de curgerea de sânge și care L-a șters cu o mahramă pe Mântuitorul în vremea Sfintelor Pătimiri.”

În tradiția apuseană (catolică) Sfânta Veronica este marcată la data de 4 februarie. Am consultat mai multe calendare, cel mai vechi fiind din 1631. Calendarul [4] (Kalendarium: Christus Urunk születése után való 1631. Esztendöre), aflat în colecția Muzeului Ardelean, a aparținut doctorului David Herlicius. În dreptul datei de 4 februarie apare numele Veronica. Și în alte calendare, cum ar fi de exemplu cel din 1664 (Kalender auff das Jahr 1664 [5]) tipărit la Brașov, Sf.Veronica apare pomenită la aceeași dată.

pagină din calendarul pe anul 1631. La data de 4 februarie apare numele Veronica

pagină din calendarul pe anul 1664: Veronica este marcată pe 4 februarie

În Transilvania și Partium (provincii ale Regatului Ungariei), locuite de și de români, au circulat calendare redactate atât cu caractere latine cât și cu caractere chirilice în care zilele anului erau prezentate atât pe stil vechi (calendarul iulian folosit dincolo de Carpați, în țările române) cât și pe stil nou(calendarul gregorian folosit în apusul Europei). La 1815 apare la Buda un calendar [6] redactat cu caractere chirilice, unde în dreptul datei de 23 ianuarie (stil vechi) apare Mucenicul Climent iar pentru data corespunzătoare de 4 februarie (stil nou) apare Veronica. Un alt calendar este cel din 1830 - Calendariul românescu pe anu-l dela Cristos 1830 [7] alcătuit de Ștefan Niagoe în 1829 și tipărit la Buda, având o dedicație lui Emanuel Gozsdu (Emanoil Gojdu (1802-1870). Numele sfinților sunt redate atât pe stil vechi cât și pe stil nou iar în dreptul datei de 23 ianuarie (stil vechi) / 4 februarie (stil nou) apare, pe coloana cu ”Nom. Sânțiloru calen. Nouu”, numele Veronica. Și în calendarele mai noi, cele cu grafie latină avem aceleași date, de exemplu în calendarul pe anul 1830 avem aceleași repere: pe coloana cu data pe stil vechi 23 ianuarie apare M.Clement (mucenicul Clement) iar pe coloana cu data pe stil nou 4 februarie apare Veronica. Venind și mai aproape, în Calendarul Ostașului pe anul dela Hristos 1917 apărut la Viena la tipografia E.Kainz (înainte J.B.Wallishausser), editat de Comitetul de Caritate pentru soldații români răniți, avem următoarele date: duminică 22 ianuarie (calendarul Iulian) – Timoteiu, m.Anastasie care corespunde datei de 4 februarie (calendarul Gregorian) – Veronica.

Calendarul de la Buda, 1815. La data de 4 februarie (stil vechi) apare numele Veronica

Și în calendarul din 1830, scris cu caractere latine, apare numele Veronica la data de 4 februarie

Dacă în cele două reprezentări iconografice, de la Borza și Derșida, chipul lui Isus apare pe o pânză ce este ținută de un personaj misterios ce nu aduce a chip feminin, misterul se adâncește în cazul scenelor din bisericile de lemn din Cehei și Zalnoc. La Cehei, localitate ce ține administrativ de orașul Șimleu-Silvaniei, în Biserica de lemn cu hramul ”Sf.Arhangheli Mihail și Gavriil”, datată 1765, despre care tradiția spune că a fost adusă din Câmpia (comuna Bocșa), regăsim scena din Vinerea Mare. Chiar dacă nu apare undeva scris numele zugravului, cercetătoarea Ioana Cristache-Panait atribuie pictura, pe baza asemănărilor stilistice cu cea din biserica din Zalnoc, pictorului Nichita. [8] Aici, la Cehei, personajul ce ține pânza pe care este imprimat chipul lui Isus are aureolă de sfânt. Nu are trăsături feminine, iar inscripția are darul de a încurca și mai tare lucrurile. Cu caractere chirilice scrie pe două rânduri ”Diomi/du”. La cealaltă biserică, din Zalnoc (comuna Bobota) ce datează din 1700, având hramul ”Sf.Arhangheli Mihail și Gavriil” scena se repetă cu observația că personajul misterios, ce ține pânza cu chipul lui Isus apare între două scene din ciclul patimilor, scena în care Isus Își duce crucea fiind flagelat de soldați și scena răstignirii. Și aici personajul are chipul aureolat, iar inscripția nu lasă loc de interpretări: ”Mucenicu / Diomidu”.

Scenă din ciclul patimilor în biserica de lemn din Cehei. Diomid ține pânza cu chipul Domnului

Biserica de lemn din Zalnoc - Mucenicul Diomid

Avem deja patru reprezentări iconografice ce par a nu corespunde tradiției. În toate, avem o scenă din ciclul patimilor; în toate un bărbat (după chip și după nume) ține o pânză pe care este imprimat chipul lui Isus. În două scene (la Borza și Derșida) personajul nu are precizat numele și nu are aureolă de sfânt ci un fel de acoperământ de cap ca un turban; în alte două scene (Cehei și Zalnoc) personajul are numele Diomid și are nimb în jurul capului, ca și la sfinți. E clar, nu este vorba de Sfânta Veronica.

Dar cine este Mucenicul Diomid și ce caută el într-o astfel de scenă? Și de ce ține în mână pânza cu chipul Mântuitorului? De ce în aceste scene, Mucenicul Diomid o substituie pe Sfânta Veronica? Pe portalul doxologia.ro [9] la sinaxarul zilei de 16 august informațiile sunt lacunare: ”Sfântul Diomid era de neam din Tarsul Ciliciei, cu meșteșugul doctor, iar de credință creștin. El tămăduia nu numai trupurile ci și sufletele omenești pentru că învăța pe păgâni să creadă în Hristos și îi aducea la Sfântul Botez”. Pe același portal la rubrica dedicată vieților sfinților [10] aflăm ceva mai multe informații despre Mucenicul Diomid. Se spune că pe vremea Împăratului Dioclețian, Diomid ar fi mers prin părțile Bitiniei, în cetatea Niceea unde făcea minuni vindecând bolnavii. La porunca împăratului, a fost urmărit pentru a fi prins, însă soldații l-au găsit adormit în Domnul. I-au tăiat capul pentru a-l duce ca dovadă împăratului, însă soldații respectivi și-au pierdut pe loc vederea, fiind duși de alții la împărat. Văzând împăratul capul lui Diomid și pe soldați orbi, a poruncit soldaților să-i lipească din nou capul de trup. Înspăimântați de cele văzute, mulți au crezul în Hristos. Nimic din această descriere nu face referire la scena din Vinerea Mare. Ba mai mult, cele două evenimente sunt separate de câteva secole. Ceva nu se leagă, iar în scenele iconografice din Cehei și Zalnoc, textul este clar: ”Mucenicul Diomid”.

Căutând în diferite calendare și sinaxare informații despre Diomid, am găsit că acesta este sărbătorit în toate bisericile răsăritene în ziua de 16 august. În Calendarul Românului pe anul comun dela Christos 1918 [11] editat și tipărit la Librăria Diecezană Caransebeș, în dreptul datei de 16 august (calendar iulian – stil vechi) ce corespunde datei de 29 august (calendarul gregorian – stil nou) apare ”Ad.icoanei Dlui; M.Diomid”. Se vorbește așadar de o icoană a Domnului. La final, la ”Calendarul alfabetic”, la litera D, avem precizarea ”Dionid din Tarsul Ciliciei martir 15 Aug.” Trecând peste faptul că aici numele mucenicului este scris greșit, Dionid în loc de Diomid, avem confirmarea că în ziua de 16 august sunt două evenimente – sărbătorirea Mucenicului Diomid și ”Aducerea Icoanei Domnului”.

16 august: Aducerea icoanei Domnului și Mucenicul Diomid - calendar 1918

Și în calendarele mai vechi, în ziua de 16 august pe stil vechi, după care funcționau bisericile răsăritene, apare acest eveniment. De exemplu, în calendarul din 1815, redactat cu caractere chirilice avem ”Aducerea Icoanei”; în calendarul din 1830 avem ”Aduc.Icon.lui Crist.”

”Aducerea Icoanei” scris cu caractere chirilice - calendar 1815

”Aducerea Icoanei lui Cristos” - calendar 1830

În calendarul pe anul 2021, în ziua de 16 august este marcat următorul eveniment: ”Aducerea de la Edessa la Constantinopol a icoanei nefăcute de mână a Domnului nostru Isus Hristos; Sf.m.Diomid” (calendarul greco-catolic pe anul 2021 [12]) respectiv ”Aducerea Sf. Mahrame a Domnului din Edesa la Constantinopol[…] Sf.Mc.Diomid” (calendarul ortodox pe anul 2021 [13]).

În sinaxarul Sihăstriei Putna, la data de 16 august apare următorul text: ”În luna august, în ziua a şaisprezecea, facem pomenirea aducerii Icoanei celei nefăcute de mână a Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos din cetatea Edesei în împărăteasa cetăţilor, Constantinopol, în vremea împăratului Roman I Lecapenos (944)”. Roman I Lecapenos (870-948) a fost împărat bizantin între anii 920-944.

Sigur, acum se naște o altă întrebare? Ce este cu această icoană nefăcută de mână? În ce context a ajuns la Edessa și de ce a fost adusă la Constantinopol în anul 944? Și din nou, ce legătură are cu Mucenicul Diomid? Avem o altă legendă, care a circulat în orient și care a fost înglobată în tradiția bisericilor răsăritene. Iată explicația din sinaxarul Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova. [14] Se spune că pe vremea în care Isus propovăduia evanghelia, în cetatea Edessa, astăzi orașul Urfadin Anatolia (Turcia), domnea regele Abgar (Avgar după unele surse). Bolnav fiind și auzind de minunile pe care le face Isus printre iudei, a trimis un sol, pe zugravul / pictorul Ananias, la Isus ca acesta să-i picteze chipul pe care să-l ducă apoi regelui. Se spune chiar că ar fi avut loc un schimb de scrisori (mesaje scrise) între regele Abgar al Edessei și Isus. Cităm din sinaxar: Scrisoarea lui Avgar era scrisă astfel: „Avgar, domnul Edesei, lui Iisus Mântuitorul cel bun, Care S-a arătat în laturile Ierusalimului în trup, să se bucure! Eu am auzit despre Tine şi despre preaslăvitele Tale faceri de minuni, cum că fără de doctorii și fără de buruieni tămăduiești bolile; orbilor le dai vedere; șchiopilor, umblare; pe cei leproși îi curățești și izgonești din oameni duhurile necurate; pe cei slăbănogi, care de mulți ani zac pe pat, îi tămăduiești cu cuvântul, și pe cei morți îi înviezi. Deci unele ca acestea auzindu-le eu, din două una gândesc despre Tine: că ești ori Dumnezeu coborât din cer, ori Fiul lui Dumnezeu, căci lucrezi niște minuni ca acestea de mirare. De aceea scriu către Tine această smerită „a mea rugăminte, ca să Te ostenești a veni la mine și să-mi vindeci bolile mele cele netămăduite, de care pătimesc de mulți ani. Aud încă și aceasta, că evreii Te urăsc și voiesc să-Ți facă și oarecare rău. Iar eu am o cetate care, deși nu este foarte mare, însă este preafrumoasă și îndestulată cu toate bunătăţile; deci vino la mine și locuiește în cetatea mea, care ne va fi nouă amândurora îndestulată cu toate cele de trebuință". Legenda spune mai departe că Isus, în timp ce predica mulțimilor, l-a văzut pe Ananias ce stătea pe o piatră și încerca să-i picteze chipul și spunându-i pe nume i-a amintit, prin darul clarviziunii pe care-l avea, de scrisoare. Isus s-a spălat pe față și cerând un ștergar și-a lăsat chipul imprimat pe acesta, i-a dat pânza lui Anania să i-o ducă regelui. Această pânză este, conform legendei, Sfânta Mahramă sau Mandylionul – icoana cea adevărată, singura nefăcută de mână omenească.

Relicva a stat la Edessa aproape 1000 de ani, până când, în 944, Împăratul bizantini Roman I Lecapenos a adus cu mare pompă, printr-o ceremonie religioasă impunătoare, mahrama la Constantinopol. Acest eveniment, de o importanță covârșitoare în Biserica Răsăriteană, fie și din considerente ce țin de geopolitica vremurilor – partea răsăriteană a creștinătății fiind în conflict deschis cu partea apuseană - este cel care apare pomenit în sinaxarul zilei de 16 august. Soarta relicvei este incertă. Unii cercetători susțin că aceasta a fost parte din trofeul luat de cruciați care au stăpânit Constantinopolul și Țara Sfântă între 1204-1261 și că s-a pierdut odată cu scufundarea unei nave în Marea Marmara. Potrivit altei legende, Mandylionul / Sfânta Mahramă ar fi ajuns pe la 1362 la Genova, unde este păstrată în Mănăstirea dedicată Apostolului Bartolomeu. De-a lungul secolelor, icoana miraculoasă a avut numeroase replici, multe regăsindu-se în spațiul creștin slav. Icoana Mântuitorului s-a aflat și pe stindardele armatei ruse în campaniile din Primul Război Mondial. [15]

O reprezentare iconografică a momentului în care relicva a ajuns la Constantinopol, apare în Skylitzes Codex (Codex Graecus Matritensis Ioannis Skylitzes), un manuscris din secolul al XII-lea păstrat la Biblioteca Națională a Spaniei din Madrid, în care este redată istoria Bizanțului între 811 și 1057. [16]

miniatură din Skylitzes Codex

Ipoteza noastră este că zugravii bisericilor de lemn pomenite (Borza, Derșida, Zalnoc și Cehei) au suprapus cele două consemnări din calendarele religioase vechi, aducerea Sfintei Mahrame de la Edesa la Constantinopol și Mucenicul Diomid, într-o scenă ce nu are legătură cu realitatea istorică. Asta dacă nu admitem că zugravii bisericilor din Borza și Derșida l-au reprezentat în scenele lor chiar pe Ananias, mesagerul regelui Abgar al Edessei; deși nici aici nu este respectat adevărul istoric, acest Ananias nu l-a însoțit pe Isus pe Drumul Crucii.

Rămâne întrebarea legată de modul în care au circulat informațiile la sfârșitul secolului al XVIII-lea atunci când au fost zugrăvite aceste biserici. Cele două legende, cea referitoare la Sfânta Veronica și cea referitoare la regele Avgar al Edesei s-au transmis probabil prin intermediul scrierilor apocrife. Există și posibilitatea ca pictorii să își fi imaginat cum arătau scenele și le-au reprezentat ca atare după textul scris, deși, de cele mai multe ori scenele erau pictate după alte reprezentări. Poate sursa de inspirație pentru meșterii zugravi a fost cartea Historiae Ecclesiasticae scrisă de Eusebiu din Cezareea (265-339), teolog, apologet și istoric al bisericii, episcop de Cezareea. Cercetătorii sunt de acord că primele cărți (capitole) ale lucrării ar fi putut scrise înainte de persecuția lui Dioclețian (303) iar ultimele prin 318. Dincolo de importanța științifică a lucrării, fiind prima încercare de sistematizare a istoriei bisericii creștine, pe noi ne interesează din perspectiva faptului că aici, este vehiculată pentru prima dată povestea regelui Abgar al Edessei, fiind publicată și primele două din presupusele scrisori.

Prima pagină din Historiae Ecclesiasticae

În spațiul cultural apusean, au circulat cele 7 scrisori trimise de Abgar, regele Edessei lui Isus precum și răspunsurile date de către Mântuitor. Acestea ar fi fost dictate de Dumnezeu misticului Jakob Lorber (1800-1864), cel care a lăsat posterității peste 10.000 de pagini de dicteu divin, dintre care cea mai cunoscută lucrare este Marea Evanghelie a lui Ioan. În limba română au fost publicate multe din cărțile lui Lorber, printre care și Scrisorile necunoscute ale lui Iisus Cristos către Abgar Ukkama regele Edessei. [17]

Povestea cu Sfânta Mahramă este reluată și în Antologion(de la antologie) – carte bisericească ce cuprind slujbele sărbătorilor, a praznicelor și a sfinților, de peste an, având denumirea completă ”Antologhion ce sa zice floarea cuvintelor : care cuprinde î(n)tru sine toată slujba D[u]mnezeeştilor praznice şi ale tuturor sf[i]nţilor de preste tot anul.” [18] Carte a fost tipărită la Mănăstirea Neamț cu caractere chirilice în anul 1825. În Antologion apare următorul text, aferent zilei de 16 august: ”Aducerea din Efes a celei ne făcute de mână Icoană a Domnului nostru IC XC, adecă Sfânta Mahramă. Și Sfântul Mucenic Diomid”. Să fie acesta sursa confuziei?

Antologion sau floarea cuvintelor...prima pagină

Referire la Sfânta Mahramă și Mucenicul Diomid în Antologion

Sau pooate confuzia a fost generată de prezența în spațiul apusean a unei cărți ce se numește Oxford Menologion [19] în care apare o scenă iconografică cu un bolnav zăcând într-un pat în jurul căruia pare a fi Isus (dacă e să judecăm după nimb) ce întinde o pânză cu chipul Lui unui personaj ce are și el nimb. Textul explicativ al scenei, scris cu litere slavone, este Diumidu. Iată cum se face legătura între legenda cu mandylionul – pânza regelui Abgar și Mucenicul Diomid.

Oxford Menologion: scenă în care apare Diomid

Și totuși, unde este Sfânta Veronica? Ei bine, am găsit-o și în bisericile sălăjene, la De exemplu, în Biserica de lemn din Fildu de Sus cu hramul ”Coborârea Duhului Sfânt”, ce datează din 1727, acolo unde sunt redate în culori vii scene din Săptămâna Patimilor. Printre acestea apare și scena în care, o femeie de data aceasta, nimeni alta decât Veronica, este îngenunchiată în fața lui Isus căzut și el sub greutatea lemnului crucii. Veronica ține în mână mahrama în care se vede chipul Domnului cu cununa de spini pe cap. Conform unei pisanii, biserica a fost zugrăvită la 1856 în timpul păstoririi arhiepiscopului greco-catolic de Alba Iulia și Făgăraș, Alexandru Șterca-Șuluțiu. Așa se explică că textul ce însoțește diferitele reprezentări iconografice apare scris în două limbi, latină și română; în ultimul caz atât cu grafie latină cât și cu grafie slavonă.

Veronica îngenuncheată în fața lui Isus - scenă reprezentată în Biserica de lemn din Fildu de Sus

Imaginea Veronicăi pare a fi inspirată din celebra lucrare a lui Hans Memling (1435-1494) – pictor flamand, unul dintre cei mai buni portretiști. Piesa păstrată la National Gallery of Art din Washington [20], o reprezintă pe Veronica îngenuncheată, ținând în mână mahrama. De altfel și alți artiști ai vremii au reprezentat-o pe Veronica. De exemplu Albrecht Dürer (1471-1528) are o interesantă lucrare în lemn, din 1510, în care Sf.Veronica apare încadrată de apostolii Petru și Pavel. Opera de artă este păstrată la The Metropolitan Museum of Art din New York [21]. Tot Dürer reprezintă și voalul Veronicăi într-o altă lucrare din 1513.

Albrecht Dürer: Voalul Veronicăi, 1513. Sursa: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Veronica.jpg

În tradiția apuseană, catolică, relicva cu chipul Mântuitorului, numită în italiană Volto Santo (Voalul Sfânt) sau Il Velo della Veronica (Voalul Veronicăi) s-ar păstra în basilica Volto Santo din Manoppello, localitate din provincia Pescara. Relicva ar fi ajuns aici în 1506 adusă de pelerini. Mai înainte, la 1297 s-ar fi aflat la Vatican fiind obiect de adorare pentru pelerinii care credeau că acesta este chipul cel adevărat al lui Isus. În 1608, zona basilicii care adăpostea voalul a fost demolată, pânza fiind plasată în arhivele Vaticanului. În vremurile noastre, relicva era scoasă o dată pe an, sub protecție strictă, până când iezuitul Heinrich Pfeiffer a explicat că artefactul expus la Vatican este de fapt o copie. El susținea de fapt că ar fi găsit adevăratul voal, în micuța localitate Manoppello. Cert este că Papa Benedict al XVI-lea a recunoscut oficial relicva. Potrivit unor cercetări recente, între chipul imprimat pe aceasta și cel de pe o altă relicvă – Giulgiul de la Torino – ar exista o suprapunere aproape perfectă, ceea ce confirmă oarecum originalitatea acesteia. [22]

Este cât se poate de clar, în spațiul cultural creștin, atât din răsărit cât și din apus, circulă legendele legate de chipul lui Isus. Creștinii de rit răsăritean îi spun Mandylion sau Sfânta Mahramă, icoana fiind reprezentată aproape în toate bisericile în pictura iconostasului, chiar deasupra ușilor împărătești. În bisericile de rit apusean, vorbim de cele catolice, există cultul Sfintei Veronica cu referire la stațiile de pe Drumul Crucii. Și circulă informațiile legate de Voalul Veronicăi, relicvă păstrată fie la Vatican, fie la Manoppello. Peste acestea, s-a suprapus și Mucenicul Diomid. Doar așa se explică scenele diferite din bisericile de lemn sălăjene.

Sfânta Mahramă pe iconostasul bisericii de lemn din Fildu de Sus

Unde mai pui că reprezentări ale Veronicăi apar până și în filatelie. Iată de exemplu mărci poștale emise de Ajman, emirat din Golful Persic, parte a Emiratelor Arabe Unite.

bloc filatelic emis de Ajman cu cele 14 opriri de pe Drumul Crucii

Sf.Veronica - ilustrație pe un timbru emis în Ajman

Sf.Veronica și chipul lui Isus pe un timbru emis în Ajman

Dacă Volto Santo de la Manoppello este de fapt Sfânta Mahramă sau Mandylionul ce a ajuns în occidentul catolic luată fiind de cruciați de la Constantinopol, nu știm cu certitudine. Iată însă cum, în spațiul Țării Silvaniei, o zonă de confluență a curentelor culturale venite dintre Răsărit și Apus, legendele se întrepătrund și iau chip în iconografia bisericilor de lemn. Până la urmă, tot ce contează este faptul că în aceste locuri, credința creștină a rămas vie! Iar legende ca și cele legate de Sfânta Veronica și Mucenicul Diomid vor mai exista și așteaptă să fie descoperite.

Note:

[1] Transcriere din chirilică realizată de dr.Ana Dumitran, cercetător la Muzeul Unirii Alba-Iulia

[2] https://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfanta-veronica-125462.html accesat aprilie 2021

[3] http://www.sihastriaputnei.ro/sites/default/files/attachments/2016/07/sinaxar_iulie_0.pdf accesat aprilie 2021

[4] http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/13324/1/BCUCLUJ_FCS_BMV1899.pdf

[5] http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/13714/1/BCUCLUJ_FCS_BMV3658.pdf

[6] http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/47787

[7] http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/48385/1/BCUCLUJ_FCS_BRV1475.pdf

[8] Ioana Cristache-Panait - Monumente istorice bisericești din Eparhia Oradiei, județele Bihor, Sălaj și Satu-Mare, 1978, pag. 289

[9] https://doxologia.ro/sfantul-mucenic-diomid accesat aprilie 2021

[10] https://doxologia.ro/viata-sfantului-mucenic-diomid-doctorul accesat aprilie 2021

[11] http://dspace.bcucluj.ro/jspui/handle/123456789/84685 accesat aprilie 2021