Vestea de acum trei săptămâni, cum că undeva pe teritoriul comunei Năpradea, aproape de cursul râului Someș, două cârduri mari de lebede s-ar fi oprit pe un lac rezultat dintr-o exploatare de tip balastieră, a făcut repede înconjurul rețelelor de socializare. Era inedit numărul mare de lebede, peste 50, și nu neapărat prezența lor în zonă. N-am reușit să ajung acolo, decât în această duminică. Dar, spectacolul oferit de grațioasele păsări a meritat deplasarea.
Cunosc bine acele lacuri, situate pe malul drept al Someșului, acolo unde acesta face unul din nenumăratele meandre. Cum râul își schimbă permanent albia, lasă în urma lui mult balastru. Iar cum se construiește intens, acesta este căutat de constructori. Așa că nu trebuie să ne mire faptul că au apărut nenumărate balastiere în zonă. În locurile de exploatație, coborându-se sub nivelul albiei râului, se adună apă, astfel că în timp se formează lacuri. Peste alți câțiva ani, Natura își reintră în drepturi, vegetația începe să pună stăpânire pe lac. Așa că se creează ecosisteme acvatice interesante.
Am ajuns prima dată la lacurile de la Traniș, ghidat de domnul profesor Medve Aurel, un foarte bun cunoscător al locurilor. Eram în căutarea păsărilor, o pasiune descoperită acum câțiva ani. Îmi amintesc perfect ziua în care, din spatele dunelor de nisip, am urmărit patru lebede ce pluteau grațios pe Someș. Era prima dată când vedeam lebede pe Someș. Apoi, cu ocazia unor alte escapade în zonă am văzut lebede pe cele două lacuri, alături de alte păsări de apă: lișițe, rațe mari, corcodei, egrete, stârci cenușii, pescărași albaștri, etc.
În urmă cu doi ani, chiar înainte de pandemie, perechea de lebede ce cuibărea acolo a plecat. De vină a fost inundația produsă care le-a stricat cuibul. Anul următor nu au mai revenit. A urmat pandemia cu restricțiile ei, iar deplasările în teren au fost din ce în ce mai rare.
Anul acesta, spre surprinderea tuturor, a oficialităților comunei Năpradea, a iubitorilor de Natură, a localnicilor dar și a proprietarilor bălților (acestea sunt proprietate privată), două cârduri mari de lebede și-au făcut din bălțile de la Traniș locul lor de iernat. Nu e ceva anormal, în sezonul rece, majoritatea bălților îngheață, astfel că păsările de apă trebuie să se reorienteze dacă vor să supraviețuiască iernii. Din varii motive, una dintre bălți nu a înghețat complet, astfel că aici lebedele au găsit un refugiu. Au venit, cu siguranță, de pe altă bălți care au înghețat.
Când au fost semnalate de către doamna viceprimar Eugenia Pop, la începutul lunii februarie, erau în jur de 50 de lebede, împărțite în două cârduri. Cum aveau nevoie de ajutor, în sensul că hrana era ca și inexistentă, s-a apelat la bunăvoința localnicilor și a ”turiștilor” de ocazie veniți să vadă ”minunea”. Mobilizarea acestora au salvat păsările, deși unele au murit, foarte probabil de foame. Apoi, presa a început să scrie despre lebedele de pe Someș și, din ce în ce mai mulți curioși au mers să le vadă. Trebuie recunoscut meritul conducerii Primăriei Năpradea, în frunte cu domnul primar Vasile Fodor - un mare iubitor al Naturii și vieții sălbatice. Domnul primar s-a îngrijit din primele zile ca lebedele venite pe lacurile comunei să nu sufere de foame. Jos pălăria!
Întotdeauna am fost reticent în a ”populariza” locurile în care dau de animale sălbatice. Nu pentru că nu aș vrea ca acestea să fie admirate de câți mai mulți iubitori ai Naturii, ci din cauza celorlalți, care nu au alt țel decât să obțină cât mai multe like-uri postând poze sau filme cu acestea. Nici nu știu cât rău poate să le facă. Așa se poate întâmpla și în cazul de față: promovarea excesivă a zonei, afluxul mare de oameni, riscă să deranjeze păsările. E drept, uneori trebuie intervenit, atunci când condițiile meteo sunt vitrege și păsările au nevoie de ajutor.
Așadar, am ajuns și eu să văd lebedele de la Traniș. Am pornit din Zalău după-masa, pe la 16.00. Voiam să prind apusul de Soare, fie pe lac, fie undeva pe lângă Someș. Pe drum, cum am trecut de Jibou, am întâlnit un stol mare de grauri. Cam repede, aș zice. E abia 20 februarie, însă vremea cu iz primăvăratic i-au ademenit. Nu peste mult timp, graurii vor da năvală și în orașe, căutând locuri de cuibărit.
Apa Someșului e mare. Nici urmă de păsări în zona podului de la Someș-Guruslău. Am fost surprins că atunci când am părăsit șoseaua și am intrat pe drumul de pământ ce duce spre malul Someșului, să am deja în față o mașină, iar în spate altele două. E clar, locul a devenit unul atractiv pentru iubitorii Naturii. Când am ajuns la lacuri, altă mașină era deja parcată acolo. Ne-am numărat, 15 persoane și 25 de lebede. Surprinzător, păsările păreau tare prietenoase, s-au obișnuit cu oamenii care veneau să le hrănească. Păcat însă că nu toți știu faptul că păsărilor sălbatice nu e bine să le oferi ca hrană pâine. Eu m-am dus pregătit, cu o pungă de grăunțe de porumb, cumpărate din piață. Îmi vine și acum să zâmbesc, amintindu-mi de întrebarea vânzătorului: ”Ce faceți cu grăunțele, aveți porumbei?”. Zic ”Nu. Dar am lebede.” Să-l fi văzut ce ochi a făcut...
Niciodată nu mi-a fost dat să văd atâtea lebede la un loc. Le-am mai văzut în sălbăticie, atât în Sălaj cât și în alte locuri. Și la noi au devenit prezențe comune. Cred că cele mai multe văzute la un loc au fost 7 lebede, pe lacul de la Vârșolț. O pereche de adulți și cinci juvenili. Am mai văzut alte 6 lebede pe lacul de la Sălățig. Nici chiar la grădinile zoologice nu am văzut atâtea lebede la un loc. Aici, la Traniș, am numărat 25 de exemplare. Cele mai multe sunt juvenili de un an sau doi. Era și o pereche de adulți, stăteau mai departe de grupul juvenililor și nu păreau interesate de hrana oferită. Masculul, se înfoia din când în când în pene, vrând să arate cine e ”șeful”.
Mi-am instalat trepiedul și am început să filmez și să fotografiez. Sunt minunate aceste păsări. Atât de grațioase, au o eleganță aparte în modul în care lunecă pe apă. Iar când se scufundă, încercând să pescuiască alge de pe fundul lacului, sunt caraghioase de-a dreptul. Sunt ca niște plutitoare, așa cum stau cu capul în apă și cu fundul în sus...
Asta făcea perechea de adulți. Se tot scufundau, când pe rând, când în sincron. Am prins câteva scene tare faine. Una dintre fotografii, e drept puțin ieșită din focus, îmi place mult. Tocmai ieșiseră cu capul din apă, se aflau față în față, privindu-se drăgăstos. Dacă ar fi fost puțin ceva mai apropiate...
Copiii veniți cu părinții lor erau cei mai bucuroși. Cum să nu-ți placă când vezi atâtea păsări grațioase la mai puțin de 6 metri de tine? E foarte important ca tinerii și copiii să vadă animalele sălbatice în mediul lor natural. Așa își dezvoltă dragostea față de acestea. Și cine știe, când vor fi adulți, vor fi mai responsabili față de viața sălbatică, față de mediu.
Am fost nevoit să fac și pe ghidul. ”Oare ce sunt păsările acelea mici, negre?” a întrebat cineva. Ceilalți dădeau din umeri. Îi lămuresc eu: ”sunt lișițe.” Au repetat toți în cor, ca la școală: ”Lișițe, lișițe.” Un domn zice: ”nici nu știam că există așa ceva. Am să caut pe Google”. Apoi, când două egrete mari au survolat lacurile, a trebuit să intervin din nou: ”Nu sunt berze, sunt egrete mari.” Atent la discuția cu grupul de părinți aflați la vreo 10 metri de mine, nu am prins momentul când o pereche de lebede adulte, pe care le văzusem pe lacul cel mare, au zburat la mică distanță de noi, în direcția râului...
Am surprins câteva ”portrete” înainte să le arunc și eu grăunțele. Speram să prind apusul cu lebedele pe lac, dar nu a fost să fie. ”Groapa” cu lacurile de balastieră sunt la câțiva metri sub nivelul solului, așa că nu am văzut de aici apusul.
Am plecat, promițându-mi că am să revin într-o altă după-amiază, când, poate nu va fi atâta lume. Sunt prea frumoase lebedele ca să nu-ți dorești să stai mai mult timp în preajma lor. Nu am mai trecut să văd cârdul de lișițe de pe celălalt lac, oricum acestea nu sunt atât de prietenoase.
Am fost inspirat că am plecat la timp. În zona podului de la Someș Guruslău, cerul frumos colorat m-a ademenit, făcându-mă să caut copaci solitari pe care să-i prind în cadru. Îmi plac la nebunie apusurile de soare, mai ales când spre apus sunt nori. Atunci Soarele își aruncă lumina spre ei, colorându-i. Și îmi place să am un ”subiect” în fața background-ului oferit de Natură. Am găsit câteva sălcii, la aproape 500 de metri în amonte de pod, pa malul drept al Someșului. Cu spatele la râu, cu vedere spre Piscuiul Ronei, am reușit, zic eu, câteva cadre frumoase.
Mi-a fost dor de Natură! Ea a simțit asta și m-a răsplătit cu cadre de vis.
