Pe valea Someșului, la doi pași de orașul Jibou se află un sat recunoscut datorită unui meșteșug care astăzi este pe cale de dispariție. Localitatea Var, aflată la confluența Almașului cu Someșul, are o istorie bogată, strâns legată de istoria familie Wesselényi, sub cârmuirea căreia s-a aflat. Administrativ, Var-ul aparține de Jibou și este atestat documentar din 1469 sub denumirea de Swrmezeu.
De când se știu, locuitorii satului Var s-au ocupat cu împletitul coșurilor de nuiele. Materia primă, nuielele de răchită (ramurile tinere de salcie) se găsește din belșug pe malul Someșului. Meșterii coșari din Var au învățat arta împletirii nuielelor din tată-n fiu și au adus-o până aproape de perfecțiune. Erau cunoscuți în special datorită coșurilor și coșercilor, nelipsite din nicio gospodărie din satele sălăjene. Coșurile, din nuiele nefinisate, erau folosite la diverse munci agricole, în special la culesul porumbului, iar coșercile înlocuiau pe vremuri plasele din material textil sau pungile de plastic de astăzi.
![]() |
| Coșuri împletite din nuiele, expuse spre vânzare în Var |
În regimul trecut, pe vremea CAP-ului, în Var existau nu mai puțin de patru secții cu zeci de angajați fiecare, care produceau în cantități industiale, coșuri și coșerci de nuiele. Se făcea chiar și export, coșurile împletite la Var luau calea țărilor din blocul socialist. Lunar se exportau câteva vagoane de coșuri. Odată cu căderea comunismului s-au desființat atât CAP-urile cât și celelalte intreprinderi de stat, iar meșteșugul a intrat în declin. O altă lovitură puternică au primit-o meșteșugarii din Var, odată cu pătrunderea masivă a obiectelor din mase plastice, care au înlocuit treptat obiectele confecționate din nuiele. Odată cu îmbătrânirea satelor și cu depopularea acestora, tot mai puțini sunt țăranii care cumpără coșuri de nuiele. Nici nu ar avea ce face cu ele, atâta timp cât, agricultura a intrat în declin și puțini sunt aceia care încă cultivă și apoi recoltează produsele în mod tradițional. Dacă urmezi drumul național 1H, recent reabilitat, ce leagă Jiboul de Ileanda și mai departe de Dej, cum intri în localitatea Var, vei vedea la câteva porți coșuri, coșerci și alte obiecte realizate din nuiele, agățate pe garduri la marginea drumului. Sunt realizate de cele 3-4 familii din Var care încă mai practică acest meșteșug.
![]()
![]()
Unul dintre meșterii populari, ce realizează diverse obiecte din nuiele, este domnul Teglaș Petru. Locuiește pe o uliță aproape de biserica veche, de lemn. Prima dată l-am întâlnit pe platoul de marmură din Zalău, cu ocazia Festivalului ”Ecouri Meseșene”. Este unul dintre meșterii populari care participă la evenimentele Centrului de Cultură și Artă a Județului Sălaj. Domnul Teglaș, a acceptat cu plăcere să-i fac o vizită acasă la Var și să-mi arate cum se confecționează coșurile de nuiele. Ocazia s-a ivit săptămâna trecută, când în drum spre satul copilăriei mele, Băbeni, m-am oprit pe la Nea Petrică.
La cei 70 de ani, încă este sprinten. Are o gospodărie frumoasă, pe care o întreține dintr-o pensie de ceferist. Mă poftește în atelierul improvizat într-o fostă poiată (grajd de vite). Cum intri, pe dreapta stau agățate în cuie bătute în perete, o cruce cioplită de lemn, o icoană pictată pe o scoarță de copac și un fanion cu Consiliul Județean Sălaj. Într-un colț sunt câteva mănunchiuri de nuiele, unele albe, decojite, altele încă având coajă pe ele. Pe grinda care susține tavanul, în câteva cuie sunt agățate sticle îmbrăcate în nuiele. Pe o altă grindă, lângă perete, câteva coșerci frumoase, realizate din nuiele albe. Sunt adevărate opere de artă, realizate cu multă migală. Pe o masă, câteva sticle așteaptă să fie îmbrăcate în nuiele. De asemenea, sunt câteva damigene de sticlă, de 25 sau 50 de litri îmbrăcate și ele în nuiele. Mă uit după uneltele pe care nea Petrică le folosește, însă nu văd decât o foarfecă de tuns via, alături de un cuțit cu lama foarte subțire.
![]() |
| Gospodăria lui Teglaș Petru - meșter popular din Var |
![]() |
| Atelierul lui Nea Petrică, amenajat într-o fostă poiată |
![]() |
| Damigene de sticlă protejate de coșuri de nuiele |
![]() |
| Obiecte confecționate din nuiele împletite |
Îl rog pe nea Petrică să-mi explice cum se face un coș. Zâmbește șă încearcă să-mi explice: ”ceea ce facem noi, este o meserie care necesită și muncă și răbdare. A face un coș e mai simplu, cum spunea cineva – stai pe scaun și faci un coș - dar până ajungi să faci coșul sunt câteva operații pe care lumea nu le știe: cum procuri materialul, ce fel de nuiele folosim”. Sunt două tipuri de nuiele folosite la împletirea coșurilor. Nuiele albe, folosite în special la obiectele mai fine, se recoltează vara, între 15 iulie și până după Sfântă Mărie, și sunt decojite manual. Celelalte, de culoare maronie, sunt nuiele ce se recoltează toamna, după ce cade frunza. Se taie, se lasă să se usuce puțin după care se fierb pentru a-și păstra elasticitatea. Abia apoi se decojesc și acestea. Absolut toată munca se realizează manual. Nea Petrică explică: ”Cel mai important este modul în care se uscă nuielele. Nu trebuie să le plouă, pentru că se pătează. După recoltare trebuie uscate ca lumea și lăsate măcar o noapte sau două la rouă. Când se prelucrează, trebuie neapărat udate pentru a avea elasticitatea necesară.”
![]()
![]()
![]() |
| Legături de nuiele alături de produsul finit: coșerci împletite |
Tot sunt oarecum nedumerit. De unde se recoltează nuielele? Fiind crescut pe malul Someșului, știu că salcia - răchita cum o numesc țăranii din satele situate de o parte și de alta a râului – se găsește din belșug. În copilărie, chiar am participat cu bunicul meu la recoltarea nuielelor, însă noi le căutam pe cele bogate în frunze și le legam în snopi ce ulterior erau uscați și serveau ca hrană pe timpul iernii pentru oi. Acelor snopi le spuneam ”frunzar”. Oare sunt aceleași nuiele? Nea Petrică își amintește: ”mergeam pe malul Someșului câteva săptămâni. Ziua tăiam nuiele și seara le decojeam într-o colibă improvizată. Acum, ne-am făcut pepinieră. Am plantat nuiele pe un teren în capătul satului, și recoltăm de acolo. Plantația este tratată ca orice pom, are trei perioade de stropire. Cu acea materie primă, de calitate, se pot face coșuri ornamentale pentru care trebuie să ai mână.” În timp ce-mi arată câteva obiecte realizate, își strigă durerea: vânzările au scăzut, ba chiar producția de coșuri de nuiele a devenit nerentabilă din cauza producției masive de obiecte din mase plastice. O altă problemă identificată, este lipsa pieței de desfacere a produselor. Din păcate, nici comunitatea locală, Primăria și Consiliul Local nu se implică în sprijinirea producătorilor. Fiind pe cont propriu, meșteșugarii din Var se descurcă cum pot. Unii se limitează în expunerea produselor lor în fața porților de pe șosea, alții cum este și Nea Petrică merg la târgurile organizate în Maramureș înainte de sărbătorile Pascale. Acolo, mai reușește să vândă câteva coșerci, pe care maramureșenii obișnuiesc să le ducă la biserică, încărcate cu pască, ouă, cozonaci și friptură de miel. De la producția de coșuri, ca obiecte necesare în munca dintr-o gospodărie, s-a trecut treptat la producția de obiecte de artizanat, apreciate de cei care vizitează festivalurile de profil. Și aici, Nea Petrică este nelipsit, grație unei colaborări cu Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj. Prețul variază de la 20 de lei pentru o sticlă îmbrăcată în nuiele și 25 de lei pentru o coșarcă sau un coș cu capac de protecție pentru damigene de sticlă.
![]() |
| Standul cu produsele realizate de Nea Petrică expus la festivalul ”Ecouri Meseșene” |
![]() |
| Produse din nuiele împletite |
Trecem la partea practică. Sărim peste etapa recoltării și uscării nuielelor, urmând ca mai târziu să vizităm și pepiniera. Prima operație, este cea de despicare. Cu vârful unui cuțit se crapă nuiaua în trei, apoi cu un dispozitiv de lemn sub forma unui ic cu trei laturi, numit ”purece”, nuiaua se despică în mâinile agere ale meșterului. Apoi, nuielele despicate se pun într-o covată cu apă la înmuiat. Fiecare nuia, trece apoi prin ”jilău” – un dispozitiv cu o lamă ascuțită de metal fixată pe un suport de lemn. Operația de jiluire are rolul de a finisa nuiaua. Cu aceste nuiele finisate, începe procesul de împletire. Pentru coșuri și coșerci se începe cu partea de jos, cu fundul viitorului obiect. Nuiele mai groase asigură radial, suportul pe care se împletesc nuielele finisate. Este uimitor cu câtă rapiditate reușește nea Petrică să împletească nuielele. În mâinile sale, coșul ia viață, ajunge la forma dorită.
![]() |
| Prima operație: despicarea nuielei în trei |
![]() |
| Pentru despicarea nuielei se folosește un ic de lemn numit ”purice” |
![]() |
| A doua operație: trecerea nuielei prin ”jilău” |
![]() |
| A treia operație: împletirea nuielei |
![]() |
| Baza (fundul) unei viitoare coșerci |
Înainte de a pleca să vedem pepiniera, nea Petrică îmi arată diplomele primite cu ocazia diverselor participări la festivaluri de meșteșuguri tradiționale. Se laudă că are mai multe diplome decât nepoții săi. Vine cu un dosar primit de la Consiliul Județean Sălaj, și îmi rată trei diplome și un artiol de ziar. Două dintre diplome atestă participarea la ediții ale ”Satului Sălăjean” iar a treia are sigla Muzeului Astra din Sibiu. A fost obținută în anul 2011 cu ocazia participării la ”Festivalul Național al Tradițiilor Populare”. Și articolul ”Artiștii sălăjeni au dat lecții de tradiție la festivalul de la Sibiu”, publicat în cotidianul Graiul Sălajului din 16 august 2011, ilustrează același eveniment.
![]() |
| Diplomele primite de meșterul popular |
Pentru a doua parte a demonstrației, pe care domnul Teglaș Petru este bucuros să o facă, mergem până la ieșirea din Var, spre Surduc. Acolo, lângă o răstignire culcată într-o parte, stau aliniate pe o rudă, câteva obiecte confecționate din nuiele: coșuri cu capac pentru rufe, coșuri ornamentale pentru flori, coșerci de diferite dimensiuni, chiar și coșuri mai late și mai joase, pentru animalele de companie. În spatele lor, se întinde pepiniera de nuiele. Sunt salcii tinere, plantate de câțiva ani ce se tund până la pământ în fiecare toamnă după ce începe să cadă frunza. Mergem pe o uliță vreo 200 de metri până la o casă frumoasă cu etaj, aflată în renovare. Aici locuiește fiica lui Nea Petrică. Ne întâmpină socrul fetei și cuscrul lui Nea Petrică, domnul Csibi – un maghiar de prin părțile Topliței (județul Harghita) ”măritat în Var” cum spune râzând meșterul popular.
![]() |
| Produse realizate de familia Csibi, expuse lângă pepiniera de salcie |
Amabil domnul Csibi ia o foarfecă de tuns via și intră în lanul de nuiele de peste drum și taie demonstrativ câteva. Îmi explică că cele de lângă gard, ce se învecinează cu lanul de porumb sunt mai mari și mai vânjoase, pentru că rădăcinile acestora s-au hrănit cu îngrășământul pe care vecinii îl pun la porumb. Sunt folositoare și aceste nuiele mai groase, ele asigură scheletul unor coșuri de dimensiuni mari. Domnul Csibi îmi explică cum s-a ajuns la această plantație de nuiele: ”Terenul a fost arat, s-a discuit și salcia a fost plantată cu ața. Am făcut noduri pe ață la 15 centimetri unul de altul iar între rânduri sunt 20 de centimetri. Butașii de 20 de centimetri se împlântă complet în pământ. În primul an de vegetație, răsar doar câteva salcii, însă începând cu al doilea an se formează ceea ce vedeți. În fiecare an, toamna după ce cade frunza, tăiem tot, nu rămâne nimic”. Pe cei 42 de ari de teren, sunt nuiele care asigură materia primă pe un an de zile. Însă, din nou există problema legată de desfacerea produselor finite. ”Într-o joi am fost la piață la Buciumi dar nu am vândut nicio coșarcă. Nu a cumpărat lumea. Mai avem noroc cu străinii care trec pe aici, prin sat, din Germania, din Ungaria”– spune cu amar domnul Csibi.
![]() |
| Domnul Csibi în ”lanul de nuiele” |
![]() |
| Pepiniera familie Csibi |
Apoi, cei doi îmi arată un cazan unde se fierb nuiele recoltate din pepinieră și un dispozitiv mecanic care racordat la un motor pe bază de curent electric poate decoji nuielele mai mari. Sub platoșa de metal, sunt un sistem de arcuri de oțel care iau nuielele și le decojesc. Desigur, operația se poate face și manual, cu un fel de clește de lemn numit ”scrivală de belit nuiele”. Abia cum întregul proces tehnologic, de la recoltare până la produsul finit, capătă un sens. Țin să recapitulez: se recoltează nuielele, se sortează, apoi se fierb cam 10 ore după care se decojesc fie manual, fie mecanic, în funcție de dimensiuni. Urmează din nou uscarea nuielelor și păstrarea lor în mănunchiuri până când încep să fie împletite. Un proces nu tocmai simplu, care necesită timp.
![]() |
| Dispozitivul de decojit nuiele |
![]() |
| Cazanul în care se fierb nuielele |
Apare și doamna Csibi Livia, cuscra lui Nea Petrică. A lucrat, cu munca la domiciliu, ani de zile la una din secțiile din Jibou, din anii 1970 până la revoluție. Fiind angajată cu carte de muncă, beneficiază și de o pensie. A ajuns la un moment dat chiar șefă de secție, coșurile de nuiele produse de doamna Csibi fiind printre cele mai apreciate. ”Eu am fost cea mai bună muncitoare, făceam marfa cea mai bună. Trebuia să încărcăm câte un vagon; marfa mea o puneam întotdeauna de o parte și trebuie să o pun în ușa vagonului pentru a fi cea care se verifica la un control de calitate”. Cum atunci conta foarte mult cantitatea de produse exportate, unii dintre muncitori făceam muncă de proastă calitate. Doamna Csibi își amintește de o întâmplare din acele vremuri: ”se povestește că la coșercile de aprozar se tăia fundul acestora, se băgau una în alta și se lăsa fundul doar la cea de jos și la cea de deasupra”.
![]() |
| Doamna Csibi Livia alături de coșurile împletite de ea, pentru animale |
Ca să ne demonstreze că încă mai are abilitățile necesare împletirii unui coș, ne arată un set de 4 coșuri mari ca suprafață, folosite pentru animale de companie. Este o comandă pe care a primit-o și de care este mândră, că mai poate rotunji venitul familiei. Coșurile pentru câini se vând cu 70-80 de lei, începând cu cel mai mare. Familia Csibi a produs și diverse obiecte de nuiele pe care le-au dus și le-au vândut en-gros la comercianții din Vadu Crișului. Aceștia, profitând de afluxul de turiști străini ce tranzitează țara pe drumul european E 60 Oradea-Cluj-Napoca, vând coșurile la prețuri mult peste valoarea lor de producție: ”îmi vine să plâng când ne uităm la coșercile noastre, cu cât se vând.” Cu toate că a împletit coșuri o viață întreagă, paradoxal, doamna Csibi spune că n-ar cumpăra niciodată o coșarcă: ”Nu știu cum să vă spun. N-aș da bani pe o coșarcă, atâta le-am urât! Asta am făcut toată viața, mi-am mâncat sănătatea împletind coșuri. Aveam nevoie de bani și aș fi împletit în plus dar nu ne-au dat material. Trebuia să mergem noi pe malul Someșului și să stăm câte cinci-șase săptămâni. Dimineața la 4 ne sculam și ne băgam între ele, eram plini de apă. Le dubdem (decojim) până seara pe la 6, de la 6 până la 10 tăiam din nou și apoi până la 12 cojeam înapoi”. Legat de viitorul acestui meșteșug, doamna Csibi Livia are o doză zdravănă de optimism. Ea crede că ”meșteșugul nu va dispărea, copii celor care acum mai confecționează coșuri, cei care acum fac o școală, vor dori să învețe și vor fi nevoiți să învețe”.
![]()
Până atunci, rămân cei câțiva bătrâni care se luptă ca meșteșugul și tradiția coșarilor din Var să nu dispară. Poate că dacă oficialitățile locale și județene i-ar sprijini, viitorul s-ar vedea mult mai bine.
