E clar, există două Românii: cea din interiorul actualelor granițe ale țării și o altă Românie cea de dincolo, pe care generic o numim diaspora. Ca și în cazul multor altor state formate mai mult sau mai puțin pe criterii etnice, există populații compacte sau răsfirate prin întreaga lume care vorbesc aceeași limbă, și se identifică cu aceeași cultură ca și majoritarii din interiorul unor granițe prestabilite. Existența unei țări, a unui stat în care toți cetățenii să aparțină aceluiași grup etnic, este o utopie. Desigur, sunt multe cauze ale migrației populațiilor, cele mai importante fiind de natură economică sau politică. Românii nu fac excepție de la această regulă, au existat valuri emigraționiste în diverse epoci istorice. Pe de altă parte, odată cu formarea statului unitar român, dat fiind amalgamul etnic al Transilvaniei, ori pe unde ar fi fost trasată granița de vest a țării, ar fi rămas în afară mulți români. Așa s-a întâmplat că dincolo de granița actuală au rămas comunități compacte de români în satele din jurul orașului Gyula (românii îi spun Giula sau Jula). Acestei a doua Românii îi dedicăm câteva articole.
![]()
Despre românii din diaspora ne aducem aminte fie în preajma Zilei Naționale a României, fie în campaniile electorale - așa cum s-a întâmplat recent. Apoi după ce trece valul emoțional uităm de ei, de românii de dincolo, care în schimb nu uită să privească cu jind spre ”țara mamă”. Nu cred să mai aștepte ceva...
Întotdeauna am fost atras de comunitățile de români din diaspora. În toate călătoriile mele m-am bucurat ori de câte ori am auzit vorbindu-se românește, ori de câte ori am dat de urme ale prezenței românilor în țările respective. Și i-am găsit peste tot: la Roma, la Viterbo, la Istanbul, la Braga, la Valencia, la Viena, la Gyula etc.
La Gyula am avut ocazia, mai mult decât în alte locuri să iau contact direct cu comunitatea românilor. Grației unui proiect ce a vizat un schimb de experiență între Inspectoratul Școlar Județean Sălaj și Liceul ”Nicolae Bălcescu” din Gyula, am avut șansa să cunosc mai de aproape o comunitate românească ce face eforturi în a-și păstra identitatea, limba, cultura. Vizita de două zile în ceea ce se poate numi ”capitala românilor din Ungaria” a fost posibilă și datorită mijlocirii făcute (pe atunci) de consulul general al României la Gyula, domnul Ioan Fodoreanu. Se întâmpla în martie 2010, când dincolo de vizita făcută într-unul din cele mai frumoase și mai cochete orașe din Ungaria, despre care voi scrie cu altă ocazia, am avut ocazia să vizităm și liceul românesc ”Nicolae Bălcescu”, unde de altfel am și fost cazați.
![]() |
| denumirea școlii în română și maghiară |
![]() |
| Drapelul românesc alături de cel maghiar și al Uniunii Europene - o stare de normalitate |
Liceul cu predare în limba română ”Nicolae Bălcescu”, singurul de altfel din Ungaria, se află în cartierul Orașul Mare Românesc (Nagy Román Város). Denumirea completă a instituției școlare este Liceul, Şcoala generală şi Căminul de elevi ”Nicolae Bălcescu” (Nicolae Bălcescu Román Gimnázium, Általános Iskola és Kollégium). Istoria liceului se întinde pe 68 de ani. Potrivit informațiilor de pe site-ul oficial (în română și maghiară), încă din 1946 s-a înființat liceul de stat cu predare în limba română ce avea 8 clase și un cămin care găzduia peste 200 de elevi de gimnaziu și liceu din satele din jurul orașului. Unitatea de învățământ primește actualul nume, ”Nicolae Bălcescu” în anul 1953, iar din 1974 în fața școlii se află bustul lui Nicolae Bălcescu dăruit de liceul omonim din București.
![]() |
| Bustul lui Nicolae Bălcescu din faţa şcolii |
![]()
Când am vizitat liceul am avut un șoc cultural dat de faptul că deși afară, pe fațada liceului scria în românește ”Liceul Nicolae Bălcescu”, prima persoană de care am dat, probabil o femeie de serviciu nu știa să ne spună unde este biroul directorului. A înțeles ceea ce am întrebat dar nu a putut articula niciun cuvânt în limba română. Pe holurile clădirii moderne, șiruri neîntrerupte de foști absolvenți ai școlii. Nu știu să fi văzut 3-4 nume pur românești. Marea majoritate erau nume ungurești sau dacă duceau înspre cele românești, erau maghiarizate. Nimic anormal, ne aflam în Ungaria chiar dacă foarte aproape de granița românească. Românii de aici, în lipsa contactelor cu românii din țara mamă și sub influența culturii maghiare fie și-au maghiarizat numele fie au dobândit nume ungurești prin căsătorii mixte. Cred însă, fără să supăr pe nimeni, că românii au preferat să învețe limba oficială a statului în care se aflau din considerente economice. Cum altfel ar fi putut să-și găsească un loc de muncă, cum altfel s-ar fi descurcat pe stradă, în magazine, în instituții publice fără să cunoască limba oficială a statului. Au preferat poate să vorbească limba maternă acasă în familie sau aici la școală.
![]() |
| unul din holurile liceului |
![]()
Ne-am mai revenit, atunci când doamna director Maria Gurzău Czeglédi ne-a întâmpinat și ne-a arătat școala. O școală frumoasă, modernă în care se vede că s-au făcut investiții de către statul maghiar. Școala, dincolo de familie este locul în care elevii români dar și maghiari (am aflat ulterior că sunt școlarizați și elevi maghiari) învață limba română, cultura și istoria comunității. La întrebările noastre legate de faptul că aici studiază și maghiari, profesorii școlii ne-au lămurit spunându-ne că există două motive pentru care cetățenii maghiari preferă să-și dea elevii aici. Un prim motiv ar fi cel legat de condițiile oferite. Deși este o școală de stat și este cunoscut faptul că statul de regulă investește mai puțin în educație, în dotarea școlilor, totuși aici fondurile alocate sunt mai mari decât în alte instituţii similare. Pe lângă cele obișnuite pentru toate școlile din Ungaria, în școlile minorităților sumele investite sunt mai mari. Al doilea motiv este unul pragmatic: sunt mulți cetățeni maghiari, oameni de afaceri care văd în apropierea de granița cu România o oportunitate în dezvoltarea afacerilor lor și dincolo de graniță. Ori pentru asta, copiii lor, cei care vor duce mai departe afacerea familiei ar fi bine să știe și limba română.
Am asistat la două ore, una de limba română și alta de cultură și civilizație românească. În ciuda faptului că la ora de limba română au fost momente în care s-a vorbit și în ungurește, fie pentru că profesoara încerca să le explice elevilor semnificația anumitor termeni, fie pentru că elevii maghiari nu înțelegeau sensul cuvintelor și aveau nevoie de ajutor, a fost una dintre lecțiile la care am asistat cu plăcere. Eram curios cum se desfășoară o astfel de activitate, cum se antrenează elevii. Prin joc, prin activități interactive, profesoara a reușit, în ciuda unor mici greșeli de ortografie sau exprimare - scuzabile de altfel, să le predea elevilor câteva noțiuni de limba română. Poate m-aș fi așteptat ca planșele didactice de pe pereți să fie numai în limba română. Emoționat gestul elevilor de la finalul orei, când le-au dăruit doamnelor din grupul nostru un mărțișor confecționat de ei. Cred că acest aspect trebuie subliniat, faptul că nu sunt uitate tradițiile și obiceiurile românești.
![]() |
| secvenţe din cadrul orei de limba română |
![]() |
| elevii învaţă prin joc limba română |
![]() |
| un ”cadou” primit de la elevi |
Cealaltă oră la care am asistat, de limba și civilizația românească, a fost una dintre cele mai incitante, mai interesante lecții pe care le-am văzut vreodată. Nu-mi închipuiam că într-o școală din Ungaria, fie ea și românească, se poate preda o astfel de disciplină pe baza unui manual. Ora în sine a fost una spectaculoasă, chiar dacă se putea vedea că a fost puțin regizată. Asta nu i-a știrbit cu nimic din frumusețe. S-a pus în scenă în fața noastră, a oaspeților din România, o nuntă la românii din Ungaria. După preambulul profesoarei care a explicat în detalii în ce constă acest ritual, elevii au realizat o mică scenetă din care nu au lipsit ”mirele și mireasa”, ”pețitorii”, ”nașul” sau ”strigătorii”. O lecție practică despre ceea ce înseamnă tradițiile și obiceiurile românilor. Noutatea absolută pentru mine a fost faptul că elevii aveau un manual de ”Cultură și civilizație românească”. Răsfoindu-l am văzut că sunt prezentate comunitățile, localitățile cu populație majoritar românească dar și tradiții, datini și obiceiuri.
![]() |
| panou despre tradiții și obiceiuri românești |
![]() |
| moment din cadrul orei de cultură și civilizație românească |
![]() |
| localitatea Apateu în manualul elevilor |
![]() |
| elevii pun în scenă o nuntă românească |
![]() |
| colț etnografic cu specific local, românesc |
Dacă românismul a rezistat în Ungaria se datorează în bună măsură atât Școlii cât și Bisericii. La fel ca în secolele trecute, Biserica (nu doar cea ortodoxă) joacă un rol important în păstrarea limbii, a culturii, tradițiilor și obiceiurilor românilor. În Ungaria, biserica ortodoxă are o episcopie condusă de presfințitul părinte Siluan, ce cuprinde patru protopopiate (la Gyula, la Budapesta, Szeged, Debrecen). Protopopiatul cu cel mai mare număr de credincioși este cel din Gyula, păstorit de părintele protopop Pavel Ardelean. De altfel în Gyula există o impunătoare catedrală ortodoxă Sân Nicoară. Pe locul actual a fost ridicată o biserică de lemn în anul 1721 care a fost înlocuită în 1727 cu o biserică de cărămidă. Datorită creșterii numărului d ecredincioși, aceasta avea să fie înlocuită în 1762 de o biserică mai spațioasă dar fără turn. În 1801 biserica a fost afectată de incendiul care a mistuit aproape tot orașul. Actuala catedrală a fost construită între anii 1802-1824, fiind întrerupte timp de zece ani și reluate prin grija și cheltuielile cărturarului român Moise Nicoară din Gyula. Bisericii i s-a adăugat un turn care a fost terminat în 1854. Turnul a fost mistuit de flăcări în 1943 și ulterior refăcut.
![]() |
| turnul bisericii românești |
Când intri în biserica a cărei picturi vechi te duce cu gândul în trecut, printre prapori la fel de vechi dai de drapelul României. Prejudecățile mele legate de existența în Biserica reformată din Zalău a steagului Ungariei, au încetat. dacă românii minoritari din Gyula au în biserica ortodoxă un steag al țării lor de suflet pe care-l țin la loc de cinste lângă iconostas, atunci la fel de normal este ca și minoritatea maghiară din Zalău să poată arbora în biserica reformată un steag al Ungariei. Am admirat praporii dintre care unul mi-a atras atenția prin inscripția ”praporul plugarilor 1948”, dar și iconostasul în stil baroc în care elementele arhitectonice cu influențe românești sunt evidente.
![]() |
| Drapelul românesc în biserica ortodoxă din Gyula |
![]() |
| ”praporele plugarilor” |
În fața bisericii se află o cruce de piatră ridicată în 1869 de credinciosul Lazăr Bogar. În curtea bisericii se află busturile lui Liviu Rebreanu (1885-1944) și Moise Nicoară (1784-1861). Legătura romancierului Liviu Rebreanu cu orașul Gyula este dată de staționarea regimentului II de honvezi la care a fost repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară. De altfel pe clădirea care a adăpostit cazarma militară există o placă omagială pe care scrie în limbile română și maghiară: ”în această clădire a staționat garnizoana Giula, regimentul 2 de honvezi, la care se afla de la 1 septembrie 1905 până la 12 februarie 1908, ca sublocotenent de infanterie, marele scriitor român Liviu Rebreanu”. Aflați în Gyula împreună cu ceilalți inspectori școlari, am pus și noi o coroană de flori la această placă comemorativă. După unele surse, Liviu Rebreanu ar fi fost încarcerat la Gyula, iar aici în detenție se pare că a scris nuvela Golanii.
![]() |
| cazarma unde a staționat regimentul în care a servit Liviu Rebreanu |
![]() |
| Placă comemorativă ce amintește de Liviu Rebreanu |
Despre Moise Nicoară, recunosc că nu am știut nimic până nu i-am văzut bustul în curtea bisericii ortodoxe românești din Gyula. Mi-a fost atrasă atenția și de denumire bisericii ”Sân Nicoară” - nu știam să existe vreun sfânt cu acest nume. Moise Nicoară, numit și Moise Nicorescu se trage dintr-o familie nobilă de români din Gyula, ștrămoșul său Ștefan Nicoară a fost înnobilat de împăratul Ferdinand al II-lea în 1627. A fost în prima linie a luptei pentru numirea unui episcop român ortodox la Arad. A făst închis la Arad și Gyula între 1819-1821, abia în 1825 este lăsat să plece din Imperiul Austro-Ungar. A murit în 1861 la București în sărăcie și izolare. În ziarul ”Lumina” din anul 2001 editat de Institutul de Cercetări al Românilor din Ungaria, îi sunt dedicate două ample articole semnate de Elena Csaboi și Maria Berényi.
Un alt român născut la Gyula a devenit celebru în ultimii ani, datorită unor articole apărute în presa scrisă. este vorba despre George Pomuț (scris și Pomutz) (1818-1882). Despre el se știe mai ales că a a fost general în armata americană luptând în Războiul Civil și că ulterior în calitate de consul al Statelor Unite la Sankt Petersburg ar fi contribuit decisiv la cumpărarea peninsulei Alaska de către americani. Orașul natal Gyula i-a ridicat o statuie în piața ce-i poartă numele, nu departe de Liceul românesc ”Nicolae Bălcescu”. Evenimentul a avut loc pe data de 13 octombrie 2007, fiind reflectat și de cotidianul ”Magazin Sălăjean” ce apare la Zalău.
![]() |
| Bustul lui George Pomuț |
O simplă plimbare prin Gyula, oraș pe care din 2010 l-am mai vizitat de încă două ori, îți descoperă multe locuri ce amintesc de România. Știați că aici există o stradă cu numele marelui poet Mihai Eminescu? Sau că pe fațada clădirii primăriei numele instituției este trecut și în românește? În plimbările mele prin Gyula, am găsit în două locuri plăci comemorative ce amintesc de școala românească.
![]() |
| placă ce amintește de locul în care a funcționat între 1949-1981 Liceul Nicolae Bălcescu |
![]() |
| indicator pe strada Mihai Eminescu |
![]() |
| o altă placă comemorativă ce amintește de locul în care a funcționat școala primară ortodoxă |
Desigur, istoria a consemnat multe alte personalități sau oameni simpli, români adevărați, pe care tot istoria i-a lăsat în afara granițelor țării cu care se identifică. Acolo la Gyula sau în satele din jurul orașului, la Micherechi, Chitigaz, Cenadul Unguresc, Bătania, Apateu și multe altele, românii din Ungaria vor fi cu inima alături de frații lor din întreaga lume. Dacă nu se vor bucura de Ziua Națională a României, este pentru că ai au rămas în afara granițelor Românie.
