Hoinar prin Sălaj: la Petrinzel, în căutarea lui Jonas (Ionaș)

La ora 8 fix, așa cum ne-am înțeles, Adrian Lungu mă ia din parcare de la Penny Brădet. E o zi frumoasă, numai bună de hoinărit prin satele sălăjene. Pornim țintit spre localitatea Petrinzel din comuna Almașu. Am mai fost acolo, știu ce potențial turistic are zona, dar cu Adrian Lungu, așa cum de altfel i-am și mărturisit-o, merg oriunde. Îmi plac reportajele lui, îmi place ca om, e ceva ce ne leagă. Am mereu câte ceva de învățat de la el. Și la urma urmei, de ce să nu vrei să revezi locurile frumoase, știind că mereu ai ceva nou de văzut. Când mi-a spus unde mergem, am scos harta Sălajului și desfăcând-o pe bordul mașinii am știut că vom ajunge și la Cetatea Ciorii, la limita cu județul Cluj. Nu i-am spus despre planul meu, urma să ne adaptăm timpului pe care-l aveam la dispoziție. Așa că iată-ne porniți în căutarea de locuri și povești faine.

Sunt mai multe variante de a ajunge la Petrinzel (în limba maghiară Kispetri), sat din zona etnografică cunoscută sub numele de Țara Călatei (Kalotaszeg). Însă pentru oricare variantă trebuie să ajungem la Cuzăplac. De aici, un drum duce spre Petrindu, Gălășeni și de acolo mai departe spre Nadășu din județul Cluj. Dacă optăm pentru acest drum, din Petrindu putem ajunge în Petrinzel. O altă variantă, pentru care am optat noi, este cea prin centrul de comună, Almașu. De aici, este un drum care duce direct la Petrinzel. 

O barză, curioasă, stă pe un vârf de casă. E perioada în care puii din cuiburi sunt deja mari și se pregătesc pentru primul lor zbor. Nu peste mult timp, odată cu venirea toamnei, berzele vor pleca spre țările calde...

Practic noi am venit la Petrinzel că să căutăm un olandez despre care Adrian Lungu avea informația că s-a stabilit aici și crește animale. Nu am știut că am trecut pe lângă casa lui, noi ne-am oprit în zona unde este căminul cultural și bufetul. De fapt, fostul bufet al satului. De regulă, în astfel de zone ai ocazia să întâlnești oameni, iar de la cei care frecventează bufetul poți obține informații. Aici însă e pustiu. O luăm pe strada ce duce la Biserica Reformată. Trecem podul peste Valea Cetății și, acolo unde drumurile se bifurcă înconjurând biserica, o luăm la întâmplare pe unul dintre ele. De fapt, sunt atras de o casă ce are frontonul dinspre drum ornat cu motive specifice zonei. Ador aceste motive, aceste simboluri de pe case. Cum nu e nimeni pe stradă, o luăm înspre ceea ce pare a fi centrul satului. Adi vrea neapărat să vadă cum e să stai pe bancă, în fața porții. Se așază și-l văd relaxat.  Majoritatea caselor de aici, dar și din alte părți ale Țării Călatei, au la drum, lângă poartă, o bancă, un loc de odihnă. E acoperit așa că nu te plouă și ține și de umbră. Auzim o coasă mecanică și sperăm să putem întreba pe cineva unde-l găsim pe olandez. Încercăm ușa de fier ce duce în curtea bisericii. E deschisă dar decidem să revenim mai târziu. Îl vedem pe omul cu coasa lângă un monument. 

Biserica Reformată: cunună de grâu veche de peste 80 de ani

Este o clădire impunătoare, datează în actuala formă de la 1903 când a înlocuit o altă biserică ce a fost distrusă în urma unui incendiu. Ce s-a salvat din acea biserică distrusă de flăcări - un amvon de la 1715, casetele realizate în 1745 și masa Domnului  datând de la 1698 - toate se află la muzeul din Budapesta. Ca toate bisericile reformate, interiorul pare auster în comparație cu ce știm noi din bisericile românești. Ne sare în ochi o cunună de grâu ce atârnă din tavan ca un candelabru. ”E veche de peste 60 de ani” ne lămurește domnul Gal. Nu știe să ne explice mai mult, poate nu înțelege ce vrem noi să știm. Informația o am și din altă sursă, de la doamna Debreceni Forró Katalin, al cărei soț este originar din Petrinzel. Iată ce spune dânsa:”Eu știu de acea cunună din luna mai a anului 1968, când am văzut-o pentru prima dată”. Ba mai mult, doamna Debreceni Forró Katalin s-a interesat pentru mine și a aflat,de la o localnică în vârstă de 73 de ani, că acea cunună de grâu este acolo de când știe ea. Se pare că ar fi fost realizată cu ocazia unei sărbători religioase dedicate recoltei - ”Uj Kenyer” (Sărbătoarea Pâinii Noi). Sărbătoarea, ce se ține duminică, este precedată de o săptămână de post, în care se fac zilnic slujbe la biserică. Înseamnă că vechimea cununii de grâu de la Petrinzel ar fi de aproximativ 80 de ani. Miraculos este faptul că a rezistat atâta timp. Fascinant!

În biserică, stranele și corul sunt ornate cu țesături albe, frumos lucrate de femeile din sat. Se numesc cusături ”vagdalasos” (adică tăiate) și se realizat pe pânză de bumbac, achiziționată din magazin. Au modele florale și texte din Biblie. Știu de la bunica mea, Dumnezeu să o ierte, cât de greu se fac astfel de pânze. Câtă muncă, câtă migală. Văzând uimirea noastră, domnul Gal ne arată, în câte două ”lăzi de zestre” încă două seturi, unul doar cu nuanțe de negru, altul doar cu roșu. Acestea sunt numite ”kalotaszegi irasos” (broderie scrisă din Țara Călatei) și sunt realizate prin coasere pe pânză de in făcută în casă. Se folosesc la sărbători, la necazuri și bucurii. Pe toate modelele predomină simbolul lalelei - un simbol specific comunităților de maghiari. Interesant este faptul că laleaua a fost (și încă mai este) simbol național în Turcia. Posibil să fi ajuns în Transilvania și Ungaria odată cu cucerirea otomană în secolul XVI. A devenit curând, simbolul luptei comunităților reformate și unitariene împotriva catolicismului austriac. Așa că simbolul lalelei, originar din Persia a ajuns să reprezinte un simbol al comunităților de maghiari, via Imperiul Otoman. Admir și cărțile de rugăciuni, îmbrăcare în coperți de pânză, ornate cu modele tradiționale. Am văzut acest obicei în mai toate bisericile reformate prin care am fost.

Pășim sfioși în curtea largă și ne dăm seama din primele minute că e o gospodărie de om harnic. Vedem o casă ce pare a fi veche, deși acoperișul i-a fost recent schimbat. Adi îi spune lui Jonas cum am aflat de el, prin intermediul doamnei Andrea Tasnadi. Apoi îi cere voie să-l filmăm și să-l intervievăm. Aflam că este belgian (noi căutam un olandez...), de profesie inginer de vapoare. Mă rog, e belgian din regiunea Flandra, adică vorbitor de olandeză )de fapt o limbă asemănătoare cu olandeza). Nu e greșit dacă-i spunem olandez. A lăsat țara natală în urmă și s-a stabilit în Transilvania, în Ținutul Secuiesc. Acolo a învățat limba maghiară și s-a apucat de creșterea animalelor. Apoi, a simțit nevoie unei schimbări și împreună cu Andrea Tasnadi a decis să se mute la Petrinzel. Aici a cumpărat proprietatea actuală și s-a apucat de creșterea caprelor. Are acum trei capre de rasă și mulți iezi. Construiește un grajd modern pentru 24 de capre. Folosește însă și materiale reciclabile, de exemplu grinzile pereților sunt aduse din secuime. Grija pentru trecut se vede și în frontonul casei. Deși a înnoit lemnăria, a păstrat acele scânduri traforate, integrându-le perfect în ansamblul gândit de el.

 

Baia, realizată într-o anexă la casă, e rustică: cu mobilier de lemn, cu piatră pe jos și cu duș. Alături, într-una din camere, e colțul de odihnă al lui Jonas: o bibliotecă consistentă cu cărți în engleză sau germană, alături de un fotoliu și o măsuță pe care se află o goarnă de alamă. Nu mă pot abține și-l întreb pe Jonas care e cartea lui preferată. Îmi arată cele trei volume mari ale lui Bánffy Miklós din Trilogia Transilvană, ediție în limba maghiară. Zice că-i plac romanele lui Tolstoi și că Bánffy Miklós e oarecum similar. neapărat trebuie să-mi comand și eu Trilogia Transilvană. Bánffy Miklós (1873-1950) a fost un scriitor și politician maghiar născut la Cluj. A fost ultimul proprietar al castelului de la Bonțida. Mă mai uit la cărțile din biblioteca lui Jonas Mertens. Ce faini sunt oamenii care citesc!

Ne arată și laboratorul în care prelucrează laptele de capră și-l transformă în cea mai delicioasă brânză pe care am gustat-o. În semn de respect pentru munca lui, am cumpărat două calupuri de brânză, unul cu ceapă și altul cu ardei. Aici e ca-n farmacie: totul e curat, totul e aranjat. O lampă UV cu rol de sterilizare și vasele industriale de inox sugerează că are grijă la calitatea produselor pe care le face pentru a le vinde apoi în târgul din Huedin.

Am mai sta la Jonas, tare mult ne place aici, dar îl lăsăm, că are treabă. Aici, în lumea satului, viața se desfășoară după alte reguli. Când să dăm să plecăm , observăm ceva ce am văzut și când am intrat în curtea lui. Un fel de plan înclinat, ca un tobogan, cu sticlă în partea superioară. Jonas ne lămurește, este un dispozitiv de uscare a fructelor, a plantelor pentru ceai. Soarele încălzește sticla, iar aerul cald de dedesubtul ei ”urcă panta” în ”dulapul” în care sunt site supraetajate. Acum, în uscător sunt flori de tei, dar vor veni poamele și hribii. Câteva găini cotcodăcesc vesele, probabil se bucură că plecăm. Zona lor e împrejmuită cu un gard electric alimentat de un panou solar. E protecție împotriva vulpilor. Vă spuneam doar ce gospodar e Jonas Mertens!

La Cetatea Ciorii

Mergem pe jos până în zona bufetului, să luam mașina. Un tânăr ne mulțumește că i-am vizitat satul. Cum să nu-i iubești pe oamenii aceștia? Îl întrebăm cum putem ajunge la Stana. Ne lămurește și plecăm. Curând asfaltul se termină și urmează un drum de țară, pietruit, practicabil. E, poate, cel mai frumos drum de țară pe care am fost. Poate și pentru că am fost în compania lui Adrian Lungu. Trece peste dealuri pitorești șerpuind pe coama lor. Departe vedem o turlă de biserică. E Stana (Sztana).

În Stana, pentru siguranță, întrebăm un domn care cosea mecanizat în parcul din centrul satului, cum ajungem la Cetatea Ciorii. Știam drumul, dar am vrut o confirmare. Amabil, oprește motorul coasei și ne explică cu calm, cu răbdare. Ne-am convins, încă o dată de bunătatea oamenilor zonei. Pentru Adi e nou totul, n-a mai fost niciodată pe aici. Îi arăt bustul lui Kos Károlyi (1883-1977) amplasat în fața bisericii reformate. Aici, toți îi poartă un respect deosebit. Deși e născut la Timișoara, s-a stabilit în zona Țării Călatei, unde, ca arhitect, a proiectat numeroase clădiri. Poate cea mai cunoscută este Biserica cu Cocoș din Cluj (1913-1914), dar sunt și câteva biserici reformate sălăjene, la Băbiu și Tetișu. A proiectat și bisericile greco-catolice din Stana  și Petrinzel. La Stana, de fapt la câțiva kilometri buni de sat, aproape de halta de cale ferată de pe magistrala Cluj - Oradea, și-a construit o casă într-un stil arhitectonic aparte - cunoscută sub numele Varjuvár. În limba română i se spune Cetatea Ciorii, deși mai potrivit ar fi Cetatea Corbilor. Dar e prea uzitat termenul ca să-l schimbăm noi...

În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, casa lui Kos Károlyi din Stana a fost jefuită de trupele sovietice. Unii spun că jaful ar fi fost comis de țărani români, oricum gestul e la fel de reprobabil. Tot aici, în vecinătatea Cetății Ciorii, exist și o casă proprietatea lui Onisifor Ghibu (1883-1972) profesor, pedagog și politician, cunoscut mai ales pentru lupta dusă pentru Unirea Basarabiei cu România. În 1918 este ales secretar general al resortului de instrucție din Consiliul Dirigent al Transilvaniei. Azi, casa lui Onisifor Ghibu nu mai există...

Am ajuns la calea ferată dublă, magistrala Cluj-Oradea. Nu departe de haltă, care nu mai este funcțională, se află două tuneluri. Nu am fost acum să le vedem, eu le știu din precedenta mea vizită aici. Nu departe de calea ferată, după Dealul Melcilor e județul Cluj. Lăsăm mașina lângă barieră și mergem pe jos. Drumul noroios ne duce direct la Cetatea Ciorii. E nemaipomenit de frumoasă! Domnul Osvath Ludovic, care locuiește la canton, e la coasă pe dealul abrupt de desupra casei. Acum, Cetatea Ciorii e proprietate privată, aparține moștenitorilor lui Kos Károly care locuiesc în Budapesta. O dată sau de două ori pe an vin aici în vacanță. 

Puțini știu că Kos Károly a fost politicianul care a promovat transilvănismul. În timpul Marelui Război este încorporat, dar apoi scutit de armată. La propunerea lui Bánffy Miklós face parte din cei care au proiectat și executat schițele pentru decorul ceremoniei de încoronare al ultimului Împărat al Austriei și Rege al Ungariei - Carol al IV-lea. După război, în anii în care se dezintegra Imperiul Austro-Ungar, a organizat în 1919 Republica de la Călata - o entitate ce-și propunea să autoguverneze cei 40.000 de etnici maghiari din zonă. A fost o republică utopică, nu a rezistat. 

E tare frumos aici, aerul răcoros de munte ne priește la amândoi. Eu îmi găsesc de lucru cu niște flori, cu un melc pe care mi-l arată Adi. Suntem la distanță mare de Zalău, la margine de județ. Ora e înaintată, decidem să ne întoarcem acasă. Pe drum spre Zalău, povestim vrute și nevrute, ca doi vechi prieteni. Și de data aceasta m-am simțit bine în compania lui Adrian Lungu. Și, pentru asta, îi mulțumesc!