O știu pe Patricia Toma de mulți ani. Cred că de atunci când, a pus în scenă la Marin o reconstituire a unei nunți tradiționale. Îmi amintesc și acum de acel eveniment, pe care l-am considerat, și-l consider și acum, cel mai bun eveniment de reenactment etnografic din câte mi-au fost dat să văd. Unde mai pui că de atunci, iubesc fotografia etnografică, iar una dintre fotografiile mele, realizate cu acea ocazie, a ajuns în expoziții colective din Ungaria sau Ucraina. Apoi, am mai fost la Marin la un alt eveniment organizat de Patricia, foarte bun și acela. De ce încep această cronică cu amintiri? Pentru a sublinia că expoziția la a cărui vernisaj am fost, reprezintă o culme a activității Patriciei în domeniul promovării valorilor satului sălăjean autentic. Și, îmi place să cred că vor urma multe alte expoziții de acest fel.
M-a atras titlul: ”Oamenii satelor”. Recunosc, am și eu o anumită afinitate față de satul tradițional, însă Patricia vine chiar de acolo, din mijlocul sătenilor. Asta se vede în modul natural în care abordează subiectele.
Dar dincolo de titlu, expoziția Patriciei Toma, abordează teme ”grele”, sensibile: bătrânețea, singurătatea și moartea. Și o face, mă repet, într-un mod natural dar nu lipsit de emoție. Căci cum ai putea fi altfel în fața unor portrete de oameni bătrâni? Cele 12 fotografii, printate la dimensiuni mari, surprind momente din viața de la țară. Pe de o parte este vorba despre relația specială om-animal, pe care doar țăranul autentic o poate avea. Pe de altă parte, fotografiile surprind o lume ce stă să dispară, o lume a satului îmbătrânit. Din acest punct de vedere, aș asemăna-o pe Patricia Toma, ca artist fotograf, cu unul dintre cei mai buni fotografi de la noi ce abordează teme etnografice - Vlad Dumitrescu.
Ceea ce am văzut azi, în cadrul evenimentului ”Zilele Caiete Silvane” a fost mai mult decât o expoziție de fotografie. Patricia a montat și două ”instalații” (nu-mi place termenul, dar e uzitat, așa că-l folosesc și eu) - de fapt două mese pe care a pus câteva obiecte: o carte de rugăciuni cu un rozar și o pereche de ochelari, două buchete de busuioc, un ceas ce se apropia de ora 9.00 (îmi aduce aminte de ”ceasul al nouălea”), un tensiometru, un caiet mic pe care bunicul ei își trecea valorile tensiunii arteriale, un alt caiet mai mare unde pe două pagini A4 e o listă de 85 de nume - pe care cel care a scris ar fi vrut să-i cheme la înmormântarea sa. Emoționant de-a dreptul! Apoi o lingură de lemn, un blid de tablă cu o nucă spartă, etc. Adică ”instalația” Patriciei recreează o masă dintr-o casă de la țară. Până și mușamaua ce imită modele tradiționale face parte din decor. Sub masă, pe un țol de stranțe, o covată de lemn cu câțiva cucuruzi, iar alături două cununi împletite de ceapă și de usturoi. Alături un scaun pe spătarul căruia era un jerseu tricotat. Și o cârje de lemn, sprijinită de masă.
Și dacă credeți că ați văzut totul, vă înșelați. A fost prezentat publicului un documentar de aproximativ 20 de minute, ce abordează tema principală a expoziție: bătrânețea, singurătatea și moartea. Sau mai bine zis frica de moarte. Tehnica folosită este cea a cadrelor filmate în contexte diferite și montate împreună. Emoționante reacțiile oamenilor confruntați cu cel mai mare dușman: singurătatea. Mi-a plăcut mult modul în care a reușit Patricia să surprindă sunetele ambientale, fie că vorbim de sunetul de fundal de la țară dat de ciripitul păsărilor ori cântatul cocoșului, fie că vorbim de alte sunete cum ar fi târâtul picioarelor ori sunetul dat de săpatul pământului. Sigur, sunetul a fost amplificat intenționat, pe alocuri, în procesul de editare, însă Patricia o face în stil de regizor consacrat. Foarte bun filmul documentar. Trebuie să spunem că Patricia este atât un fotograf talentat cât și un videograf la fel de talentat.
