De multă vreme voiam să ies cu prietenul meu Călin Pavăl, la o ”hoinăreală” prin Natură. Nici nu conta unde. Ideea de a hoinări, de a lăsa Natura să te învăluie, să simți cum îți pătrunde în suflet, e mult mai importantă decât destinația însăși. Prin iarnă planificasem o ieșire în zona Stanilor Clițului, acolo unde am descoperit ”Sfinxul din Băbeni”. N-a fost să fie, acum va trebui să amânăm ieșirea până la toamnă când pădurea se desfrunzește. În schimb, sub pretextul de a merge să căutăm lalelele pestrițe de pădure, am ieșit în Natură exact înainte să vină valul acesta de ploi. Pe traseul Zalău - Stâna - Romita - Gălpâia - Brusturi - Creaca - Zalău am petrecut o după amiază frumoasă de primăvară. Și, ceea ce e cel mai important ne-am umplut de energia pădurii.
![]()
Credeți sau nu, pădurea are asupra celor care iubesc Natura, efect energizat. Parcă te încarci cu energie, parcă nesfârșitele nuațe de verde trec prin porii tăi și-ți picură în suflet stropi de energie pură. Călin Pavăl - unul dintre cei mai buni cunoscători ai Sălajului - o știe prea bine. Și o spune atât de frumos...
I-am propus să dăm o fugă până la Romita, să căutăm lalelele pestrițe. O specie aparte care crește în pădure. Pare greu de crezut, dar le-am fotografiat anul trecut. Frumusețea lor, ineditul faptului că aceste firave flori cresc în pădure, m-a făcut să-mi doresc să le văd din nou. Iar cum în doi ”hoinăreala” e și mai interesantă, m-am bucurat când Călin a acceptat propunerea mea.
O luăm cu mașina peste Meseș și încercăm să scurtăm drumul luând-o prin Stâna. Am mai fost primăvara trecută pe acolo, știam drumul și tare mi-a plăcut atunci peisajul. N-am regretat nicio clipă alegerea făcută, căci Natura ne-a scos în cale tot ce are ea mai bun și mai frumos. În primul rând, ne-am oprit preț de câteva clipe să admirăm culmea Meseșului cu releele în vârf și cu zecile de nuanțe de verde pe care pădurea ni le oferă. Mi-am amintit brusc că Sălajul se mai numește Țara Silvaniei iar latinescu silva înseamnă pădure. Adică Sălajul e Țara Pădurilor...ce frumos sună și, Doamne Fii Lăudat, încă mai avem păduri. Iar Transilvania - ceea ce este dincolo de păduri, face cumva referire la Munții Meseș?
![]()
Deja am luat o porție zdravănă de energie, pe care am asimilat-o prin retina ochilor, așa că mergem mai departe. Nu ne-am oprit în Stâna deși poate am fi avut ce să vedem. Bine am făcut căci odată ieșiți din sat, după ce am mai furat o poză cu un piersic înflorit lângă o vie, am ajuns la timp să vedem o scenă inedită. Un uliu destul de mare era pe câmpul din stânga șoselei, probabil avea o pradă. Poate un șoarece sau o șopârlă. Am încetinit, am lăsat jos geamul și am vrut să-l prind în cadru. Ne-a simțit. Călin susține că al nuștiucâtelea simț al uliilor îi fac aproape imposibil de fotografiat. Când îndrepți ceva spre ei, își iau zborul. Nu pot decât să-l cred. Uliul zboară spre dreapta noastră, Călin lasă jos geamul și încearcă să-l prindă în cadru. Eu în schimb, observ că din copacul lângă care ne-am oprit, o pasăre care-mi atrage privirea prin coloritul aripilor, se lasă la sol în zona în care a fost uliul. O iau în obiectiv și sunt de-a dreptul surprins. N-am mai văzut niciodată o astfel de pasăre.
- ”Ce pasăre e asta? N-am mai văzut așa ceva!” - îl întreb pe Călin și mă mir în același timp. Fără să aștept răspunsul, trag câteva cadre fără să verific setările.
- ”Ce tare! E pupăză! Pupăza din tei, n-am mai văzut o pupăză de când eram copil.” repetă de câteva ori Călin.
A stat pupăza cât a stat, apoi dusă a fost. Minute bune după aceea ne-am tot minunat de insolita întâlnire. Faptul că am fotografiat şi grauri, aproape că n-a mai contat.
![]()
![]()
![]()
La Romita, în capătul satului, o luam la stânga pe ultima uliță. Sunt câteva case înșirate aici la liziera pădurii. Noi o luăm printre grădini, pe o pajiște. Intrăm în pădure și urcăm drept în sus. Realizez că nu sunt echipat corespunzător, că ar fi trebui să-mi schimb încălțămintea dar decid să nu mă întorc la mașină. Urcăm panta și picioarele se afundă în stratul de frunze uscate. Verdele crud al frunzelor de fag sunt următoarele doze de energie. Încerc să-mi amintesc pe unde am urcat acum un an, știu că sunt puțin mai în dreapta față de traseul de atunci.
![]()
![]()
![]()
![]()
Curând ajungem la pietre, ciudate formațiuni de gresii ce se ivesc din sol. Zona e populată cu zada, o specie de conifere. Frunzele sunt de un verde crud ireal. Unul dintre copaci e plin de licheni. S-au întins ca un cancer peste crengi. Chiar și așa, copacul tot a înfrunzit; este o lecție pe care ne-o dă Natura. Oricât ai încerca să suprimi viața, aceasta tot va izbândi! Printre crengile de zada vedem satul Romita. Se văd clar bisericile, cea de lemn și cea de zid. Ceva mai la stânga e Chichișa, pe acolo am venit noi.
Urcăm mai departe și curând ajungem la drumul forestier. O luăm spre dreapta, parcă așa țin minte de anul trecut. Vedem câteva culcușuri de căprioare, unul proaspăt părăsit. Se văd clar urmele copitelor din spate, când căprioara s-a ridicat. Poate e undeva pe aproape și ne privește...
![]()
![]()
Ajungem și în locul pe care cred că-l țin minte de anul trecut. Spun cred, pentru că în pădure, e greu de localizat un loc pe care l-ai văzut acum un an. Nici urmă de lalele. Ori nu au înflorit încă, ori au trecut. Înclinăm să credem prima variantă. Vedem concentrate într-un loc câteva frunze ce par a fi ale lalelelor. Nu au boboci, înseamnă că n-au înflorit. Poate vom reveni, cine știe...
Aici am parte de o coincidență cel puțin stranie. Exact acum un an, sau mă rog plus, minus trei zile, dar tot în aprilie, am venit pentru prima dată aici. Condus de domnul Romitan Nelu, care știe bine locurile. Atunci am găsit și fotografiat lalele pestrițe (Fritillaria montana), însă una mi-a atras atenția. O lalea a crescut străpungând o frunzăveche din anul anterior; planta a crescut, a ridicat frunza de la sol, a dat boboc de floare dar nu s-a putut deschide din cauza ca era ștrangulat de frunză. O scenă de un dramatism tulburător. Ei bine, care e probabilitatea ca aproximativ în același loc să găsesc la distanță de un an ceva similar? Știu răspunsul: ”foarte mică!”. Și totuși, am găsit, o lăcrimioară de data aceasta care a crescut printr-o frunză veche din anul trecut, a ridicat-o de la sol, urmează să dea boboci de floare care însă nu se vor deschide din cauza ștrangulării frunzei. Incredibil! Cât noroc pot să am ca să fotografiez din nou așa ceva?
![]()
![]()
![]()
Cu toate astea, sunt oarecum dezamăgit. Aș fi vrut văd lalelele pestrițe, să le fotografiez. Călin, parcă vrând să-mi alunge supărarea, îmi propune să mergem la Gălpâia. Știe el un loc în pădure, un loc neștiut - ca multele altele pe care numai el știe cum le găsește. Iar când mi-a zis de vrăjitoarea Galapia care potrivit legendei ar fi dat nume satului, nu mi-a trebuit nimic altceva. Eram gata să o iau pe jos în direcția arătată. Tot Călin m-a adus însă la realitate: ”E la 10 minute de mers cu mașina.” - zice el. ”Aha, cu mașina așadar...atunci haide la mașină...” Vrem să o luăm pe alt traseu dar un lăstrat de câine şi behăit de oi ne face să ne răzgândim şi să o luăm pe acelaşi traseu pe care am urcat. Avem din nou ocazia să vedem verdele crud (cred că ar trebui să se inventeze o altă denumire pentru culoarea asta incredibilă) al speciei de zada, să admirăm stâncile și satul din vale.
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
Luăm mașina și pornim spre Gălpâia. Călin, care știe bine drumul îmi spune unde să opresc, după ce trecem de sat. Nimic nu prevede ce aveam să descoperim în pădure. O luăm pe câmp, trecem un pârâiaș și apoi traversăm pe răzorul unei arături. Mă opresc din când în când - deh apucături de fotograf - ca să prind nuanțele de verde ale pădurii. Apoi, ne afundăm în pădure în ciripit de păsări. Întotdeauna când intru în pădure am impresia că intru într-un templu. Și o fac ”pe vârfuri”, cu sfială...Uneori mă și rog și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru harul pe care mi-L dă.
![]()
![]()
![]()
![]()
Curând gâfâi ca unul neantrenat, în timp ce distanța dintre mine și partenerul meu se mărește considerabil. Se vede că și lui Călin îi priește pădurea, se simte în largul lui, ca peștele în apă. Urcăm o pantă, picioarele alunecă prin frunziș. Dar nu mă las, mă țin de Călin care simte că am ceva probleme și mă așteaptă. Însă vă rog să mă credeți, merită pe deplin efortul. Ajungem într-un fel de vale, în dreapta e un perete abrupt de rocă. Cel puțin așa pare de la distanță, dar așa cum aveam să constatăm e un fel de gresie. Nu avem acum timp să urcăm acolo, Călin a urcat atunci când a dat de acestă zonă. Mă conduce la ceea ce este cu adevărat excepțional: un alt perete, din același material dar în care se văd la o înălțime pe care o apreciez ca fiind de 10-15 metri, niște pietre ieșite în afară ca niște zimți, ca o roată zimțată. N-am văzut niciodată așa ceva. Remarc undeva o păpădie și o iau în vizor. E fascinant cum Viața - întruchipață de data acesta de firava floare - izbândește mereu în cele mai vitrege situații. Călin îmi arată straturile de rocă: sunt când formate din pietriș (sedimente?), când din argilă, când din piatră. Admir în neștire minunea din fața mea și tresar la vorbele partenerului meu: ”Uite, aici e altarul vrăjitoarei!” Ca și cum ar fi aievea, mă întorc cu teamă. Pe o ridicătură de pământ, pe un fel de deal, copaci crescuți cu rădăcinile atârnând...Ceva ce aduce (nu pot să-l contrazic) cu un altar de vrăjitoare. Ce, nu știți cum arată un altar al unei vrăjitoare? Nici eu, dar credeți-mă, seamănă cu ce am văzut.
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
Parcă ceva mă îndeamnă să o iau în direcția opusă, mergem să admirăm zimții de stâncă ce se ivesc din peretele de gresie aidoma dinților unei vrăjitoare. Cum care vrăjitoare? Galapia, cea care a dat nume satului...Da, e o legendă, dar toate poveștile frumoase se construiesc în jurul legendelor. Iar cei care se ocupă de promovarea turistică ar trebui să știe asta. Aici, în pădure la Gălpâia, într-o zonă ușor accesibilă, avem minunea asta și mai avem și legenda. Interesează pe cineva?
![]()
![]()
Un cireș sălbatic înflorit, n-a mai rezistat și s-a prpbușit la pământ. ceva mai încolo pe vale, un alt copac ne stă în drum. Numai bun să-ți faci poze cu el.
![]()
![]()
Revenim în zona ”altarului”și aici Călin găsește altceva la fel de interesant. Dintr-o singură rădăcină, au crescut cinci copaci, ca degetele unei mâini gigantice. Cred că ne-am gândit amândoi la același lucru dar Călin a dat glas gândului: ”Ce tare! Mâna vrăjitoarei Galapia!” Din nou, nu pot să-l contrazic.
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
Aici admir cum Natura, sau poate vrăjile Galapiei, au făcut ca bolovanii să pară perfect rotunzi, ca niște ouă mari...da, știu, vrăjitoarele nu fac ouă. Interesant este că dau de doi bolovani rotunzi, unul lângă celălalt, unul acoperit de mușchi, celălalt din pietriș. Ca și cum cineva ar pune liant pe un bolovan din acesta si l-ar rostogoli prin pietriș. Sau ce să mai zic de bolovanul rotund tăiat atât de drept încât iți vine să crezi că cineva chiar a făcut asta? E clar, acest tărâm, e vrăjit!
![]()
![]()
Mergem prin ”trecătoarea Galapiei”şi ieşim într-o zonă în care silvicultorii au pus un suport pentru sare şi au construit o iezle. Probabil pentru căprioare. Acum, pe măsură ce ieșim din pădure, Soarele lasă umbre prin valea plină de floricele galbene. Ieșim la lizieră și dăm de ceea ce credem că ar fi vizuina unei vulpi. "Să nu o deranjăm, ea e acasă, noi suntem musafiri" - spune Călin şi eu îl completez în gând "musafiri nepoftiți". O luăm din nou pe lângă arătură, și ajungem la pârâu. Când credeam că atât am avut azi de văzut, tot Călin vede o pasăre mare care se ridică din zona cu apă. Printre sălcii încerc să o iau în vizor și apoi în câmp deschis. Reușesc câteva poze mai bune. E un șorecar comun (Buteo buteo), un uliu dacă e să folosim denumirea comună. E frumos, planează spre pădure. Stăm câteva minute sperând că se întoarce dar nu cred că vrea să ne mai vadă. În fine, plecăm.
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
Traversăm din nou satul Gălpâia, o veche vatră românească; apoi Romita. Aici, în curbă, lângă biserică, opresc. Vreau să-i arăt lui Călin crucea din cimitirul vechi. Să-i arăt şi eu ceva ca o compensație la ce mi-a arătat el. Intrăm în curte unde se află cimitirul, cele două biserici - de lemn şi de piatră şi casa parohială. Îți vine să plângi de nepăsarea (nu știu cum să-i spun) celor care lasă pietre vechi de sute de ani, culcate printre ierburi. Nu trebuie să le scoată de acolo, e bine să rămână pietrele funerare la locul lor. Dar se pot îndrepta. Desigur, doar dacă vrei asta. Piatra de care vorbesc, o cruce mare, are gravată pe fiecare parte acel simbol ancestral - ”floarea vieții” sau ”sămânța vieții”. E modelul ce se regăsește pe mai toate bisericile de lemn din Sălaj. Are şi o inscripție dar e atât de veche că nu o pot descifra.
![]()
![]()
Dăm o tură și prin jurul bisericii de lemn. Păcat că e acoperită cu tablă...asta îi strică puțin din farmec. Chiar și așa, biserica are ce oferi vizitatorului. Se remarcă motivul funiei care înconjoară ca un brâu biserica. Și toaca agățată într-o parte. Și ca de fiecare dată mă minunez de modul în care meșterii populari reușeau să construiască folosin numai lemnul...Când să plecăm văd sus pe cruce un graur. Ce frumos!
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
De aici, spre casă! A fost o după-amiază frumoasă, plină de evenimente. Îi mulțumesc prietenului meu pentru șansa de a ”hoinări” împreună. Mă bucur că am văzut locuri noi, iar cele pe care le mai văzusem au rămas la fel de frumoase. oricine ce ar zice, Sălajul este un ținut mirific, binecuvântat!
Credeți sau nu, pădurea are asupra celor care iubesc Natura, efect energizat. Parcă te încarci cu energie, parcă nesfârșitele nuațe de verde trec prin porii tăi și-ți picură în suflet stropi de energie pură. Călin Pavăl - unul dintre cei mai buni cunoscători ai Sălajului - o știe prea bine. Și o spune atât de frumos...
I-am propus să dăm o fugă până la Romita, să căutăm lalelele pestrițe. O specie aparte care crește în pădure. Pare greu de crezut, dar le-am fotografiat anul trecut. Frumusețea lor, ineditul faptului că aceste firave flori cresc în pădure, m-a făcut să-mi doresc să le văd din nou. Iar cum în doi ”hoinăreala” e și mai interesantă, m-am bucurat când Călin a acceptat propunerea mea.
O luăm cu mașina peste Meseș și încercăm să scurtăm drumul luând-o prin Stâna. Am mai fost primăvara trecută pe acolo, știam drumul și tare mi-a plăcut atunci peisajul. N-am regretat nicio clipă alegerea făcută, căci Natura ne-a scos în cale tot ce are ea mai bun și mai frumos. În primul rând, ne-am oprit preț de câteva clipe să admirăm culmea Meseșului cu releele în vârf și cu zecile de nuanțe de verde pe care pădurea ni le oferă. Mi-am amintit brusc că Sălajul se mai numește Țara Silvaniei iar latinescu silva înseamnă pădure. Adică Sălajul e Țara Pădurilor...ce frumos sună și, Doamne Fii Lăudat, încă mai avem păduri. Iar Transilvania - ceea ce este dincolo de păduri, face cumva referire la Munții Meseș?
Deja am luat o porție zdravănă de energie, pe care am asimilat-o prin retina ochilor, așa că mergem mai departe. Nu ne-am oprit în Stâna deși poate am fi avut ce să vedem. Bine am făcut căci odată ieșiți din sat, după ce am mai furat o poză cu un piersic înflorit lângă o vie, am ajuns la timp să vedem o scenă inedită. Un uliu destul de mare era pe câmpul din stânga șoselei, probabil avea o pradă. Poate un șoarece sau o șopârlă. Am încetinit, am lăsat jos geamul și am vrut să-l prind în cadru. Ne-a simțit. Călin susține că al nuștiucâtelea simț al uliilor îi fac aproape imposibil de fotografiat. Când îndrepți ceva spre ei, își iau zborul. Nu pot decât să-l cred. Uliul zboară spre dreapta noastră, Călin lasă jos geamul și încearcă să-l prindă în cadru. Eu în schimb, observ că din copacul lângă care ne-am oprit, o pasăre care-mi atrage privirea prin coloritul aripilor, se lasă la sol în zona în care a fost uliul. O iau în obiectiv și sunt de-a dreptul surprins. N-am mai văzut niciodată o astfel de pasăre.
- ”Ce pasăre e asta? N-am mai văzut așa ceva!” - îl întreb pe Călin și mă mir în același timp. Fără să aștept răspunsul, trag câteva cadre fără să verific setările.
- ”Ce tare! E pupăză! Pupăza din tei, n-am mai văzut o pupăză de când eram copil.” repetă de câteva ori Călin.
A stat pupăza cât a stat, apoi dusă a fost. Minute bune după aceea ne-am tot minunat de insolita întâlnire. Faptul că am fotografiat şi grauri, aproape că n-a mai contat.
La Romita, în capătul satului, o luam la stânga pe ultima uliță. Sunt câteva case înșirate aici la liziera pădurii. Noi o luăm printre grădini, pe o pajiște. Intrăm în pădure și urcăm drept în sus. Realizez că nu sunt echipat corespunzător, că ar fi trebui să-mi schimb încălțămintea dar decid să nu mă întorc la mașină. Urcăm panta și picioarele se afundă în stratul de frunze uscate. Verdele crud al frunzelor de fag sunt următoarele doze de energie. Încerc să-mi amintesc pe unde am urcat acum un an, știu că sunt puțin mai în dreapta față de traseul de atunci.
Curând ajungem la pietre, ciudate formațiuni de gresii ce se ivesc din sol. Zona e populată cu zada, o specie de conifere. Frunzele sunt de un verde crud ireal. Unul dintre copaci e plin de licheni. S-au întins ca un cancer peste crengi. Chiar și așa, copacul tot a înfrunzit; este o lecție pe care ne-o dă Natura. Oricât ai încerca să suprimi viața, aceasta tot va izbândi! Printre crengile de zada vedem satul Romita. Se văd clar bisericile, cea de lemn și cea de zid. Ceva mai la stânga e Chichișa, pe acolo am venit noi.
Urcăm mai departe și curând ajungem la drumul forestier. O luăm spre dreapta, parcă așa țin minte de anul trecut. Vedem câteva culcușuri de căprioare, unul proaspăt părăsit. Se văd clar urmele copitelor din spate, când căprioara s-a ridicat. Poate e undeva pe aproape și ne privește...
Ajungem și în locul pe care cred că-l țin minte de anul trecut. Spun cred, pentru că în pădure, e greu de localizat un loc pe care l-ai văzut acum un an. Nici urmă de lalele. Ori nu au înflorit încă, ori au trecut. Înclinăm să credem prima variantă. Vedem concentrate într-un loc câteva frunze ce par a fi ale lalelelor. Nu au boboci, înseamnă că n-au înflorit. Poate vom reveni, cine știe...
Aici am parte de o coincidență cel puțin stranie. Exact acum un an, sau mă rog plus, minus trei zile, dar tot în aprilie, am venit pentru prima dată aici. Condus de domnul Romitan Nelu, care știe bine locurile. Atunci am găsit și fotografiat lalele pestrițe (Fritillaria montana), însă una mi-a atras atenția. O lalea a crescut străpungând o frunzăveche din anul anterior; planta a crescut, a ridicat frunza de la sol, a dat boboc de floare dar nu s-a putut deschide din cauza ca era ștrangulat de frunză. O scenă de un dramatism tulburător. Ei bine, care e probabilitatea ca aproximativ în același loc să găsesc la distanță de un an ceva similar? Știu răspunsul: ”foarte mică!”. Și totuși, am găsit, o lăcrimioară de data aceasta care a crescut printr-o frunză veche din anul trecut, a ridicat-o de la sol, urmează să dea boboci de floare care însă nu se vor deschide din cauza ștrangulării frunzei. Incredibil! Cât noroc pot să am ca să fotografiez din nou așa ceva?
Cu toate astea, sunt oarecum dezamăgit. Aș fi vrut văd lalelele pestrițe, să le fotografiez. Călin, parcă vrând să-mi alunge supărarea, îmi propune să mergem la Gălpâia. Știe el un loc în pădure, un loc neștiut - ca multele altele pe care numai el știe cum le găsește. Iar când mi-a zis de vrăjitoarea Galapia care potrivit legendei ar fi dat nume satului, nu mi-a trebuit nimic altceva. Eram gata să o iau pe jos în direcția arătată. Tot Călin m-a adus însă la realitate: ”E la 10 minute de mers cu mașina.” - zice el. ”Aha, cu mașina așadar...atunci haide la mașină...” Vrem să o luăm pe alt traseu dar un lăstrat de câine şi behăit de oi ne face să ne răzgândim şi să o luăm pe acelaşi traseu pe care am urcat. Avem din nou ocazia să vedem verdele crud (cred că ar trebui să se inventeze o altă denumire pentru culoarea asta incredibilă) al speciei de zada, să admirăm stâncile și satul din vale.
Luăm mașina și pornim spre Gălpâia. Călin, care știe bine drumul îmi spune unde să opresc, după ce trecem de sat. Nimic nu prevede ce aveam să descoperim în pădure. O luăm pe câmp, trecem un pârâiaș și apoi traversăm pe răzorul unei arături. Mă opresc din când în când - deh apucături de fotograf - ca să prind nuanțele de verde ale pădurii. Apoi, ne afundăm în pădure în ciripit de păsări. Întotdeauna când intru în pădure am impresia că intru într-un templu. Și o fac ”pe vârfuri”, cu sfială...Uneori mă și rog și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru harul pe care mi-L dă.
Curând gâfâi ca unul neantrenat, în timp ce distanța dintre mine și partenerul meu se mărește considerabil. Se vede că și lui Călin îi priește pădurea, se simte în largul lui, ca peștele în apă. Urcăm o pantă, picioarele alunecă prin frunziș. Dar nu mă las, mă țin de Călin care simte că am ceva probleme și mă așteaptă. Însă vă rog să mă credeți, merită pe deplin efortul. Ajungem într-un fel de vale, în dreapta e un perete abrupt de rocă. Cel puțin așa pare de la distanță, dar așa cum aveam să constatăm e un fel de gresie. Nu avem acum timp să urcăm acolo, Călin a urcat atunci când a dat de acestă zonă. Mă conduce la ceea ce este cu adevărat excepțional: un alt perete, din același material dar în care se văd la o înălțime pe care o apreciez ca fiind de 10-15 metri, niște pietre ieșite în afară ca niște zimți, ca o roată zimțată. N-am văzut niciodată așa ceva. Remarc undeva o păpădie și o iau în vizor. E fascinant cum Viața - întruchipață de data acesta de firava floare - izbândește mereu în cele mai vitrege situații. Călin îmi arată straturile de rocă: sunt când formate din pietriș (sedimente?), când din argilă, când din piatră. Admir în neștire minunea din fața mea și tresar la vorbele partenerului meu: ”Uite, aici e altarul vrăjitoarei!” Ca și cum ar fi aievea, mă întorc cu teamă. Pe o ridicătură de pământ, pe un fel de deal, copaci crescuți cu rădăcinile atârnând...Ceva ce aduce (nu pot să-l contrazic) cu un altar de vrăjitoare. Ce, nu știți cum arată un altar al unei vrăjitoare? Nici eu, dar credeți-mă, seamănă cu ce am văzut.
Parcă ceva mă îndeamnă să o iau în direcția opusă, mergem să admirăm zimții de stâncă ce se ivesc din peretele de gresie aidoma dinților unei vrăjitoare. Cum care vrăjitoare? Galapia, cea care a dat nume satului...Da, e o legendă, dar toate poveștile frumoase se construiesc în jurul legendelor. Iar cei care se ocupă de promovarea turistică ar trebui să știe asta. Aici, în pădure la Gălpâia, într-o zonă ușor accesibilă, avem minunea asta și mai avem și legenda. Interesează pe cineva?
Un cireș sălbatic înflorit, n-a mai rezistat și s-a prpbușit la pământ. ceva mai încolo pe vale, un alt copac ne stă în drum. Numai bun să-ți faci poze cu el.
Revenim în zona ”altarului”și aici Călin găsește altceva la fel de interesant. Dintr-o singură rădăcină, au crescut cinci copaci, ca degetele unei mâini gigantice. Cred că ne-am gândit amândoi la același lucru dar Călin a dat glas gândului: ”Ce tare! Mâna vrăjitoarei Galapia!” Din nou, nu pot să-l contrazic.
Aici admir cum Natura, sau poate vrăjile Galapiei, au făcut ca bolovanii să pară perfect rotunzi, ca niște ouă mari...da, știu, vrăjitoarele nu fac ouă. Interesant este că dau de doi bolovani rotunzi, unul lângă celălalt, unul acoperit de mușchi, celălalt din pietriș. Ca și cum cineva ar pune liant pe un bolovan din acesta si l-ar rostogoli prin pietriș. Sau ce să mai zic de bolovanul rotund tăiat atât de drept încât iți vine să crezi că cineva chiar a făcut asta? E clar, acest tărâm, e vrăjit!
Mergem prin ”trecătoarea Galapiei”şi ieşim într-o zonă în care silvicultorii au pus un suport pentru sare şi au construit o iezle. Probabil pentru căprioare. Acum, pe măsură ce ieșim din pădure, Soarele lasă umbre prin valea plină de floricele galbene. Ieșim la lizieră și dăm de ceea ce credem că ar fi vizuina unei vulpi. "Să nu o deranjăm, ea e acasă, noi suntem musafiri" - spune Călin şi eu îl completez în gând "musafiri nepoftiți". O luăm din nou pe lângă arătură, și ajungem la pârâu. Când credeam că atât am avut azi de văzut, tot Călin vede o pasăre mare care se ridică din zona cu apă. Printre sălcii încerc să o iau în vizor și apoi în câmp deschis. Reușesc câteva poze mai bune. E un șorecar comun (Buteo buteo), un uliu dacă e să folosim denumirea comună. E frumos, planează spre pădure. Stăm câteva minute sperând că se întoarce dar nu cred că vrea să ne mai vadă. În fine, plecăm.
Traversăm din nou satul Gălpâia, o veche vatră românească; apoi Romita. Aici, în curbă, lângă biserică, opresc. Vreau să-i arăt lui Călin crucea din cimitirul vechi. Să-i arăt şi eu ceva ca o compensație la ce mi-a arătat el. Intrăm în curte unde se află cimitirul, cele două biserici - de lemn şi de piatră şi casa parohială. Îți vine să plângi de nepăsarea (nu știu cum să-i spun) celor care lasă pietre vechi de sute de ani, culcate printre ierburi. Nu trebuie să le scoată de acolo, e bine să rămână pietrele funerare la locul lor. Dar se pot îndrepta. Desigur, doar dacă vrei asta. Piatra de care vorbesc, o cruce mare, are gravată pe fiecare parte acel simbol ancestral - ”floarea vieții” sau ”sămânța vieții”. E modelul ce se regăsește pe mai toate bisericile de lemn din Sălaj. Are şi o inscripție dar e atât de veche că nu o pot descifra.
Dăm o tură și prin jurul bisericii de lemn. Păcat că e acoperită cu tablă...asta îi strică puțin din farmec. Chiar și așa, biserica are ce oferi vizitatorului. Se remarcă motivul funiei care înconjoară ca un brâu biserica. Și toaca agățată într-o parte. Și ca de fiecare dată mă minunez de modul în care meșterii populari reușeau să construiască folosin numai lemnul...Când să plecăm văd sus pe cruce un graur. Ce frumos!
De aici, spre casă! A fost o după-amiază frumoasă, plină de evenimente. Îi mulțumesc prietenului meu pentru șansa de a ”hoinări” împreună. Mă bucur că am văzut locuri noi, iar cele pe care le mai văzusem au rămas la fel de frumoase. oricine ce ar zice, Sălajul este un ținut mirific, binecuvântat!