În ultimii ani asistăm la o ”globalizare” a tradițiilor de Crăciun. Nu doar că importăm fără discernământ tradiții străine de spațiul cultural românesc, dar am ajuns să amestecăm și obiceiuri din diferite zone etnografice ale țării. Poate ați remarcat că în săptămâna premergătoare Crăciunului, străzile orașelor se umplu de ”cete de colindători” care se își fac simțită prezența prin sunetul tobelor și al fluierelor. În Ardeal, și mai cu seamă în partea de nord-vest, altfel sunt obiceiurile, altfel se colindă. Așa că, apariția acestor ”colindători” și mai nou a ”urșilor” nu sunt văzute cu ochi buni de către toată lumea. Recent, am avut ocazia să cunosc un astfel de grup, venit din Moldova. Întâlnirea cu ei mi-a schimbat punctul de vedere asupra acestui fenomen.
.JPG)
Atunci când ai crescut într-un anumit mediu, porți cu tine tradițiile și obiceiurile cu care ești ”impregnat”. În Sălaj, dar și în alte locuri din nord-vestul Ardealului, tradițiile de Crăciun sunt mai așezate, mai liniștite. Deși există diferențe uneori mari și pe teritoriul județului Sălaj, în funcție de zona etnografică de unde provin, totuși, în majoritatea cazurilor, obiceiurile și tradițiile de Crăciun sunt liniștite, în sensul că Nașterea Domnului este vestită prin colinde cântate melodios de cete de colindători. Excepție fac, eventual, obiceiuri cum ar fi ”Viflaimul” sau ”Irodul” - care sunt mici scene de teatru, în restul situațiilor accentul se pune pe textul și melodia colindelor. Abia de Anul Nou, obiceiurile devin mai gălăgioase, se joacă ”Turca” sau se practică alte ritualuri a căror scop este alungarea duhurilor rele.
Așa că, atunci când liniștea de dinainte de sărbătorile de Crăciun este spartă de sunetul tobelor și al fluierelor, mulți dintre localnici sunt oarecum îndreptățiți să se declare nemulțumiți. Unii se plâng de gălăgia pe care aceste cete de colindători o fac, mai ales că sunetul este amplificat de blocuri. Alții consideră că de fapt avem de a face cu o ”cerșetorie” mascată. Până nu demult, așa am crezut și eu. Însă, dacă stai să analizezi lucrurile, acestea nu sunt așa cum pot fi percepute la prima vedere.
 |
| Tobe și boxe care amplifică ”gălăgia” |
Avem de a face cu obiceiuri care, în zona lor de proveniență sunt considerate a fi tradiționale. Firești pentru cei care locuiesc acolo, care le-au văzut și practicat de zeci de ani, din copilărie. De exemplu, în zona Moldovei, pe Valea Trotușului din județul Bacău, dar și în alte locuri, este considerat tradițional ”jocul ursului”. Băieți (de la cei mici până la adulți), dar mai nou și fete, se costumează în urși folosind o blană naturală de urs. Numărul ”urșilor” poate varia, în funcție de zona din care provin. Aceștia sunt mânați de ”ursar”, de un bărbat îmbrăcat în costum popular, având un fel de bici. Pe lângă ”urși” mai sunt toboșarii (dobașii) care au tobe mari pe care le lovesc ritmic cu două ciocănele. Alți membri ai cetei au fluiere. Costumați astfel, în zgomotul ritmat al tobelor și în sunetul fluierelor, ”urșii” sunt jucați pe străzile localităților în timp ce se strigă diferite urări. Se pare că obiceiul, în forma actuală, este atestat din perioada interbelică. Acesta provine de la țiganii ursari, care plimbau urși dresați prin sate spre amuzamentul localnicilor.
 |
| Vătaful și ”urșii” |
.JPG)
În săptămâna premergătoare Crăciunului, grupuri de ”colindători” veniți din satele Moldovei, invadează străzile orașelor din Ardeal. Aduc cu ei o parte din obiceiurile de acasă. Spun o parte pentru că personajele sunt adaptate la numărul membrilor. Și cum aceștia fac eforturi pentru a se deplasa, echipamentul lor, îmbrăcămintea, nu este cea de festival.
.JPG) |
| ”Urși”, fluiere și tobe |
.JPG)
.JPG) |
| ”Urșii” ascultă comenzile Vătafului |
.JPG) |
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)