De un an sau doi, aud primăvara mai ales, sunete ciudate de păsări pe lângă blocul meu. Ciudate în sensul că nu-mi sunt cunoscute, nu știu cui să le atribui. În mintea mea încercam să fac tot felul de conexiuni cu diferite specii de păsări pe care le cunosc. Auzeam păsările dimineața și seara, uneori și peste zi. De văzut nu le-am văzut pentru că geamurile mele nu dau spre blocul vecin unde cuibăresc. În acestă primăvară, grație și noii mele pasiuni de a fotografia păsări, am descoperit de unde vin sunetele. O pereche din specia Vânturel roșu (Falco tinnunculus) - cunoscut și sub numele de Șoim de oraș, cuibărește sub streașina blocului vecin. Despre comportamentul acestor păsări frumoase și fascinante vreau să relatez în cele ce urmează.
![]()
Trebuie să o spun de la început, nu sunt specialist în ornitologie. Nu am studii de specialitate, așa că toate descrierile mele se bazează strict pe observația directă a comportamentului păsărilor. Iar ipotezele emise, sunt bazate de asemenea pe observații dar și pe studiul unor articole de specialitate. Sunt ipoteze, nu certitudini. Ceea ce fac eu, este de fapt Birdwatching - așa cum am aflat că se numește ”combinația de sport, relaxare și drumeții în natură” potrivit publicației elecronice descoperă.ro
Dar să revenim la Vânturelul roșu - pasărea căreia îi dedic acest material. În Zalău - și sunt convins că așa este și în alte orașe, acestă specie de șoim cuibărește uneori și pe clădiri, fie ele părăsite sau chiar locuite. Desigur, le place înălțimea; le place să domine cu privirea orizontul. Așa că își vor face cuib sus, în pod sau sub streșină. Sau, de cele mai multe ori, vor folosi cuiburi de cioară părăsite.
Undeva, pe o clădire din Zalău (nu dau locația exactă pentru protecția animalelor), am avut ocazia să urmăresc câteva zile la rând comportamentul Vânturelului roșu în perioada cea mai importantă, aceea a cuibăritului. Și vă rog să mă credeți, am descoperit lucruri interesante, despre care nu știam aproape nimic. Observațiile s-au întins pe câteva zile din luna aprilie, cu pauze între ele.
În primele zile, am descoperit pasărea. Stătea zeci de minute nemișcată scuntând orizontul (așa se vedea de jos, de la sol). Apoi brusc, își lua zborul. La început se arunca în gol cu aripile desfăcute, planând câțiva zeci de metri, apoi bătea din aripi și se pierdea printre blocuri. Dura uneori și aproape o oră până se întorcea. Aproape, într-un copac, o altă pasăre din aceeași specie - așadar tot un vânturel roșu - stătea pe creanga cea mai de sus, aparent fără nicio treabă. De fapt, așa cum aveam să-mi dau seama în zilele următoare, pe clădire era femela iar în copac masculul care-i dădea târcoale; sau altfel spus o curta.
![]()
![]()
Clădirea are în exterior două structuri de rezistență, separate printr-un rând de geamuri. Acestea se termină sub streașina podului. Mai e o distanță de aproximativ 30-40 de centimetri așa cum o pot estima de jos, de la sol. Presupun că acolo deasupra este un gol, unde femela avea de gând să cuibărească. Foarte probabil exista deja un cuib de cioară, eu nu i-am văzut pe vânturei ducând materiale pentru cuib. Afirmația că acolo exista deja un cuib, e întărită și de observația vizuală a unei stăncuțe (pasăre înrudită cu cioara) care avea o curiozitate legată de acel loc. Nu o dată am văzut stăncuța și vânturelul atacându-se în aer în preajma presupusului cuib.
Într-una din zile, femela aștepta cuminte sus, sub streașină. La un moment dat, masculul (așa presupun) a venit cu un șoarece vânat de undeva din zonă. Păsările scoteau acele sunete pe care le aud frecvent, aproape zilnic de acasă de la vântureii din blocul vecin. Femela a acceptat hrana oferită de mascul, pesemne îl acceptă pe acesta în preajma ei. A stat iarăși minute bune cu șoarecele în gheare, sub privirea curioasă a stăncuței (nu știu dacă este aceeași). Masculul a dispărut, probabil e în căutare de hrană.
![]()
![]()
Ceartă pentru locul de cuibărit
La alte câteva zile distanță, am asistat la o scenă incredibilă. Se știe că păsările sălbatice în general și cele de pradă în special nu se lasă ușor fotografiate. Adică, e greu să te apropii suficient de ele încât să obții poze cât de cât rezonabile. Chiar și cele pe care le fac, au nevoie de un teleobiectiv. Tot așa și vântureii mei sunt greu de prins în obiectiv și pe de altă parte n-ai cum să te apropii de ei, de la ultimul etaj al clădirii ești practic sub cuib. Noroc cu un geam al unui corp de clădire ce dă spre acea zonă. Chiar dacă geamul e murdar, fiind greu de spălat în exterior la asemenea înălțime, ești oarecum mai aproape de păsări. Mă rog, asta până ce pasărea te vede și-și ia zborul. Așa că scena pe care vreau să o descriu poate fi pusă și sub semnul norocului. Practic nu ai parte în fiecare zi de așa ceva, mă pot considera un norocos din acest punct de vedere.
În ziua respectivă, am dat târcoale locului vrând să văd ce mai fac vântureii. Ca de obicei, am găsit femela sus acolo unde presupun că e cuibul. Ba o văd coborând în acea scobitură, în cuib. I se vede doar coada. Apare și masculul, aduce ceva în cioc. Nu știu sigur dacă e șoarece sau sopârlă, oricum femela acceptă hrana și scoate din nou acele sunete. Masculul zboară, femela rămâne cu prada în gheare. Nimic interesant, mai văzusem scena și în zilele trecute.
![]()
![]()
![]()
![]()
Nu știu de ce, decid să urca la etaj la geamul de care vă vorbeam. Femela nu mă vede, e cu spatele la mine. La un moment dat, apare o altă pasăre în zbor, credeam că s-a întors masculul. Dar nu, cele două păsări au ceva de împărțit, se lasă în cuib, apoi ies din nou la suprafață. Își deschid amenințător aripile, se iau la harță. Nu știu de ce, poate se ceartă pentru hrană sau pentru cuib...Nu le aud, geamul termopan e închis ermetic; le văd doar de la mică distanță. Trag cadru după cadru, să nu pierd nimic. O imagine mă surprinde: cele două păsări sunt față în față cu picioarele în cuib, cu aripile larg desfăcute. Sunt ca doi îngeri...dar vai, se bat în toată regula. Până la urmă una dintre ele - nu știu dacă cea care era inițial în cub și primise hrana sau poate intrusa - reușește să o dea jos din cuib pe cealaltă.
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
Scena se petrece cu repeziciune, acum aș avea nevoie de alt obiectiv mai wide, dar nu am cum să-l schimb în ritmul rapid în care evoluează scena din fața ochilor mei. Păsările zboară pe acoperiș, apoi le văd din nou prin geam. La un moment dat, una cade ca și cum ar fi moartă, iar cealaltă în zbor după ea. E clar, nu mai are rost să stau aici. Alerg pe scări să găsesc alt geam...Ajung la timp la etajul 1 ca să mai prind câte ceva din scena de la sol. Comut pe rafală și trag cadrele unul după altul. Nici nu mai am timp de setări, o să văd ce va ieși. Păsările sunt la sol, una conduce ostilitățile, cealaltă pare a ceda lupta. Cea care părea că este învingătoare o ține pe cealaltă cu ghearele, este deasupra ei. Nu știu cum s-ar fi terminat lupta dacă ”învingătoarea” nu m-ar fi văzut. Da, s-a uitat direct la mine. Prin obiectiv, multiplicat de lentile, ochii ei m-au străfulgerat...N-am să uit prea repede acestă privire care mi-a aruncat-o. Părea foarte furioasă...
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
Nici nu știu dacă din cauza încrucișării privirilor noastre, ”învingătoarea” a lăsat-o pe cealaltă în pace. Asta după ce a mușcat-o de câteva ori...Cu o pană rămasă în cioc, părea să spună: ”vezi ce pățești dacă mai intri în cuibul meu?” Cealaltă pasăre, ce părea învinsă - sau poate că a simulat capitularea tocmai pentru a scăpa - și-a revenit însă repede. Acum, cele două păsări de mărimea unui porumbel stăteau față în față cu aripile larg desfăcute. O scenă epică...ca doi gladiatori în arenă, așteptând momentul în care să se năpustească unul spre celălalt. Cea mai frumoasă scenă din lumea animalelor pe care am surprins-o până acum...O bătălie a giganților...
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
Am vrut mai mult, așa că am lăsat scena în desfășurare și am ieșit afară din clădire. Prea târziu însă...păsările zburaseră. Abia acum simt inima cum îmi bate cu putere. Nici nu știu cât a trecut, probabil două-trei minute...Am trăit scena la intensitatea maximă, conectat la luptă. Acasă, după ce am descărcat pozele, am putut calcula și durata luptei. De la primul cadru (cel cu venirea intrusei în cuib) și până la ultima scenă (cu cele două păsări față în față) au trecut doar două minute. De la 11.06 la 11.08...Două minute care, poate, au decis viitorul...Învingătoarea a reușit să-și căștige locul de cuibărit. Și putem presupune mai departe că pe lume vor veni puii...Așadar, viitorul și perpetuarea speciei decise în două minute.
O nouă dispută: vânturel vs stăncuță
După un moment de acalmie, de mai bine de o jumătate de oră, asist la o altă scenă. Acum femela de vânturel roșu a avut o dispută cu o stâncuță. Aceasta din urmă s-a năpustit pur și simplu spre șoim, care și-a luat zborul. S-au urmărit în zbor câteva secunde, apoi șoimul a cedat și a ieșit din cadru. Stâncuța a zburat pe acoperiș iar șoimul a revenit la cuib. Stâncuța curioasă, a vrut neapărat să vadă ce e în celălalt presupus cuib. A coborât, și-a băgat capul să vadă mai bine, apoi a intrat cu totul. Șoimul stătea cuminte pe celălalt stâlp...negăsind probabil nimic interesant, stăncuța a plecat.
![]()
Ritul de împerechere
Observațiile din acea zi erau departe de a se fi încheiat. A apărut masculul...Aceste formidabile păsări se deosebesc prin coloritul diferit. Desigur, de la depărtare sunt greu de identificat, poate doar dacă știi că de regulă masculul este mai mic, mai suplu. Dar de aproapese văd diferențele (eu le-am învățat de la administratorul paginii Pasari Romania ): masculii au penajul d epe cap în nuanțe de gri, iar femelele roșu-maroniu. pe de altă parte, masculii au coada asortată cu culoarea de pe cap, adică gri, exceptând desigur dunga neagră a cozii. Femelele au culoarea penajului de pe coadă asortată cu culoarea penajului de pe cap, acel roșu-maroniu cu dungi. Dacă observați de atenție imainile, se văd aceste diferențe.
Dar să revenim la perechea de vânturei. Masculul, odată acceptat (prin ”cadoul” sub formă de hrană primit de femelă) își ia zborul...Apare imediat din cealaltă parte și se împerechează cu femela. Femelă care mai are în gheare șopârla primită în dar...
![]()
![]()
![]()
![]()
De acum urmează un nou capitol:cuibăritul. Apoi vor apărea puii și va fi interesant de observat cum vor face față șoimii la asaltul ciorilor și a stăncuțelor, așa oportuniste cum le știm. Dacă voi mai reuși să-i observ și să-i fotografiez pe șoimi, am să revin cu amănunte.
Până atunci însă nu-mi rămâne decât să constat că Natura are legile ei. Uneori dure, dar probabil necesare în perpetuarea speciilor. Legi, care uneori nu diferă prea mult de ale noastre.
Trebuie să o spun de la început, nu sunt specialist în ornitologie. Nu am studii de specialitate, așa că toate descrierile mele se bazează strict pe observația directă a comportamentului păsărilor. Iar ipotezele emise, sunt bazate de asemenea pe observații dar și pe studiul unor articole de specialitate. Sunt ipoteze, nu certitudini. Ceea ce fac eu, este de fapt Birdwatching - așa cum am aflat că se numește ”combinația de sport, relaxare și drumeții în natură” potrivit publicației elecronice descoperă.ro
Dar să revenim la Vânturelul roșu - pasărea căreia îi dedic acest material. În Zalău - și sunt convins că așa este și în alte orașe, acestă specie de șoim cuibărește uneori și pe clădiri, fie ele părăsite sau chiar locuite. Desigur, le place înălțimea; le place să domine cu privirea orizontul. Așa că își vor face cuib sus, în pod sau sub streșină. Sau, de cele mai multe ori, vor folosi cuiburi de cioară părăsite.
Undeva, pe o clădire din Zalău (nu dau locația exactă pentru protecția animalelor), am avut ocazia să urmăresc câteva zile la rând comportamentul Vânturelului roșu în perioada cea mai importantă, aceea a cuibăritului. Și vă rog să mă credeți, am descoperit lucruri interesante, despre care nu știam aproape nimic. Observațiile s-au întins pe câteva zile din luna aprilie, cu pauze între ele.
În primele zile, am descoperit pasărea. Stătea zeci de minute nemișcată scuntând orizontul (așa se vedea de jos, de la sol). Apoi brusc, își lua zborul. La început se arunca în gol cu aripile desfăcute, planând câțiva zeci de metri, apoi bătea din aripi și se pierdea printre blocuri. Dura uneori și aproape o oră până se întorcea. Aproape, într-un copac, o altă pasăre din aceeași specie - așadar tot un vânturel roșu - stătea pe creanga cea mai de sus, aparent fără nicio treabă. De fapt, așa cum aveam să-mi dau seama în zilele următoare, pe clădire era femela iar în copac masculul care-i dădea târcoale; sau altfel spus o curta.
Clădirea are în exterior două structuri de rezistență, separate printr-un rând de geamuri. Acestea se termină sub streașina podului. Mai e o distanță de aproximativ 30-40 de centimetri așa cum o pot estima de jos, de la sol. Presupun că acolo deasupra este un gol, unde femela avea de gând să cuibărească. Foarte probabil exista deja un cuib de cioară, eu nu i-am văzut pe vânturei ducând materiale pentru cuib. Afirmația că acolo exista deja un cuib, e întărită și de observația vizuală a unei stăncuțe (pasăre înrudită cu cioara) care avea o curiozitate legată de acel loc. Nu o dată am văzut stăncuța și vânturelul atacându-se în aer în preajma presupusului cuib.
Într-una din zile, femela aștepta cuminte sus, sub streașină. La un moment dat, masculul (așa presupun) a venit cu un șoarece vânat de undeva din zonă. Păsările scoteau acele sunete pe care le aud frecvent, aproape zilnic de acasă de la vântureii din blocul vecin. Femela a acceptat hrana oferită de mascul, pesemne îl acceptă pe acesta în preajma ei. A stat iarăși minute bune cu șoarecele în gheare, sub privirea curioasă a stăncuței (nu știu dacă este aceeași). Masculul a dispărut, probabil e în căutare de hrană.
 |
| femela acceptă hrana adusă de mascul |
 |
| o stăncuță dă târcoale... |
 |
| devine curioasă |
 |
| masculul privește scena de pe creanga unui copac |
Ceartă pentru locul de cuibărit
La alte câteva zile distanță, am asistat la o scenă incredibilă. Se știe că păsările sălbatice în general și cele de pradă în special nu se lasă ușor fotografiate. Adică, e greu să te apropii suficient de ele încât să obții poze cât de cât rezonabile. Chiar și cele pe care le fac, au nevoie de un teleobiectiv. Tot așa și vântureii mei sunt greu de prins în obiectiv și pe de altă parte n-ai cum să te apropii de ei, de la ultimul etaj al clădirii ești practic sub cuib. Noroc cu un geam al unui corp de clădire ce dă spre acea zonă. Chiar dacă geamul e murdar, fiind greu de spălat în exterior la asemenea înălțime, ești oarecum mai aproape de păsări. Mă rog, asta până ce pasărea te vede și-și ia zborul. Așa că scena pe care vreau să o descriu poate fi pusă și sub semnul norocului. Practic nu ai parte în fiecare zi de așa ceva, mă pot considera un norocos din acest punct de vedere.
 |
| Pasărea văzută pe geamul corpului de clădire ce dă spre cuib. |
Nu știu de ce, decid să urca la etaj la geamul de care vă vorbeam. Femela nu mă vede, e cu spatele la mine. La un moment dat, apare o altă pasăre în zbor, credeam că s-a întors masculul. Dar nu, cele două păsări au ceva de împărțit, se lasă în cuib, apoi ies din nou la suprafață. Își deschid amenințător aripile, se iau la harță. Nu știu de ce, poate se ceartă pentru hrană sau pentru cuib...Nu le aud, geamul termopan e închis ermetic; le văd doar de la mică distanță. Trag cadru după cadru, să nu pierd nimic. O imagine mă surprinde: cele două păsări sunt față în față cu picioarele în cuib, cu aripile larg desfăcute. Sunt ca doi îngeri...dar vai, se bat în toată regula. Până la urmă una dintre ele - nu știu dacă cea care era inițial în cub și primise hrana sau poate intrusa - reușește să o dea jos din cuib pe cealaltă.
Scena se petrece cu repeziciune, acum aș avea nevoie de alt obiectiv mai wide, dar nu am cum să-l schimb în ritmul rapid în care evoluează scena din fața ochilor mei. Păsările zboară pe acoperiș, apoi le văd din nou prin geam. La un moment dat, una cade ca și cum ar fi moartă, iar cealaltă în zbor după ea. E clar, nu mai are rost să stau aici. Alerg pe scări să găsesc alt geam...Ajung la timp la etajul 1 ca să mai prind câte ceva din scena de la sol. Comut pe rafală și trag cadrele unul după altul. Nici nu mai am timp de setări, o să văd ce va ieși. Păsările sunt la sol, una conduce ostilitățile, cealaltă pare a ceda lupta. Cea care părea că este învingătoare o ține pe cealaltă cu ghearele, este deasupra ei. Nu știu cum s-ar fi terminat lupta dacă ”învingătoarea” nu m-ar fi văzut. Da, s-a uitat direct la mine. Prin obiectiv, multiplicat de lentile, ochii ei m-au străfulgerat...N-am să uit prea repede acestă privire care mi-a aruncat-o. Părea foarte furioasă...
Nici nu știu dacă din cauza încrucișării privirilor noastre, ”învingătoarea” a lăsat-o pe cealaltă în pace. Asta după ce a mușcat-o de câteva ori...Cu o pană rămasă în cioc, părea să spună: ”vezi ce pățești dacă mai intri în cuibul meu?” Cealaltă pasăre, ce părea învinsă - sau poate că a simulat capitularea tocmai pentru a scăpa - și-a revenit însă repede. Acum, cele două păsări de mărimea unui porumbel stăteau față în față cu aripile larg desfăcute. O scenă epică...ca doi gladiatori în arenă, așteptând momentul în care să se năpustească unul spre celălalt. Cea mai frumoasă scenă din lumea animalelor pe care am surprins-o până acum...O bătălie a giganților...
Am vrut mai mult, așa că am lăsat scena în desfășurare și am ieșit afară din clădire. Prea târziu însă...păsările zburaseră. Abia acum simt inima cum îmi bate cu putere. Nici nu știu cât a trecut, probabil două-trei minute...Am trăit scena la intensitatea maximă, conectat la luptă. Acasă, după ce am descărcat pozele, am putut calcula și durata luptei. De la primul cadru (cel cu venirea intrusei în cuib) și până la ultima scenă (cu cele două păsări față în față) au trecut doar două minute. De la 11.06 la 11.08...Două minute care, poate, au decis viitorul...Învingătoarea a reușit să-și căștige locul de cuibărit. Și putem presupune mai departe că pe lume vor veni puii...Așadar, viitorul și perpetuarea speciei decise în două minute.
O nouă dispută: vânturel vs stăncuță
După un moment de acalmie, de mai bine de o jumătate de oră, asist la o altă scenă. Acum femela de vânturel roșu a avut o dispută cu o stâncuță. Aceasta din urmă s-a năpustit pur și simplu spre șoim, care și-a luat zborul. S-au urmărit în zbor câteva secunde, apoi șoimul a cedat și a ieșit din cadru. Stâncuța a zburat pe acoperiș iar șoimul a revenit la cuib. Stâncuța curioasă, a vrut neapărat să vadă ce e în celălalt presupus cuib. A coborât, și-a băgat capul să vadă mai bine, apoi a intrat cu totul. Șoimul stătea cuminte pe celălalt stâlp...negăsind probabil nimic interesant, stăncuța a plecat.
 |
| Stăncuța atacă... |
 |
| șoimul bate în retragere |
 |
| ...dar revine la cuib |
 |
| Stăncuța se asigură că are cale liberă... |
 |
| ...coboară... |
 |
| și devine curioasă |
 |
| ...apoi dezamăgită... |
Ritul de împerechere
Observațiile din acea zi erau departe de a se fi încheiat. A apărut masculul...Aceste formidabile păsări se deosebesc prin coloritul diferit. Desigur, de la depărtare sunt greu de identificat, poate doar dacă știi că de regulă masculul este mai mic, mai suplu. Dar de aproapese văd diferențele (eu le-am învățat de la administratorul paginii Pasari Romania ): masculii au penajul d epe cap în nuanțe de gri, iar femelele roșu-maroniu. pe de altă parte, masculii au coada asortată cu culoarea de pe cap, adică gri, exceptând desigur dunga neagră a cozii. Femelele au culoarea penajului de pe coadă asortată cu culoarea penajului de pe cap, acel roșu-maroniu cu dungi. Dacă observați de atenție imainile, se văd aceste diferențe.
 |
| Femela în stânga și masculul în dreapta |
Dar să revenim la perechea de vânturei. Masculul, odată acceptat (prin ”cadoul” sub formă de hrană primit de femelă) își ia zborul...Apare imediat din cealaltă parte și se împerechează cu femela. Femelă care mai are în gheare șopârla primită în dar...
 |
De acum urmează un nou capitol:cuibăritul. Apoi vor apărea puii și va fi interesant de observat cum vor face față șoimii la asaltul ciorilor și a stăncuțelor, așa oportuniste cum le știm. Dacă voi mai reuși să-i observ și să-i fotografiez pe șoimi, am să revin cu amănunte.
Până atunci însă nu-mi rămâne decât să constat că Natura are legile ei. Uneori dure, dar probabil necesare în perpetuarea speciilor. Legi, care uneori nu diferă prea mult de ale noastre.