Nu puteam lipsi de la mult mediatizata ”Noapte a Persidelor” - noaptea dintre 12/13 august, când curentul de meteori ce are radiantul în constelația Perseu își atinge maximul. Dacă anul trecut, pe vremea aceasta am fost pe Piscuiul Ronei (vă mai amintiți Alexandru Man, Mircea Teglaș, Ioana Porumb Teglaș? - las linkul aici), anul acesta am ales o altă locație. Poate am mai spus, Sălajul abundă în locuri faine, de aproape 7 ani mă tot minunez descoperindu-le.
Așa se face că împreună cu Robert Barna și cu Lucian Goga, ne-am dat întâlnire în Sălăjeni, la intersecția cu drumul ce duce spre Sighetu Silvaniei și Chieșd. Știam că există acolo un deal fain, pe care cei din Sălăjeni arborează, de Ziua Națională, un mare drapel tricolor... Nu știu cum se numește dealul, dar e fain. L-am îndrăgit de când m-a dus acolo Ionel Șanta, bunul meu prieten.
Ca să ajungi pe acel deal, o iei pe lângă ”ruptură” - o zonă din care localnicii au săpat după arină. Parcă de când am mai fost pe aici, ruptura e mai mare, ca o rană deschisă a dealului. Cu lanternele pe cap și însoțiți de lătratul câinilor de la stâna de peste drum, am urcat dealul până la borna topografică. Aici ne-am instalat ”tabăra”. Cu spatele la drumul european E60 și la satul Sălăjeni, ne-am concentrat înspre nord, nord-est, acolo de unde ar fi trebuit să vedem meteoriții, celebrele ”stele căzătoare”.
Am văzut câțiva meteoriți brăzdând cerul în timp ce ne făceam setările la aparatele foto. Robert ne-a ajutat să ajungem la varianta optimă. Băiatul acesta este, după părerea mea, cel mai bun fotograf din Sălaj specializat pe astro-fotografie. Cine nu a auzit de el? E celebru prin capturile minunate pe care le-a surprins în ultimii ani. E și norocos, așa cum sunt cei care iubesc Natura. Acestora, Natura li se descoperă, le arată fața aia frumoasă, pe care noi, ceilalți o vedem foarte rar. Cunosc sentimentul, și eu când merg în Natură pășesc atent, ca într-un templu.
E drept, Robert are și aparatura bună, în lumea fotografilor se știe că și tehnica ajută mult. De exemplu, el a văzut din prima că avem o palidă Auroră Boreală, pe care noi, eu și Lucian nu o vedeam în aparatele noastre. Cu ochiul liber nu se vedea nimic, doar poluarea luminoasă de peste deal. Despre apariția Aurorei știam : am fost avertizați de prietenii noștri de la Severe Weather Alert Sălaj - cei care stau cu ochii pe Cer și ne anunță la timp în legătură cu fenomenele meteo extreme.
Abia mai târziu, a reușit și senzorul aparatului meu să surprindă culorile magnifice ale Aurorei. Cât despre meteori, n-au prea vrut să intre în cadru. Cel puțin nu la mine, în cadru. În schimb, cei doi parteneri, și-au setat aparatele să fotografieze încontinuu, la intervale de timp prestabilite. E clar, bătrânul meu aparat foto, cel de care m-am slujit ani buni, trebuie schimbat.
Ca să fac și eu ceva, am fotografiat Calea Lactee brăzdată de avioane și sateliți. Incredibil ce trafic aerian avem deasupra țării. Nu zic că nu e fain să prinzi în cadru și câte un avion ori satelit, dar parcă sunt prea mulți, e deja ”poluare luminoasă” a cerului.
Am văzut și câțive meteori, unii extrem de luminoși - adevărați bolizi. Alții mai ”slabi”, mai puțin luminoși. Nu i-am numărat dar am văzut suficienți de mulți, că să poți spune: ”A meritat!”. Să ne fi văzut cum, fiecare concentrat pe aparatul lui exclamam din când, în când: ”Uite, l-ai văzut pe ăsta?”. ”Ce fain a fost!”, ”Uite, încă unul, l-ați văzut!”. Nici nu mai știai în ce parte să te uiți...
Stăm de vorbă pe coama de deal în timp ce aparatele își fac treaba. La un moment dat îl aud pe Robert: ”Aurora! Se vede cu ochiul liber.” Sărim și noi ca arși și ne îndreptăm privirea spre nord. Vedem ”perdelele” de lumină, acele coloane mișcătoare. Reușesc, în sfârșit, să fac câteva cadre decente. Asta după ce am ratat, din diverse motive, toate celelalte apariții ale Aurorei. Ne bucurăm ca niște copii. Cum să nu te bucuri când vezi cum Natura se dă în spectacol?
N-a ținut mult Aurora, cu ochiul liber s-a văzut preț de câteva zeci de secunde, iar cu senzorii performanți ai aparatelor câteva zeci de minute. Apoi, încet, fenomenul s-a estompat. Oricum e senzațional că de la latitudini așa de joase poți vedea Aurora Boreală. Și nu oricând, ci în noaptea Perseidelor. Parcă ne-am dat întâlnire: noi, Perseidele și Aurora, sus, pe dealul de lângă Sălăjeni.
După ora 1 noaptea am decis să schimbăm locul de observare. Strângem tot, avem grijă să nu lăsăm resturi menajere și coborâm. La baza râpei ne-am adus aminte că nu avem o poză de grup. Se sacrifică Robert, își pregătește aparatul, face setările și... gata poza. Nu, nu e așa de simplu, mai ales pe timp de noapte. Și trebuie creată scena. Îmi vine ideea să ne folosim de lanterne, așa că avem toate ingredientele necesare pentru un cadru bun.
 |
| Credit foto: Robert Barna |
Încercând să găsim un loc mai înalt, unde să ne poziționăm pentru selfie, văd o mulțime de gunoaie: carcasa unui vechi aparat radio, un frigider dezmembrat, moloz de construcții. Oare până când vom mai pângări Natura, până când ne vom bate joc de ea? Și nu înțeleg de ce, administrațiile locale nu iau măsuri asupra celor care își lasă gunoaiele pe câmp. Și dacă nu-i găsesc pe vinovați, de ce nu curăță locurile?
Unde să mergem? Mai știu câteva locuri faine în Sălaj, cu puncte de belvedere, dar e târziu. Așa că la sugestia mea, mergem spre Sighetu Silvaniei. După ce trecem de pădure, înainte să cobori spre sat, e o răstignire de lemn. În fotografiile de noapte, dă bine un element static, în cazul nostru răstignirea, pusă acolo să vegheze peste sat.
Ne căutăm cadrul și unghiul potrivit și realizăm câteva cadre. Nu știu ce cred partenerii mei despre răstigniri, însă eu am o obsesie față de răstignirile sălăjene. De altfel, pe blogul meu, sunt câteva articole dedicate acestora și simbolisticii de pe lemnul crucii. Și, acum în Postul Sfintei Marii, o răstignire de lemn, având cerul înstelat ca fundal, capătă o simbolistică aparte.
Când să plecăm, văd la o sută de metri de răstignire, un copac singuratic. E elementul de decor ce ne trebuie pentru alte cadre faine. Orbecăind, ajutați de lanternele de cap o luăm peste câmp. Găsim și o bancă răsturnată, iar de crengile copacului atârnă beculețe de Crăciun. Banca e numai bună pentru cadre reușite, instalația de pom de iarnă ne cam încurcă. Noroc că vrem doar silueta copacului...
Mă sacrific și-mi asum rolul de ”model”. Stau pe bancă cu lanterna îndreptată spre Cer, iar partenerii mei se întrec ”să mă tragă în poză”. Un singur dezavantaj este în regia asta, eu rămân fără cadre. Dar nu contează, mă bucur de bucuria prietenilor mei. Până la urmă, se îndură de mine și-mi fac o poză și cu aparatul meu. Un fel de autoportret (selfie se spune?). Altă dilemă: a cui e fotografia de fapt? Cui trebuie creditată? Autorul este cel care are aparatul sau cel care declanșează butonul? Noroc că noi nu avem orgolii din acestea.
E deja ora 2 noaptea și dacă mai stăm riscăm ca lătratul câinilor să trezească tot satul. Așa că, după ce mai tragem câte un cadru cu satul Sighetu Silvaniei și cu ceea ce a mai rămas din Aurora Boreală, decidem să plecăm spre casă.
A fost fain! Tare fain! Ar mai trebui repetate astfel de ieșiri nocturne. Plecăm cu cardurile pline de fotografii dar mai ales cu imaginile înmagazinate în minte. O spun din nou: Natura este frumoasă și darnică cu cei care știu să o respecte!
Rămâne să descărcăm fotografiile, să le edităm și de ce nu, să ”ne lăudăm” cu ele. Urmăriți-i pe Robert Barna și pe Lucian Goga pe rețelele de socializare, o să vedeți ce bune fotografii au făcut.