În ultimii ani ne-am obișnuit cu ierni calde, cu puțină zăpadă. Se pare că așa va fi și în acest an. Deși a nins în câteva reprize, alternanța zilelor friguroase cu cele cu temperaturi peste limitele normale, a făcut ca stratul de zăpadă să nu fie consistent. Chiar și așa, după o pauză destul de lungă dată și de sărbătorile de iarnă, am decis să ieșim pe teren. Dar unde să mergi în Sălaj? Pe Meseș am mai fost de câteva ori iarna, parcă ne doream altceva. Până la urmă ne-am decis, vom merge pe Valea Almașului și o vom face începând de la vărsarea Almașului în Someș. Vom urca pe Almaș în sus și vom ajunge și la Grădina Zmeilor.
![]()
În hotarul satului Var, localitate aparținând de orașul Jibou, două din râurile importante ale Sălajului își varsă apele în Someș: Agrijul și Almașul. Mi-am dorit de multă vreme să văd de aproape cum se varsă un râu într-altul. Nu știu de ce mă atrage acest aspect, poate și pentru că n-am avut niciodată ocazia să văd confluența dintre două râuri. Am avut o încercare în vară dar am renunțat repede din cauza vegetației abundente care m-a împiedicat să ajung până la cursul apei. Așa că acum, iarna, când vegetația este ca și inexistentă, motivația a fost și mai mare. De fapt, pretextul ieșirii pe teren a fost altul. Duminică 24 ianuarie, luna ajungea pentru prima dată în acest an, la faza de Lună Plină. O ideea a răsărit pe neașteptate: oare cum s-ar vedea un răsărit de Lună Plină din Grădina Zmeilor? Deci, scopul turei foto avea de a face cu Grădina Zmeilor, iar pentru a umple timpul până la răsăritul lunii, ce altceva mai bun puteam să fac decât să încerc să ajung la confluența Almaș-Someș de exemplu? L-am atras în această aventură și pe colegul meu de ”hoinăreală”, pe Cezar Fodoca. Ar fi venit cu drag și Marius Criste dar era la Cluj-Napoca.
Acestea erau planurile de acasă, cu o zi înainte. Dar vorba zicalei ”socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”. În cazul nostru, planurile de acasă nu s-au armonizat cu situația reală din teren. Asta nu înseamnă că n-am avut parte de o aventură pe cinste, pe care vreau să o descriu în continuare.
În primul rând, vrând parcă să ne facă în ciudă, soarele nu și-a arătat deloc fața. Deși zilele anterioare a strălucit pe cerul Zalăului, amplificând lumina albă a zăpezii așternute, în ziua în care am reușit și noi să ieșim pe teren s-a ascuns după un strat de nori. Degeaba am sperat toată ziua că norii se vor risipi...La cum mergeau lucrurile, ideea inițială de a vedea răsăritul de lună, părea doar un vis frumos.
Am pornit din Zalău pe la prânz. Aveam două posibilități pentru a ajunge la Gâlgău Almașului, acolo unde se află rezervația peisagistică Grădina Zmeilor. Prima dintre posibilități ar fi fost să trecem Meseșul iar din Sânmihaiu Almașului să urmăm cursul râului Almaș spre Jibou. Cea de a doua variantă, pe care am și ales-o dealtfel, era să intrăm pe Valea Almașului venind dinspre Jibou. Am motivat deja de ce am ales acestă a doua variantă: am vrut să împușcăm doi iepuri dintr-o lovitură.
La Var, aproape de intersecția drumurilor naționale 1H (Zalău-Răstoci) și 1G (Var-Sânmihaiu Almașului) am lăsat mașina într-o parcare. Chiar acolo în intersecție șoseaua ce merge pe Valea Someșului în sus, trece peste un pod peste Valea Almașului. De aici am început explorarea fotografică a Almașului. Un cetățean care locuiește în ultima casă din Var, ne-a încurajat să o luăm peste arătura înghețată, asigurându-ne că vom putea ajunge urmând cursul răului până sub Piscuiul Ronei. Îl ascultăm și curând dăm de albia râului. Aici sub pod, poate și din cauza trepidațiilor date de traficul rutier, apa nu este înghețată. Odată cu reabilitarea drumului a fost amenajată și albia râului, așa că nu departe de aici am dat peste câteva praguri de beton peste care apa forma mici cascade.
![]()
![]()
Lumea noastră: atât eu cât și Cezar ne căutăm cele mai bune unghiuri și parcă nu ne săturăm să tragem cadru după cadru. De fiecare dată când ieșim în natură ne simțim bine, așa se întâmplă și acuma. Cum e mai ușor de mers pe poteca de sus, de pe mal, ieșim din zona albiei și o luăm spre locul de vărsare al Almașului în Someș. În vegetația dată de salciile mai bătrâne sau mai tinere, câteva păsări își caută hrana, dar nu vor cu niciun chip să se lase fotografiate. Cred că am mai spus-o și cu altă ocazie, un fotograf își găsește subiecte oricând, Natura este foarte darnică. Mie de exemplu îmi place felul în care diferitele plante încearcă să supraviețuiască. La nivel de microclimat, se duce o luptă acerbă între plante, fiecare vrea să ajungă mai aproape de cer, să aibă mai multă lumină. Așa se face că aici există liane, că diferite plante pe care noi oamenii le numim în derâdere ”buruieni” atrag prin tot felul de fluorescențe care mai de care mai interesante.
![]()
![]()
Pe Almaș în jos, la aproape un kilometru de podul rutier, dăm de un alt pod, cel de cale ferată. Pe aici trece linia ferată ce vine de la Dej spre Jibou, un nod rutier important din acest colț de țară. dacă până aici, Almașul era înghețat de aproape că-ți puteai permite să mergi direct pe cursul albiei, aici lângă pod, gheața se sparge. Și de data acesta există câteva praguri peste care apa formează mici cascade. Împreună cu Cezar și ajutat de câteva filtre, reușim să scoatem poze interesante.
![]()
![]()
Speriate poate de prezența noastră, două egrete își iau zborul. Surprinzător să le găsim aici, în plină iarnă. Pe una am reușit să o fotografiez în timp ce survola zona. Cealaltă, mai închisă la culoare, a zburat la joasă înălțime chiar pe sub pod și nici n-am apucat să duc obiectivul la ochi că am și pierdut-o.
Ne uităm la ceas și realizăm brusc că timpul a trecut pe nesimțite. Ca de obicei trece subtil pe lângă noi, sau prin noi. Au trecut două ore și n-am ajuns decât la jumătatea distanței. Trebuie să luăm o decizie: fie mergem până la capăt, aproximativ încă un kilometru, fie renunțăm ca să vedem și Grădina Zmeilor. Am ales a doua variantă. Dorința de a vedea Grădina Zmeilor iarna a fost mai puternică.
Revenim la mașină, de data acesta direct peste câmp până la șosea. De aici, urcăm pe Valea Almașului în Sus. Râul este important și pentru că în vechime era granița naturală dintre Țara Silvaniei și Transilvania. Practic, dacă e să vorbim de regiunile istorice, cea mai mare parte a Sălajului de astăzi, mai exact partea sa vestică a făcut parte din Partium. Era puntea de legătură dintre Crișana și Transilvania. Valea Almașului ar merita o tură foto completă, un circuit turistic care ar pune în valoare o salbă de biserici de lemn spectaculoase dar și câteva arii protejate, ca să nu mai vorbim de salba de castre romane. Dar toate astea cu altă ocazie. Acum ne concentrăm doar pe Grădina Zmeilor.
Este adevărat, în ultimii ani s-a scris mult despre această ”minune” a Sălajului. Chiar și eu i-am dedicat unul din primele articole de pe blogul Foto-Travel, acum patru ani. Iar profesioniști ca și Cosmin Giurgiu (Ghid Video Turistic și Filmări Aeriene) sau Alexandru Damaschin (Zanticus TV) au realizat aici fotografii și filme de excepție. Filmul aerian realizat de echipa GVT este până acum unul dintre cele mai reușite. Chiar și eu am văzut această minune de câteva ori. De fiecare dată m-a fascinat atât locul în sine cât mai ales legendele țesute în jurul lor. Dar cu toate acestea, încă n-am avut ocazia să ajung aici iarna. Locul este unul legendar, povestea Fata Cătanei reușește să dea locului o aură de mister, reușește să incite și evident, să atragă turiști. Iată o versiune a acesteia spusă de doamna Leontina Prodan - originară din Gâlgău Almașului, într-o înregistrare realizată de Alexandru Damaschin.
E bine că poți ajunge cu mașina până aproape de rezervație. Există aici amenajată o parcare, realizată în anii trecuți, odată cu finalizarea proiectului care a vizat realizarea infrastructurii turistice. Atunci s-a intervenit construindu-se alei, podețe, coșuri de gunoi etc. Din punctul meu de vedere ar mai fi trebui construite câteva locuri de relaxare. Nu este suficient foișorul de sus de la liziera pădurii. Eu aș fi mesr mai departe și aș fi pus câteva bănci atât pe lizieră cât și printre ”Zmei și Zmeoaice”. Dar, mă rog...
![]()
Cum Cezar n-a mai fost aici, îl duc direct la foișor. Aici nu-și poate stăpâni emoția. Îi place cum se vede satul profilat între dealuri. Încă n-a văzut ”zmeii”, iar când dă cu ochii de ei duce instinctiv aparatul la ochi. Îi urmez exemplul și mă las școlit de cel care e mai priceput decât mine. Se schimbă rolurile, el e profesorul, eu învățăcelul. Evident facem și poza de grup folosindu-ne de trepied dar și selfie-ul cu telefonul lui, pe care o și postăm pe pagina HPS (Hoinar prin Sălaj).
![]()
![]()
Îmi place aici în Grădină. Parcă iarna e și mai frumos. Lipsa vegetației lasă să se vadă stâncile în toată splendoarea lor. Iar zăpada de pe creștetul lor le fac să pară mai venerabile. De sus îi explic lui Cezar cum se numesc stâncile și-i spun Legenda Fata Cătanei. Asta dă potențial locului, faptul că dincolo de peisaj este și o poveste la mijloc. Poate și din acest motiv locul este atât de apreciat. Nu găsesc o asemănare cu acest loc, decât în îndepărtata Turcie, în Cappadocia. Desigur, păstrând proporțiile. Însă este același fenomen de eroziune a stâncilor sub acțiunea conjugată a vântului, a ploilor și a alternanței iarnă / vară. Ce frumos ar fi dacă și aici ar fi cineva cu inițiativă și ar exista zboruri cu balonul...
![]()
![]()
![]()
Nu avem timp acum, dar ar fi fost interesant să urmăm cele două trasee marcate ce pornesc de la intrare. După câte îmi dau seama unul merge pe marginea pădurii și coboară apoi între zmei. Poate la primăvară vom reveni și vom parcurge întregul traseu.
Acum coborâm între ”zmei”. De aici, aceste stânci par mai impunătoare. Te fac să te simți mic, mic de tot. Poate fiecare ar trebui să ajungă aici, cel puțin o dată-n viață. Trecem pe lângă ”Fata Cătanei” care potrivit legendei a împietrit ajunsă de blestemul mamei; apoi pe lângă ”Acul Cleopatrei” - cum să-l fi pierdut când e atât de mare? Mie personal îmi plac cele două stânci impunătoare numite ”Călugării”. Asta și pentru că sunt despărțite de o cărare îngustă. Aici îmi imaginam că voi vedea Luna...Cineva a vrut să folosească locul pentru cățărare, se văd câteva piroane înfipte în gresiile stâncilor.
![]()
![]()
![]()
![]()
Ar mai fi multe de văzut dar se întunecă. Și cum cerul nu dă semne că ne-ar lăsa măcar speranțe să vedem luna, ne hotărâm să plecăm. Nu înainte de a scrie în zăpadă HPS - inițialele proiectului nostru. Ne promitem să revenim aici la Grădina Zmeilor în primăvară. Deja am ochit un loc de unde am făcut o poză și de unde vrem să mai facem fotografii și în alte anotimpuri.
![]()
![]()
![]()
În drum spre casă ne oprim preț de câteva minute la ieșirea din Hida, pe drumul ce duce la Sânmihaiu Almașului. Aici se află Stânca Dracului - un bolovan răsărit de nicăieri, a cărui compoziție seamănă cu cea a stâncilor din Găădina Zmeilor. De altfel legenda spune că într-o noapte, Dracul a furat o stâncă din grădină cu gândul de a o pune de-a curmezișul Văii Almașului ca să oprească apa. N-a apucat căci l-a prins cântatul cocoșilor și a scăpat bolovanul acolo unde este și acuma. Oricum, dincolo de legendă, Stânca Dracului sau Piatra Dracului e deja un obiectiv turistic. Nu știam însă că seara e luminat, așa cum se vede în aceste poze.
![]()
![]()
În hotarul satului Var, localitate aparținând de orașul Jibou, două din râurile importante ale Sălajului își varsă apele în Someș: Agrijul și Almașul. Mi-am dorit de multă vreme să văd de aproape cum se varsă un râu într-altul. Nu știu de ce mă atrage acest aspect, poate și pentru că n-am avut niciodată ocazia să văd confluența dintre două râuri. Am avut o încercare în vară dar am renunțat repede din cauza vegetației abundente care m-a împiedicat să ajung până la cursul apei. Așa că acum, iarna, când vegetația este ca și inexistentă, motivația a fost și mai mare. De fapt, pretextul ieșirii pe teren a fost altul. Duminică 24 ianuarie, luna ajungea pentru prima dată în acest an, la faza de Lună Plină. O ideea a răsărit pe neașteptate: oare cum s-ar vedea un răsărit de Lună Plină din Grădina Zmeilor? Deci, scopul turei foto avea de a face cu Grădina Zmeilor, iar pentru a umple timpul până la răsăritul lunii, ce altceva mai bun puteam să fac decât să încerc să ajung la confluența Almaș-Someș de exemplu? L-am atras în această aventură și pe colegul meu de ”hoinăreală”, pe Cezar Fodoca. Ar fi venit cu drag și Marius Criste dar era la Cluj-Napoca.
Acestea erau planurile de acasă, cu o zi înainte. Dar vorba zicalei ”socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”. În cazul nostru, planurile de acasă nu s-au armonizat cu situația reală din teren. Asta nu înseamnă că n-am avut parte de o aventură pe cinste, pe care vreau să o descriu în continuare.
În primul rând, vrând parcă să ne facă în ciudă, soarele nu și-a arătat deloc fața. Deși zilele anterioare a strălucit pe cerul Zalăului, amplificând lumina albă a zăpezii așternute, în ziua în care am reușit și noi să ieșim pe teren s-a ascuns după un strat de nori. Degeaba am sperat toată ziua că norii se vor risipi...La cum mergeau lucrurile, ideea inițială de a vedea răsăritul de lună, părea doar un vis frumos.
Am pornit din Zalău pe la prânz. Aveam două posibilități pentru a ajunge la Gâlgău Almașului, acolo unde se află rezervația peisagistică Grădina Zmeilor. Prima dintre posibilități ar fi fost să trecem Meseșul iar din Sânmihaiu Almașului să urmăm cursul râului Almaș spre Jibou. Cea de a doua variantă, pe care am și ales-o dealtfel, era să intrăm pe Valea Almașului venind dinspre Jibou. Am motivat deja de ce am ales acestă a doua variantă: am vrut să împușcăm doi iepuri dintr-o lovitură.
La Var, aproape de intersecția drumurilor naționale 1H (Zalău-Răstoci) și 1G (Var-Sânmihaiu Almașului) am lăsat mașina într-o parcare. Chiar acolo în intersecție șoseaua ce merge pe Valea Someșului în sus, trece peste un pod peste Valea Almașului. De aici am început explorarea fotografică a Almașului. Un cetățean care locuiește în ultima casă din Var, ne-a încurajat să o luăm peste arătura înghețată, asigurându-ne că vom putea ajunge urmând cursul răului până sub Piscuiul Ronei. Îl ascultăm și curând dăm de albia râului. Aici sub pod, poate și din cauza trepidațiilor date de traficul rutier, apa nu este înghețată. Odată cu reabilitarea drumului a fost amenajată și albia râului, așa că nu departe de aici am dat peste câteva praguri de beton peste care apa forma mici cascade.
Lumea noastră: atât eu cât și Cezar ne căutăm cele mai bune unghiuri și parcă nu ne săturăm să tragem cadru după cadru. De fiecare dată când ieșim în natură ne simțim bine, așa se întâmplă și acuma. Cum e mai ușor de mers pe poteca de sus, de pe mal, ieșim din zona albiei și o luăm spre locul de vărsare al Almașului în Someș. În vegetația dată de salciile mai bătrâne sau mai tinere, câteva păsări își caută hrana, dar nu vor cu niciun chip să se lase fotografiate. Cred că am mai spus-o și cu altă ocazie, un fotograf își găsește subiecte oricând, Natura este foarte darnică. Mie de exemplu îmi place felul în care diferitele plante încearcă să supraviețuiască. La nivel de microclimat, se duce o luptă acerbă între plante, fiecare vrea să ajungă mai aproape de cer, să aibă mai multă lumină. Așa se face că aici există liane, că diferite plante pe care noi oamenii le numim în derâdere ”buruieni” atrag prin tot felul de fluorescențe care mai de care mai interesante.
Pe Almaș în jos, la aproape un kilometru de podul rutier, dăm de un alt pod, cel de cale ferată. Pe aici trece linia ferată ce vine de la Dej spre Jibou, un nod rutier important din acest colț de țară. dacă până aici, Almașul era înghețat de aproape că-ți puteai permite să mergi direct pe cursul albiei, aici lângă pod, gheața se sparge. Și de data acesta există câteva praguri peste care apa formează mici cascade. Împreună cu Cezar și ajutat de câteva filtre, reușim să scoatem poze interesante.
Speriate poate de prezența noastră, două egrete își iau zborul. Surprinzător să le găsim aici, în plină iarnă. Pe una am reușit să o fotografiez în timp ce survola zona. Cealaltă, mai închisă la culoare, a zburat la joasă înălțime chiar pe sub pod și nici n-am apucat să duc obiectivul la ochi că am și pierdut-o.
Ne uităm la ceas și realizăm brusc că timpul a trecut pe nesimțite. Ca de obicei trece subtil pe lângă noi, sau prin noi. Au trecut două ore și n-am ajuns decât la jumătatea distanței. Trebuie să luăm o decizie: fie mergem până la capăt, aproximativ încă un kilometru, fie renunțăm ca să vedem și Grădina Zmeilor. Am ales a doua variantă. Dorința de a vedea Grădina Zmeilor iarna a fost mai puternică.
Revenim la mașină, de data acesta direct peste câmp până la șosea. De aici, urcăm pe Valea Almașului în Sus. Râul este important și pentru că în vechime era granița naturală dintre Țara Silvaniei și Transilvania. Practic, dacă e să vorbim de regiunile istorice, cea mai mare parte a Sălajului de astăzi, mai exact partea sa vestică a făcut parte din Partium. Era puntea de legătură dintre Crișana și Transilvania. Valea Almașului ar merita o tură foto completă, un circuit turistic care ar pune în valoare o salbă de biserici de lemn spectaculoase dar și câteva arii protejate, ca să nu mai vorbim de salba de castre romane. Dar toate astea cu altă ocazie. Acum ne concentrăm doar pe Grădina Zmeilor.
Este adevărat, în ultimii ani s-a scris mult despre această ”minune” a Sălajului. Chiar și eu i-am dedicat unul din primele articole de pe blogul Foto-Travel, acum patru ani. Iar profesioniști ca și Cosmin Giurgiu (Ghid Video Turistic și Filmări Aeriene) sau Alexandru Damaschin (Zanticus TV) au realizat aici fotografii și filme de excepție. Filmul aerian realizat de echipa GVT este până acum unul dintre cele mai reușite. Chiar și eu am văzut această minune de câteva ori. De fiecare dată m-a fascinat atât locul în sine cât mai ales legendele țesute în jurul lor. Dar cu toate acestea, încă n-am avut ocazia să ajung aici iarna. Locul este unul legendar, povestea Fata Cătanei reușește să dea locului o aură de mister, reușește să incite și evident, să atragă turiști. Iată o versiune a acesteia spusă de doamna Leontina Prodan - originară din Gâlgău Almașului, într-o înregistrare realizată de Alexandru Damaschin.
E bine că poți ajunge cu mașina până aproape de rezervație. Există aici amenajată o parcare, realizată în anii trecuți, odată cu finalizarea proiectului care a vizat realizarea infrastructurii turistice. Atunci s-a intervenit construindu-se alei, podețe, coșuri de gunoi etc. Din punctul meu de vedere ar mai fi trebui construite câteva locuri de relaxare. Nu este suficient foișorul de sus de la liziera pădurii. Eu aș fi mesr mai departe și aș fi pus câteva bănci atât pe lizieră cât și printre ”Zmei și Zmeoaice”. Dar, mă rog...
Cum Cezar n-a mai fost aici, îl duc direct la foișor. Aici nu-și poate stăpâni emoția. Îi place cum se vede satul profilat între dealuri. Încă n-a văzut ”zmeii”, iar când dă cu ochii de ei duce instinctiv aparatul la ochi. Îi urmez exemplul și mă las școlit de cel care e mai priceput decât mine. Se schimbă rolurile, el e profesorul, eu învățăcelul. Evident facem și poza de grup folosindu-ne de trepied dar și selfie-ul cu telefonul lui, pe care o și postăm pe pagina HPS (Hoinar prin Sălaj).
Îmi place aici în Grădină. Parcă iarna e și mai frumos. Lipsa vegetației lasă să se vadă stâncile în toată splendoarea lor. Iar zăpada de pe creștetul lor le fac să pară mai venerabile. De sus îi explic lui Cezar cum se numesc stâncile și-i spun Legenda Fata Cătanei. Asta dă potențial locului, faptul că dincolo de peisaj este și o poveste la mijloc. Poate și din acest motiv locul este atât de apreciat. Nu găsesc o asemănare cu acest loc, decât în îndepărtata Turcie, în Cappadocia. Desigur, păstrând proporțiile. Însă este același fenomen de eroziune a stâncilor sub acțiunea conjugată a vântului, a ploilor și a alternanței iarnă / vară. Ce frumos ar fi dacă și aici ar fi cineva cu inițiativă și ar exista zboruri cu balonul...
Nu avem timp acum, dar ar fi fost interesant să urmăm cele două trasee marcate ce pornesc de la intrare. După câte îmi dau seama unul merge pe marginea pădurii și coboară apoi între zmei. Poate la primăvară vom reveni și vom parcurge întregul traseu.
Acum coborâm între ”zmei”. De aici, aceste stânci par mai impunătoare. Te fac să te simți mic, mic de tot. Poate fiecare ar trebui să ajungă aici, cel puțin o dată-n viață. Trecem pe lângă ”Fata Cătanei” care potrivit legendei a împietrit ajunsă de blestemul mamei; apoi pe lângă ”Acul Cleopatrei” - cum să-l fi pierdut când e atât de mare? Mie personal îmi plac cele două stânci impunătoare numite ”Călugării”. Asta și pentru că sunt despărțite de o cărare îngustă. Aici îmi imaginam că voi vedea Luna...Cineva a vrut să folosească locul pentru cățărare, se văd câteva piroane înfipte în gresiile stâncilor.
Ar mai fi multe de văzut dar se întunecă. Și cum cerul nu dă semne că ne-ar lăsa măcar speranțe să vedem luna, ne hotărâm să plecăm. Nu înainte de a scrie în zăpadă HPS - inițialele proiectului nostru. Ne promitem să revenim aici la Grădina Zmeilor în primăvară. Deja am ochit un loc de unde am făcut o poză și de unde vrem să mai facem fotografii și în alte anotimpuri.
În drum spre casă ne oprim preț de câteva minute la ieșirea din Hida, pe drumul ce duce la Sânmihaiu Almașului. Aici se află Stânca Dracului - un bolovan răsărit de nicăieri, a cărui compoziție seamănă cu cea a stâncilor din Găădina Zmeilor. De altfel legenda spune că într-o noapte, Dracul a furat o stâncă din grădină cu gândul de a o pune de-a curmezișul Văii Almașului ca să oprească apa. N-a apucat căci l-a prins cântatul cocoșilor și a scăpat bolovanul acolo unde este și acuma. Oricum, dincolo de legendă, Stânca Dracului sau Piatra Dracului e deja un obiectiv turistic. Nu știam însă că seara e luminat, așa cum se vede în aceste poze.
Cele câteva ore petrecute în aer liber, în mijlocul naturii au avut darul de a ne trezi pofta de hoinărit. Deja ne-am făcut planuri, dar nu vrem să le divulgăm. Mai bine vă facem o surpriză...