Am un test de evaluare sau lucrare de control, ziceti-i cum vreți. Ca de obicei, le cer elevilor să-și pună de o parte caietele și telefoanele mobile. Mă rog, ticuri de profesor care se teme să nu fie copiat... Elevii sunt obișnuiți cu asta, își pun deoparte telefoanele și caietele (cei care le aveau la ei), primesc subiectul și se apucă de lucru. Fiecare după cât a învățat...
Pe la jumătatea orei încep unii să se foiască. Mă întreabă des, când unul, când altul: "domnule profesor, cât este ora?". Sau, "îmi spune-ți vă rog cât este ceasul"? Politicoși elevii mei, nimic de zis. Îmi dau seama că punându-și deoparte telefoanele și neavând ceas pe peretele cabinetului de matematică, sunt pierduți în timp. Realizați că atunci când îi surprindeți pe elevi, în timpul orelor, butonând mai pe față sau pe furiș telefoanele, ei de fapt vor să știe cât e ceasul? Nu neapărat că i-ar interesa ora exactă, vor să știe cât mai durează "chinul". Cât mai e până la pauză. Faptul că au (aproape) totul în acel device ce numai telefon nu mai este, faptul că aproape nimeni nu mai poartă clasicele ceasuri, îi face să arunce priviri dese spre display-ul telefonului.
Le răspund la fiecare în parte, îmi dau seama din proprie experiență cum e să nu ai ceas la îndemână și să nu știi cum să-ti dozezi timpul alocat rezolvării uneia sau alteia dintre probleme. Ceva mai încolo, începe altă agitație. Unii dintre ei termină testul și te anunță triumfalist: "Am terminat!". De parcă s-ar da premiu pentru cea mai rapidă rezolvare. În astfel de situații mă întreb mereu dacă am dozat bine dificultatea testului. Când jumătate din clasă termină la jumătatea timpului pe care l-ai estimat, ceva nu este în regulă. Ori ai ridicat ștacheta prea sus și nu știu rezolva exercițiile, ori le-ai dat prea ușor. Nu e cazul acum.De data aceasta, primul a terminat după 40 de minute. Concluzionez că testul a fost echilibrat. Elevul mai zice: "pot să predau testul?". Îl îndemn să se mai verifice o dată. Un test predat e bun predat... După nici 30 de secunde insistă: "pot să-l predau?". Încuviințez din cap. Îl pune pe catedră și apoi începe din nou: "pot să-mi iau telefonul?". Dau din cap a negație. Aha, deci de grija telefonului s-a grăbit.
Nu trece mult timp și alți doi elevi în aceeași situație. Unul plusează: "putem să mergem în clasă?". Nu-i las, sunt în grija mea preț de 50 de minute. Asta îi face să se agite, deranjează ora. Sau cât a mai rămas din ea. Îmi vine o ideea salvatoare. În cabinetul de matematică "Ioan Mocan", printre sutele de volume de matematică, am câteva reviste. "Chip", "National Geographic", "Terra Magazin", "Bumerang", "Știință și Tehnică", "Science et Vie", "PC World"și altele. Sunt vechi, dar mereu actuale. Iau revistele și le împart celor care au predat lucrarea. Elevii mă privesc ciudat. Reviste? Păi ei vor telefoanele și eu le dau reviste? Ce sunt astea? Unul nici nu se uită la revistă. Are o copertă frumos colorată, titlurile incitante. Dar el nu. Îl și aud spunând: " nu e nimic interesant!". A dat verdictul fără să deschidă revista. Alții încep sa dea paginile cu ochii după poze, exact cum fac cu telefoanele pe Tik Tok sau Insta. Nu sunt atrași deloc de text, poate zăbovesc preț de câteva secunde la vreun titlu. Exact ca pe telefoane.
Unul dintre ei, citește. Nu, nu este totul pierdut! Dar e o picătură într-un deșert. Și cu un ghiocel înflorit în mijlocul iernii, nu se face primăvară. Trist, foarte trist!. Alți elevi predau lucrarea, și-i îndemn să-și ia câte o revistă. Interesul meu e să-i țin ocupați, ca ceilalți să poată lucra. Un elev răsfoiește teancul de reviste și merge la loc fără să ia ceva. Deja jumătate clasa a predat testul, mai sunt 5 minute. Iau teancul de reviste și trec pe la ei și le pun câte o revistă pe bancă. La întâmplare. Unii nimeresc "Science et Vie"în franceză. Alții "National Geographic România". Ajung în spatele clasei și-i privesc. Frunzăresc la repezeală revistele, grăbiți, agitați. Aud clopoțelul cum sună de ieșire în pauză, merg în fața clasei să preiau controlul. E gata ora, nimeni nu mai are răbdare. Îmi predau testele, lasă revistele și-și iau telefoanele. Pentru unii atăt a însemnat cititul unei pagini tipărite. Se întorc în lumea lor. E clar, noi adulții, noi dascălii, suntem depășiți. Lumea lor nu e lumea noastră, așa cum lumea noastră nu e lumea lor. Avem și noi partea noastră de vină.
Am rămas singur... Ba nu, un elev încă mai scrie la test. Zâmbesc, e cel mai bun elev din clasă. Îl înțeleg, vrea să fie sigur că ia și de data asta notă mare. Realizează că e singur și că s-a sunat, își cere scuze și îmi întinde testul mulțumindu-mi că l-am mai lăsat câteva minute. Da, nu e totul pierdut! Rămân singur să strâng revistele gândindu-mă la cele întâmplate. Mă întreb ce e de făcut? Cum să-i determinăm pe elevi să citească, să fie curioși? Mai avem vreo șansă?