Puțini știu poate că Transilvania este traversată de la nord-vest la sud-est de către o rută de pelerinaj catolic, denumită Calea Mariei sau Mária Út. Este ramura estică a unor rute de pelerinaj ce străbat Europa Centrală și de Est pe două direcții: vest-est, de la Altöting din Germania până la Șumuleu Ciuc în România și respectiv nord-sud, de la Czestochowa din Polonia la Medugorje în Bosnia și Herțegovina. Simbolic, aceste rute se intersectează în Budapesta. Traseele marcate prin toate aceste țări, sunt ușor de recunoscut după litera M desenată cu diferite culori pe fond alb. O parte a rutei estice, traversează județul Sălaj de la limita cu județul Satu-Mare, între Dumuslău și Camăr, până la limita cu județul Cluj aproape de Petrindu.
![]()
Indiferent dacă sunteți de religie catolică sau nu, un traseu marcat care traversează județul Sălaj, poate reprezenta o rută care să aibă și valențe turistice dincolo de cele religioase. Așa că, dacă întâlniți pe undeva, pe un stâlp de telegraf, pe un copac sau pe o piatră, simbolul specific acestui traseu, lăsați-vă fără grijă purtați de acesta. Aveți astfel șansa să descoperiți părți neștiute ale județului.
Așa am făcut eu, în aceste zile de iarnă, când însoțit de domnul profesor Radu Mircea, am luat Meseșul la pas pe traseul ”Calea Mariei”. A fost o provocare pentru mine din cel puțin două motive. În primul rând, mi-am dorit de mult să fac o drumeție pe Meseș în plină iarnă, iar existența unui traseu marcat are darul de a elimina o parte din temeri. Pe de altă parte, oricât de ușor ar părea un traseu, în condiții de iarnă cu strat consistent de zăpadă, lucrurile se schimbă. Mai trebuie adăugat faptul că după ce ai traversat Meseșul, trebuie să te întorci acasă. Însă, mi-am găsit în colegul meu, un partener de
nădejde.
![]()
![]()
Calea Mariei - episodul 1
În prima zi, duminică 14 ianuarie 2017, am testat traseul. Nu aveam nicio idee despre ce este vorba. Știam doar că la ieșirea din Zalău, aproape de intersecția cu drumul forestier ce duce spre fosta Cabană a Pionierului, pe soclul troiței este desenat simbolul traseului. De aici începe pădurea ce se întinde peste crestele Meseșului până dincolo, spre Ciumărna. Ne-am aventurat prin pădure, pe traseul marcat. Am urcat constant pe ceea ce părea a fi o cărare. Ne-am ghidat mereu după semnele turistice, vizibile pe trunchiurile copacilor. Ciudat era că pe zăpada proaspăt așternută, se vedeau clar urme de pași. Erau cu siguranță din acestă zi; urme în sus, urme în jos. Ca și cum cineva ar fi fost înaintea noastră în acestă dimineață.
![]()
![]()
![]()
![]()
Urcăm, ne mai oprim să ne tragem sufletul și apoi urcăm din nou. Lipsa antrenamentului se simte, cel puțin în cazul meu. Ne minunăm de frumusețea naturii, ne oprim la câte un copac și-i admirăm vigoarea, trăinicia. Pe măsură ce parcurgem traseul marcat, apar copaci ce au scrijeliți pe ei nume și date. Mi se pare un sacrilegiu să-ți scrii numele pe un copac, iar apoi să vezi cum peste ani, literele se măresc odată cu creșterea acestuia. Oare or fi fost pelerini cei care și-au lăsat numele? Sau mai degrabă cineva fără prea multă educație...Se știe că înainte de Revoluție, zălăuanii luau cu asalt Meseșul, evadând din oraș. Era ceva firesc să facă drumeții, să iasă la iarbă verde. Acum, tentațiile civilizației sunt prea mari, iar unii au văzut pădurea doar pe ecranul smartphone-ului.
![]()
![]()
![]()
Undeva în dreapta noastră se aude zgomotul mașinilor care urcă și coboară Meseșul, semn că șoseaua e aproape. La un moment dat o vedem printre copaci. Ne consultăm harta de pe mobil și încercăm să mai urcăm. Nouă ni se pare că traseul albastru ar trebui să se intersecteze cu cel roșu. Parcă am vrea să vedem ”intersecția”. Curând ne dăm seama că nu suntem singuri, în spatele nostru un bărbat și doi copii vin repede din urmă. Coincidență sau nu, pe domnul Szabo Lajos îl știu. E profesor la Șamșud, a ieșit cu copii la plimbare. Vor să urce până la releu. Îl întreb de traseu, știe ceva fiind de religie romano-catolică dar nu poate să ne spună unde duce acesta. Stăm puțin de vorbă trăgându-ne sufletul. Apoi realizăm brusc că ora e înaintată. Domnul Szabo decide să se întoarcă, are de rezolvat ceva în oraș. Și noi decidem același lucru, doar că alegem să coborâm în oraș pe șosea.
![]()
![]()
Ne trebuie ceva timp să ajungem la șosea, asta pentru că părăsind cărarea e greu să înaintezi prin zăpada așternută peste un strat consistent de frunze, pe alocuri picioarele se afundă până la glezne. O luăm pe un părău care, sperăm noi, ne va scoate la șosea. Așa s-a și întâmplat, am ieșit la prima curbă de 180 de grade pe care o face șoseaua. De aici, o luăm încet spre oraș, ne trebuie aproape o oră să ajungem. Trecem pe lângă un zid pe care vedem o placă cu ceva inscripții. Dau cu mâna zăpada la o parte că să putem citi: ”Construit / Coste Flore / Moroti Vasile / Anul 1967” - adică acel zid de sprijin are 50 de ani! Interesant, nu știam asta...
![]()
![]()
Traversăm parcul Brădet și zîmbim când dăm de trei oameni de zăpadă așezați cuminți pe o bancă. Au avut imaginație cei care i-au construit...
![]()
![]()
Calea Mariei - episodul 2
A trecut o săptămână, ne e dor de o plimbare pe Meseș. Am așteptat duminica pentru a continua Calea Mariei. Știu, vor fi unii care vor spune că duminica e vremea bisericii, dar credeți-mă, nu există catedrală mai frumoasă ca și pădurea de pe Meseș! Și până la urmă, a fi pelerin pe Calea Mariei, a-ți spune rugăciunea cu sufletul în timp ce ochii tăi contemplă minunile Creatorului, face uneori mai mult decât mersul la biserică. Numai în mijlocul naturii poți exclama ”Slavă Ție Dumnezeule!”.
De data acesta pornim mai devreme. Ne întâlnim la ora 9, când încă Soarele n-a răsărit. De fapt, pe drum spre Meseș prindem vreo două sau trei răsărituri. Chestia asta cu răsărituri multiple, am mai experimntat-o. Dacă acceptăm definiția conform căreia pentru un observator, răsăritul înseamnă momentul în care soarele se ridică deasupra orizontului, atunci pe măsură ce te apropii de un deal de după care soarele stă să răsară, vei avea parte de mai multe răsărituri. Așa a fost și acum: primul răsărit l-am fotografiat de la Peny Market printre cablurile de curent, iar al doilea dincolo de Parcul Brădet printre ramurile unui pin.
![]()
![]()
![]()
![]()
Luăm șoseaua la pas. Intenția este de a urca pe șosea până la acea curbă, iar de acolo să intrăm în pădure. Un vânt rece ne brăzdează fața, înaintăm greu în tăcere. Natura pare încremenită, doar un stol de porumbei brăzdează cerul. O gură de canal ne zâmbește hâtru, iar la cișmeaua cu apă, gheța se luptă cu aburii. La liziera pădurii, parcă suntem mai feriți de vânt. Prindem curaj și grăbim pasul. Ne trebuie fix o oră pentru a ajunge la punctul în care am abandonat traseul duminica trecută. După un scurt popas intrăm în pădure, surprinși că încă este zăpadă, parcă nici nu s-a topit în săptămâna scursă. Îl las pe domnul profesor Radu Mircea în față, urcăm parcă cu ceva mai mult spor decât data trecută. Asta pentru că eram deja încălziți, urcușul pe șosea a avut darul de a ne antrena. Ajungem relativ repede la traseul marcat pe care încercăm să-l urmăm. ”Parcă am mai fost pe aici” mă trezesc vorbind cu mine. Într-adevăr, acum am intrat pe traseu ceva mai jos de punctul în care l-am părăsit data trecută. Nu e mult până ajungem acolo unde ne-am întâlnit cu familia Szabo. Acum, nici țipenie de om. Doar noi doi și pădurea...
![]()
![]()
![]()
Traseul o ia la dreapta, pe coasta dealului. Printre copaci, vedem soarele care parcă se joacă dea v-ați ascunselea cu noi. Nu mai sunt inscripții pe copaci, iar în câteva locuri, parcă marcajul lipsește. Un scârțăit, ca de balama neunsă, face să ridicăm privirea spre albastrul cerului. Copacii ce par a fi viguroși la bază, dau senzația de fragilitate spre vârf. Crengile se leagănă în bătaia vântului. N-am mai auzit copaci scârțăind, poate e felul lor de a se ruga duminica.
![]()
![]()
![]()
Continuăm traseul și după vreo 50 de metri ne oprim și tragem cu urechea. De undeva de sus, din zona în care bănuim că sunt releele, pe vărful Măgura Stânii, se aude ceva. E ca un plânset prelung ce se aude la intervale de timp. Ne trec prin minte tot felul de lucruri: ba că ar fi oameni, poate cineva e la tăiat de lemne; ba că o fi vreun animal prins în capcană. Excludem treptat toate supozițiile. Ceea ce auzim nu seamănă cu nimic din ce știm noi. Pe măsură ce înaintăm sunetul își modifică poziția, pare a rămâne în stînga și apoi în spatele nostru. Cînd traseul nostru se intersectează cu un drum forestier, avem parcă mai mult curaj și fluierăm să vedem ce se întâmplă. Nimic, sunetul e același, la distanțe oarecum regulate. Deducem că e sunetul copacilor mișcați de vânt, deși nu suntem siguri nici de asta.
![]()
Drumul forestier o ia de-a binelea spre dreapta. Șoseaua trebuie să fie tot cam acolo, însă se știe, serpentinele de pe Meseș sunt înșelătoare. Soarele ăși face apariția. De fapt era răsărit de cum am intrat în pădure, însă acum e suficient de sus pe cer pentru a-i face pe copaci să-și proiecteze umbra. E frumos, un drum cu zăpadă traversat de umbrele copacilor. Desigur, fac câteva poze, apoi mă grăbesc să-mi ajung partenerul de drumeție. Când îl ajung realizăm că în dreapta noastră e un releu. În jurul lui, exploatație forestieră. Se văd clar urmele utilajelor, câte un flacon uitat de muncitori, copaci căzuți tăiați apoi aproape de rădăcină. Pădurea e rară, se pare că aici au fost mulți copaci smulși din rădăcină de vântul puternic, iar singura soluție a fost tăierea acestora. Ne mirăm de faptul că rădăcinile acestor falnici copaci nu par a fi prea solide. Terenul e denivelat de la rădăcinile întoarse.
![]()
![]()
![]()
![]()
Vrem să continuăm dar nu găsim marcajul. E pentru prima dată când suntem descumpăniți. Drumul forestier merge pe de o parte spre dreapta pe lângă releu - știm că dacă-l urmăm vom ajunge în vârful Meseșului, acolo unde șoseaua e la cel mai înalt nivel. Pe de altă parte, o ia în jos - probail pe aici ar trebui să mergem și noi. Cu siguranță, unul sau doi copaci cu marcajul ”Calea Mariei” au fost culcați la pământ...Consultăm harta pe telefon și decidem să coborâm pe drumul forestier. După 150 de metri vedem primul marcaj și ne bucurăm că am luat acestă decizie.
![]()
![]()
![]()
![]()
Mergem în continuare și nu după mult timp, domnul Radu îmi arată vârful unei case. Suntem aproape de Popasul Romanilor. Într-adevăr, traseul trece prin pădure și iese intersectându-se cu drumul de Stâna, chiar în stația de autobuz. Ne uităm la program. Nu că am vrea să ne întoarcem cu autobuzul, dar ne gândim deja la următoarea ieșire și am putea veni din oraș cu autobuzul până aici.
![]()
![]()
![]()
Eu știu unde se continuă traseul. L-am descoperit vara trecută când am venit cu ”hoinarii” la o tură foto. De altfel, acum observ semnul pe o piatră, chiar în curba ce înconjoară Popasul Romanilor. Intrăm din nou în pădure. Ne mirăm de faptul că mulți copaci sunt marcați, pe o tablă scrie că suntem pe o proprietate privată. Cum nu avem altă intenție decât să urmăm traseul, continuăm drumul. Se văd urme de roțiși multe urme de pași. probabil au ieșit tinerii cu ATV-urile la plimbare.
![]()
![]()
![]()
Ceva mai încolo avem parte de o întâlnire neașteptată. Observ la vreo 20 de
metri un câine. Suntem oarecum pregătiți, amândoi avem câte ceva la mână. E bine întotdeauna să ai la tine un băț, câmpurile și pădurile sunt pline de câini și uneori ai nevoie să te aperi. Câinele nu pare să ne vadă, vien încet cu nasul în pământ adulmecând ceva. ”Poate e surd” - spuene domnul Radu. E posibil, nu înțeleg de ce nu ne simte deși e foarte aproape de noi. Ne dăm oarecum la o parte lăsându-l să treacă, dar când e la un metru distanță, dă cu ochii d enoi și după ce tresare o ia la fugă înapoi. Fără să latre, pur și simplu s-a speriat de noi. Mi-e milă de bietul animal, un câine surd este în mare pericol.
Ne continuăm drumul și curând dăm de o poiană. Însă cărarea o ia pe la liziera pădurii. Admirăm un falnic copac cu o coroană bogată. Îmi închipui ce bun loc de popas ar fi vara pentru un pelerin care ar ajunge aici. Acum însă, nu ai ce face aici, așa că mergem mai departe. Imadiat ajungem la motelul ”La Montana”. Câinii de aici și cei d ela pensiunea vecină ne simt și ne latră. Noroc că cel de mai aproape e în țarc, iar ceilalți încă nu se simt amenințați. Ieșim la șosea unde avem de luat o decizie. Este deja ora 12, așa că avem de ales între a continua încă 2 ore și a ne întoarce pe șosea acasă. După ce consultăm harta pe site-ul proiectului, realizăm că următoarea întâlnire cu șoseaua ar fi la Românași. Traseul ocolește localitatea Ciumărna și merge prin pădure sau peste câmp până la Românași. Ne-ar cam trebui două ore bune până acolo, apoi ar trebui să rugăm pe cineva să vină cu mașina după noi. Decidem să ne întoarcem acasă. Practic am reușit, în două etape ce-i drept, să traversăm pe jos Meseșul urmând traseul de pelerinal ”Calea Mariei”. Suntem mândri de asta.
![]()
![]()
O luăm la pas pe șosea. De data asta trebuie să urcăm până în vârf, la intersecția cu drumul ce duce la Treznea. Dr nu avem altăp soluție. Avem timp să povestim și timpul trece. La un moment dat, cineva ne salută din goana mașinii, nu realizăm cine e, o să ne spună când ne întâlnim. După ce începem să coborâm spre oraș, vedem o căprioară la liziera pădurii. pare speriată, vrea să treacă în pădurea dinspre Treznea și nu va avea altă soluție decât să traverseze șoseaua. O admirăm câteva minute și ne vedem de drum. Curînd, dinspre oraș se aud focuri de armă. E clar, sunt vânători în pădure, probabil că această căprioară a scăpat de acolo și încearcă să fugă unde pădurea-i mai deasă.
Îmi simt picioarele grele, nu sunt obișnuit cu efortul acesta. Domnul Radu nu are nicio problemă, parcurge zilnic câțiva kilometri pe jos. ne ia exact două ore să revenim la troița de unde am intrat în pădure duminica trecută și încă o jumătate de oră să ajungem în oraș. iată, au trecut 5 ore și jumătate de când am pornit în acestă dimineață. A fost frumos, oboseala va trece, dar amintirile rămân. Cine știe când vom continua traseul, poate la Primăvară, poate chiar în iarna acesta. Oricum, ne roade ideea de a-l continua. Ne place că e marcat, că fiecare semn din față pe care-l vezi e un îndemn să continui. Te motivează, îți dă încredere. Ai un țel, acela de a ajunge l aurmătorul semn și tot așa mai departe. E ca în viață: îți propui obiective, ai în față pe traseul ales de tine semne care te fac să mergi înainte. Iar din obiectiv în obiectie, de la semn la semn, înaintezi. Sper să fie în direcția bună!
Indiferent dacă sunteți de religie catolică sau nu, un traseu marcat care traversează județul Sălaj, poate reprezenta o rută care să aibă și valențe turistice dincolo de cele religioase. Așa că, dacă întâlniți pe undeva, pe un stâlp de telegraf, pe un copac sau pe o piatră, simbolul specific acestui traseu, lăsați-vă fără grijă purtați de acesta. Aveți astfel șansa să descoperiți părți neștiute ale județului.
Așa am făcut eu, în aceste zile de iarnă, când însoțit de domnul profesor Radu Mircea, am luat Meseșul la pas pe traseul ”Calea Mariei”. A fost o provocare pentru mine din cel puțin două motive. În primul rând, mi-am dorit de mult să fac o drumeție pe Meseș în plină iarnă, iar existența unui traseu marcat are darul de a elimina o parte din temeri. Pe de altă parte, oricât de ușor ar părea un traseu, în condiții de iarnă cu strat consistent de zăpadă, lucrurile se schimbă. Mai trebuie adăugat faptul că după ce ai traversat Meseșul, trebuie să te întorci acasă. Însă, mi-am găsit în colegul meu, un partener de
nădejde.
Calea Mariei - episodul 1
În prima zi, duminică 14 ianuarie 2017, am testat traseul. Nu aveam nicio idee despre ce este vorba. Știam doar că la ieșirea din Zalău, aproape de intersecția cu drumul forestier ce duce spre fosta Cabană a Pionierului, pe soclul troiței este desenat simbolul traseului. De aici începe pădurea ce se întinde peste crestele Meseșului până dincolo, spre Ciumărna. Ne-am aventurat prin pădure, pe traseul marcat. Am urcat constant pe ceea ce părea a fi o cărare. Ne-am ghidat mereu după semnele turistice, vizibile pe trunchiurile copacilor. Ciudat era că pe zăpada proaspăt așternută, se vedeau clar urme de pași. Erau cu siguranță din acestă zi; urme în sus, urme în jos. Ca și cum cineva ar fi fost înaintea noastră în acestă dimineață.
Urcăm, ne mai oprim să ne tragem sufletul și apoi urcăm din nou. Lipsa antrenamentului se simte, cel puțin în cazul meu. Ne minunăm de frumusețea naturii, ne oprim la câte un copac și-i admirăm vigoarea, trăinicia. Pe măsură ce parcurgem traseul marcat, apar copaci ce au scrijeliți pe ei nume și date. Mi se pare un sacrilegiu să-ți scrii numele pe un copac, iar apoi să vezi cum peste ani, literele se măresc odată cu creșterea acestuia. Oare or fi fost pelerini cei care și-au lăsat numele? Sau mai degrabă cineva fără prea multă educație...Se știe că înainte de Revoluție, zălăuanii luau cu asalt Meseșul, evadând din oraș. Era ceva firesc să facă drumeții, să iasă la iarbă verde. Acum, tentațiile civilizației sunt prea mari, iar unii au văzut pădurea doar pe ecranul smartphone-ului.
Undeva în dreapta noastră se aude zgomotul mașinilor care urcă și coboară Meseșul, semn că șoseaua e aproape. La un moment dat o vedem printre copaci. Ne consultăm harta de pe mobil și încercăm să mai urcăm. Nouă ni se pare că traseul albastru ar trebui să se intersecteze cu cel roșu. Parcă am vrea să vedem ”intersecția”. Curând ne dăm seama că nu suntem singuri, în spatele nostru un bărbat și doi copii vin repede din urmă. Coincidență sau nu, pe domnul Szabo Lajos îl știu. E profesor la Șamșud, a ieșit cu copii la plimbare. Vor să urce până la releu. Îl întreb de traseu, știe ceva fiind de religie romano-catolică dar nu poate să ne spună unde duce acesta. Stăm puțin de vorbă trăgându-ne sufletul. Apoi realizăm brusc că ora e înaintată. Domnul Szabo decide să se întoarcă, are de rezolvat ceva în oraș. Și noi decidem același lucru, doar că alegem să coborâm în oraș pe șosea.
Ne trebuie ceva timp să ajungem la șosea, asta pentru că părăsind cărarea e greu să înaintezi prin zăpada așternută peste un strat consistent de frunze, pe alocuri picioarele se afundă până la glezne. O luăm pe un părău care, sperăm noi, ne va scoate la șosea. Așa s-a și întâmplat, am ieșit la prima curbă de 180 de grade pe care o face șoseaua. De aici, o luăm încet spre oraș, ne trebuie aproape o oră să ajungem. Trecem pe lângă un zid pe care vedem o placă cu ceva inscripții. Dau cu mâna zăpada la o parte că să putem citi: ”Construit / Coste Flore / Moroti Vasile / Anul 1967” - adică acel zid de sprijin are 50 de ani! Interesant, nu știam asta...
Traversăm parcul Brădet și zîmbim când dăm de trei oameni de zăpadă așezați cuminți pe o bancă. Au avut imaginație cei care i-au construit...
Calea Mariei - episodul 2
A trecut o săptămână, ne e dor de o plimbare pe Meseș. Am așteptat duminica pentru a continua Calea Mariei. Știu, vor fi unii care vor spune că duminica e vremea bisericii, dar credeți-mă, nu există catedrală mai frumoasă ca și pădurea de pe Meseș! Și până la urmă, a fi pelerin pe Calea Mariei, a-ți spune rugăciunea cu sufletul în timp ce ochii tăi contemplă minunile Creatorului, face uneori mai mult decât mersul la biserică. Numai în mijlocul naturii poți exclama ”Slavă Ție Dumnezeule!”.
De data acesta pornim mai devreme. Ne întâlnim la ora 9, când încă Soarele n-a răsărit. De fapt, pe drum spre Meseș prindem vreo două sau trei răsărituri. Chestia asta cu răsărituri multiple, am mai experimntat-o. Dacă acceptăm definiția conform căreia pentru un observator, răsăritul înseamnă momentul în care soarele se ridică deasupra orizontului, atunci pe măsură ce te apropii de un deal de după care soarele stă să răsară, vei avea parte de mai multe răsărituri. Așa a fost și acum: primul răsărit l-am fotografiat de la Peny Market printre cablurile de curent, iar al doilea dincolo de Parcul Brădet printre ramurile unui pin.
Luăm șoseaua la pas. Intenția este de a urca pe șosea până la acea curbă, iar de acolo să intrăm în pădure. Un vânt rece ne brăzdează fața, înaintăm greu în tăcere. Natura pare încremenită, doar un stol de porumbei brăzdează cerul. O gură de canal ne zâmbește hâtru, iar la cișmeaua cu apă, gheța se luptă cu aburii. La liziera pădurii, parcă suntem mai feriți de vânt. Prindem curaj și grăbim pasul. Ne trebuie fix o oră pentru a ajunge la punctul în care am abandonat traseul duminica trecută. După un scurt popas intrăm în pădure, surprinși că încă este zăpadă, parcă nici nu s-a topit în săptămâna scursă. Îl las pe domnul profesor Radu Mircea în față, urcăm parcă cu ceva mai mult spor decât data trecută. Asta pentru că eram deja încălziți, urcușul pe șosea a avut darul de a ne antrena. Ajungem relativ repede la traseul marcat pe care încercăm să-l urmăm. ”Parcă am mai fost pe aici” mă trezesc vorbind cu mine. Într-adevăr, acum am intrat pe traseu ceva mai jos de punctul în care l-am părăsit data trecută. Nu e mult până ajungem acolo unde ne-am întâlnit cu familia Szabo. Acum, nici țipenie de om. Doar noi doi și pădurea...
Traseul o ia la dreapta, pe coasta dealului. Printre copaci, vedem soarele care parcă se joacă dea v-ați ascunselea cu noi. Nu mai sunt inscripții pe copaci, iar în câteva locuri, parcă marcajul lipsește. Un scârțăit, ca de balama neunsă, face să ridicăm privirea spre albastrul cerului. Copacii ce par a fi viguroși la bază, dau senzația de fragilitate spre vârf. Crengile se leagănă în bătaia vântului. N-am mai auzit copaci scârțăind, poate e felul lor de a se ruga duminica.
Continuăm traseul și după vreo 50 de metri ne oprim și tragem cu urechea. De undeva de sus, din zona în care bănuim că sunt releele, pe vărful Măgura Stânii, se aude ceva. E ca un plânset prelung ce se aude la intervale de timp. Ne trec prin minte tot felul de lucruri: ba că ar fi oameni, poate cineva e la tăiat de lemne; ba că o fi vreun animal prins în capcană. Excludem treptat toate supozițiile. Ceea ce auzim nu seamănă cu nimic din ce știm noi. Pe măsură ce înaintăm sunetul își modifică poziția, pare a rămâne în stînga și apoi în spatele nostru. Cînd traseul nostru se intersectează cu un drum forestier, avem parcă mai mult curaj și fluierăm să vedem ce se întâmplă. Nimic, sunetul e același, la distanțe oarecum regulate. Deducem că e sunetul copacilor mișcați de vânt, deși nu suntem siguri nici de asta.
Drumul forestier o ia de-a binelea spre dreapta. Șoseaua trebuie să fie tot cam acolo, însă se știe, serpentinele de pe Meseș sunt înșelătoare. Soarele ăși face apariția. De fapt era răsărit de cum am intrat în pădure, însă acum e suficient de sus pe cer pentru a-i face pe copaci să-și proiecteze umbra. E frumos, un drum cu zăpadă traversat de umbrele copacilor. Desigur, fac câteva poze, apoi mă grăbesc să-mi ajung partenerul de drumeție. Când îl ajung realizăm că în dreapta noastră e un releu. În jurul lui, exploatație forestieră. Se văd clar urmele utilajelor, câte un flacon uitat de muncitori, copaci căzuți tăiați apoi aproape de rădăcină. Pădurea e rară, se pare că aici au fost mulți copaci smulși din rădăcină de vântul puternic, iar singura soluție a fost tăierea acestora. Ne mirăm de faptul că rădăcinile acestor falnici copaci nu par a fi prea solide. Terenul e denivelat de la rădăcinile întoarse.
Vrem să continuăm dar nu găsim marcajul. E pentru prima dată când suntem descumpăniți. Drumul forestier merge pe de o parte spre dreapta pe lângă releu - știm că dacă-l urmăm vom ajunge în vârful Meseșului, acolo unde șoseaua e la cel mai înalt nivel. Pe de altă parte, o ia în jos - probail pe aici ar trebui să mergem și noi. Cu siguranță, unul sau doi copaci cu marcajul ”Calea Mariei” au fost culcați la pământ...Consultăm harta pe telefon și decidem să coborâm pe drumul forestier. După 150 de metri vedem primul marcaj și ne bucurăm că am luat acestă decizie.
Mergem în continuare și nu după mult timp, domnul Radu îmi arată vârful unei case. Suntem aproape de Popasul Romanilor. Într-adevăr, traseul trece prin pădure și iese intersectându-se cu drumul de Stâna, chiar în stația de autobuz. Ne uităm la program. Nu că am vrea să ne întoarcem cu autobuzul, dar ne gândim deja la următoarea ieșire și am putea veni din oraș cu autobuzul până aici.
Eu știu unde se continuă traseul. L-am descoperit vara trecută când am venit cu ”hoinarii” la o tură foto. De altfel, acum observ semnul pe o piatră, chiar în curba ce înconjoară Popasul Romanilor. Intrăm din nou în pădure. Ne mirăm de faptul că mulți copaci sunt marcați, pe o tablă scrie că suntem pe o proprietate privată. Cum nu avem altă intenție decât să urmăm traseul, continuăm drumul. Se văd urme de roțiși multe urme de pași. probabil au ieșit tinerii cu ATV-urile la plimbare.
Ceva mai încolo avem parte de o întâlnire neașteptată. Observ la vreo 20 de
metri un câine. Suntem oarecum pregătiți, amândoi avem câte ceva la mână. E bine întotdeauna să ai la tine un băț, câmpurile și pădurile sunt pline de câini și uneori ai nevoie să te aperi. Câinele nu pare să ne vadă, vien încet cu nasul în pământ adulmecând ceva. ”Poate e surd” - spuene domnul Radu. E posibil, nu înțeleg de ce nu ne simte deși e foarte aproape de noi. Ne dăm oarecum la o parte lăsându-l să treacă, dar când e la un metru distanță, dă cu ochii d enoi și după ce tresare o ia la fugă înapoi. Fără să latre, pur și simplu s-a speriat de noi. Mi-e milă de bietul animal, un câine surd este în mare pericol.
Ne continuăm drumul și curând dăm de o poiană. Însă cărarea o ia pe la liziera pădurii. Admirăm un falnic copac cu o coroană bogată. Îmi închipui ce bun loc de popas ar fi vara pentru un pelerin care ar ajunge aici. Acum însă, nu ai ce face aici, așa că mergem mai departe. Imadiat ajungem la motelul ”La Montana”. Câinii de aici și cei d ela pensiunea vecină ne simt și ne latră. Noroc că cel de mai aproape e în țarc, iar ceilalți încă nu se simt amenințați. Ieșim la șosea unde avem de luat o decizie. Este deja ora 12, așa că avem de ales între a continua încă 2 ore și a ne întoarce pe șosea acasă. După ce consultăm harta pe site-ul proiectului, realizăm că următoarea întâlnire cu șoseaua ar fi la Românași. Traseul ocolește localitatea Ciumărna și merge prin pădure sau peste câmp până la Românași. Ne-ar cam trebui două ore bune până acolo, apoi ar trebui să rugăm pe cineva să vină cu mașina după noi. Decidem să ne întoarcem acasă. Practic am reușit, în două etape ce-i drept, să traversăm pe jos Meseșul urmând traseul de pelerinal ”Calea Mariei”. Suntem mândri de asta.
O luăm la pas pe șosea. De data asta trebuie să urcăm până în vârf, la intersecția cu drumul ce duce la Treznea. Dr nu avem altăp soluție. Avem timp să povestim și timpul trece. La un moment dat, cineva ne salută din goana mașinii, nu realizăm cine e, o să ne spună când ne întâlnim. După ce începem să coborâm spre oraș, vedem o căprioară la liziera pădurii. pare speriată, vrea să treacă în pădurea dinspre Treznea și nu va avea altă soluție decât să traverseze șoseaua. O admirăm câteva minute și ne vedem de drum. Curînd, dinspre oraș se aud focuri de armă. E clar, sunt vânători în pădure, probabil că această căprioară a scăpat de acolo și încearcă să fugă unde pădurea-i mai deasă.
Îmi simt picioarele grele, nu sunt obișnuit cu efortul acesta. Domnul Radu nu are nicio problemă, parcurge zilnic câțiva kilometri pe jos. ne ia exact două ore să revenim la troița de unde am intrat în pădure duminica trecută și încă o jumătate de oră să ajungem în oraș. iată, au trecut 5 ore și jumătate de când am pornit în acestă dimineață. A fost frumos, oboseala va trece, dar amintirile rămân. Cine știe când vom continua traseul, poate la Primăvară, poate chiar în iarna acesta. Oricum, ne roade ideea de a-l continua. Ne place că e marcat, că fiecare semn din față pe care-l vezi e un îndemn să continui. Te motivează, îți dă încredere. Ai un țel, acela de a ajunge l aurmătorul semn și tot așa mai departe. E ca în viață: îți propui obiective, ai în față pe traseul ales de tine semne care te fac să mergi înainte. Iar din obiectiv în obiectie, de la semn la semn, înaintezi. Sper să fie în direcția bună!