În vara anului 2007, aveam să efectuez a treia vizită la Budapesta. Despre primele două vizite am scris aiciși aici. Deși nu a fost programată, vizita a fost una specială pentru că a fost prima pe care am efectuat-o cu mașina personală. A fost prima mea călătorie mai lungă în calitate de șofer începător. Deși nu am depășit viteza legală, am putut testa capacitatea mașinii și ne-am bucurat de calitatea autostrăzii. Este recunoscut faptul că Ungaria a reușit să-și creeze un sistem de autostrăzi care converg din toate punctele țării spre capitală. Am fost uimit de ceea ce au reușit ungurii să facă, de calitatea benzii de rulare, de podurile și viaductele, de facilitățile oferite prin benzinăriile și locurile de parcare amenajate. Ne-am oprit la prima benzinărie de pe autostradă, cred că era o benzinărie MOL, de unde am cumpărat „matrica” (vignetă). În Ungaria, autostrăzile sunt drumuri cu taxă, aceasta variind în funcție de numărul de zile (vezi aici)
Am ajuns la Budapesta și am fost uimiți de faptul că autostrada M3 pătrunde adânc în oraș, până aproape de Parcul Orășenesc (Városliget). Aici am părăsit autostrada și am găsit repede un loc de parcare pe strada Városligeti kőrút, aproape de Muzeul Transporturilor. Am avut șansa să găsim un loc de parcare gratuit. Am lăsat mașina, ne-am luat doar rucsacii și aparatul de fotografiat și am pornit să explorăm capitala. Nu am vrut să pierdem timpul vizitând acum Muzeul Transporturilor, ne-am mulțumit să facem câteva poze exponatelor aflate afară: locomotive, vagoane de tren.
Parcul Orașului ni s-a părut foarte frumos, bine întreținut, curat. La umbra falnicilor copaci, pe aleile parcului se aflau numeroase locuri de recreere, unde tineri și vârstnici se plimbau în voie. Parcul este amenajat în secolul al XVIII-lea și se întinde pe o suprafață de mai bine de un kilometru pătrat. Aproape de parc se găsesc unele din obiectivele capitalei ungare: Castelul Vajdahunyad, Piața Eroilor cu Monumentul Mileniului și celebrele muzee Palatul Artelor și Muzeul Artelor Frumoase, Grădina Zoologică, Băile Széchenyi.
Am fost plăcut surprinși de frumusețea Castelui Vajdahunyad. Acesta a fost construit în anul 1896 pentru a servi ca galerie de prezentare a Expoziției Milenare. Urgența proiectului a determinat autoritățile să construiască edificiul din carton și lemn, apoi a fost finalizat în forma sa actuală, din piatră, în anul 1908. Castelul îmbină câteva stiluri arhitectonice cum ar fi cel gotic, renascentist, baroc și romanic cu scopul de a arăta vizitatorilor stilurile predominante în arhitectura edificiilor aflate pe teritoriul Ungariei istorice. Este remarcabilă asemănarea unei părți a castelului cu cea a Castelului lui Iancu de Hunedoara din Transilvania.
În fața castelului se află o superbă statuie reprezentându-l pe misteriosul călugăr Anonymus care ar fi trăit în secolul XII și care, după unii istorici ar fi cronicarul regelui Béla III. Este acreditat ca fiind autorul primei istorii a ungurilor ”Gesta Hungarorum”. Dacă v-ați întrebat de ce creionul pe care acesta îl ține în mână este de altă culoare decât restul statuii, acest lucru se datorează miilor de turiști care țin morțiș să-l atingă cu speranța că aduce noroc.
Am vizitat apoi Piața Eroilor (Hősök tere). Întotdeuna am fost atras de statui, de monumente și cel care se desfășoară în fața ochilor este unul grandios. A fost construit pentru aniversarea a o mie de ani de existență a ungurilor în bazinul carpatic, sărbătorită cu mare fast în 1896. Nu se poate să nu remarci frumusețea statuilor ce-i reprezintă pe cei mai de seamă conducători ai maghiarilor. Printre acestea se numără și cea a regilor Ungariei având rădăcini românești: Iancu de Hunedoara / Hunyadi János (1446-1452) și Matei Corvin /Mátyás Király (1458 – 1490) .
Nu vreau să deschid o polemică privind naționalitatea celor doi, asumată și disputată de către istoricii români și maghiari. Nu sunt specialist dar cred că vremea polemicilor a trecut și trebuie să ne asumăm istoria comună. Deasupra semicercurilor ce conțin fiecare câte 7 statui, se află reprezentările alegorice ale Muncii, Bunăstării, Cunoștinței și Gloriei.
Din Piața Eroilor am luat metroul care ne-a dus până în stația din apropierea Operei de unde am luat-o spre Catedrala Sfântul Ștefan (Szent István Basilika) și spre Podul cu Lanțuri (Széchenyi Lánchíd). Biserica Sfântul Ștefan este cea mai mare biserică din Ungaria. Construită pe parcursul a 50 de ani, având un stil neo-renascentist, impunătoarea biserică a fost finalizată în anul 1905. Este o construcție fascinantă, grandioasă.
Ne-am îndreptat spre celebrul Pod cu Lanțuri, unul dintre simbolurile Budapestei. Este atât de frumoasă imaginea pe care ți-o dă acest pod pietonal, ce se oglindește în apele Dunării, cu imaginae Castelului Buda și a Bisericii Mátyás pe celălalt mal, încât trebuie să o vezi pe viu. Prin orice cuvinte aș încerca să descriu frumusețea locului aș fi departe de adevăr.
Podul cu Lanțuri, cunoscut și sub numele de Széchenyi Lánchíd a fost primul pod permanent peste Dunăre. Numele provine de la contele István Széchenyi, forța motrice din spatele construcției podului. Frustrat de faptul că a ratat participarea la înmormântarea tatălui său din cauza suspendării serviciului de feribot din cauza vremii nefavorabile, acest om influent a decis să contribuie la construcția podului. Sarcina a primit-o arhitectul Tierney Clark care mai proiectase două poduri peste Tamisa. Inginerul scoțian Adam Clark (fară nicio legătură între cei doi) a început construcția podului în anul 1842. Având 375 de metri lungime și 16 metri lățime, podul a fost deschis pe 20 noiembrie 1849. La momentul inaugurării a fost cel mai lung pod suspendat și este considerat și astăzi o minune a ingineriei civile. Podul a contribuit decisiv la prosperitatea orașului. A rezistat unei tentative de distrugere a austriecilor în 1848 și a fost distrus de către germani în timpul celui de al doilea război mondial, în încercarea disperată de a opri înainterea sovieticilor. A fost recostruit în anul 1949.
Nu ne-am bucurat prea mult de frumusețea podului, o furtună puternică s-a abătut asupra acelei părți a orașului. Până să ne dezmeticim am fost udați până la piele. Am inaugurat astfel o serie de vizite în diverse capitale europene, în timpul cărora în 90% dintre cazuri a plouat. Am reușit să ne adăpostim sub pod, în acel tunel care permite continuarea drumului pietonal de pe faleza Dunării. Soarele cald al verii ne-a uscat repede, am reușit să fac câteva poze spectaculoase în care culorile cenușii ale norilor se combinau cu cele ale Dunării.
Am traversat podul și odată ajunși în Buda am decis să urcăm pe jos la Bastionul Pescarilor. Panorama asupra celuilalt mal este spectaculoasă, imaginea este dominată de clădirea Parlamentului și a Bisericii Sf. Ștefan. Ne-am plimbat în jurul impunătoarel statui a lui Szent István.
Bastionul Pecarilor (Halászbástya) este o construcție datând din anul 1905, operă a arhitectului Frigyes Schulek. Este o combinație de stiluri neo-gotic și neo-romanic, fiind unul dintre cele mai vizitate obiective din Budapesta. Bastionul conține șapte turnuri, fiecare reprezentând câte unul din cele șapte triburi maghiare care au venit în anul 896. Denumirea provine de la cartierul pescarilor aflat în această zonă.
Considerat de unii ca un castel de basm, impresionează prin multitudinea de turnulețe, galerii, arcade și scări. Imaginea albă a Bastionului se reflectă în geamurile fumurii ale unei clădiri moderne ce adăpostește la parter Muzeul Marțipanului.
Am uitat cum a trecut ziua și că suntem la mare distanță de mașină și la o și mai mare distanță de pensiunea la case suntem cazați. Cu părere de rău și cu promisiunea că vom reveni, plecăm în grabă spre mașină. Am refăcut traseul: pe jos până la cea mai apropiată stație de metrou, apoi până în Piața Eroilor și iarăși pe jos până lângă Muzeul Transporturilor.
Am pornit spre Hajduszoboszló pe autostrada M3. Ne-a prins noaptea și o ploaie torențială care ne-a redus semnificativ vizibilitatea. Am ajuns totuși cu bine la destinație.
