Puțini dintre zălăuani își mai amintesc, sau poate alții nici nu au știut, de crescătoria de fazani din Panic. Aceasta a fost la un moment dat a treia ca mărime din țară, capacitatera de producție a acesteia fiind de 40.000 de fazani la livrare. La fel ca multe alte sectoare ale industriei, nu a rezistat mult timp în economia de piață. Ultimul director al acesteia fiind domnul Aurel Margin - un mare iubitor al Naturii și al faunei în special. Nu de puține ori, în postările mele legate de păsări, domnul Aurel Margin a intervenit cu comentarii pertinente, foarte bine documentate. Așa că i-am lansat provocarea de a împărtăși cu noi o parte din experiențele sale de la fazanerie. Îi mulțumesc și pe această cale că a acceptat provocarea. Așa că, o să vă oferim o parte din ”Poveștile Fazaneriei”.
Fazaneria din Panic a funcționat începând cu luna februarie 1987 când au fost aduși primii fazani de reproducție, și a fost închisă 19 de ani mai târziu, în anul 2006. Fiind o amenajare de mare capacitate, a funcționat timp de 7 ani în cadrul Directiei Silvice Județene având un grad de organizare, egal cu a unui ocol silvic, respectiv gestiune economică și contabilitate proprie, mai putin personalitate juridică. Până la jumatatea anului 1994 conducerea a fost asigurată de doi ingineri silvici. În a doua jumătate a anului 1994 activitatea a fost temporar suspendată iar fazaneria a fost trecută în organigrama ocolului silvic Zalau. Activitatea a fost reluata la începutul anului 1995, data la care domnul Aurel Margin am preluat, întreaga coordonare a activității, care până la acea data a coordonat doar procesul tehnic și pe cel sanitar veterinar.
Redăm în continuare o poveste frumoasă, o amintire a domnului Aurel Margin.
”Din motive care nu interesează acum, s-a întâmplat nu odată, să fiu nevoit să îndeplinesc atribuțiile paznicului pe care-l aveam în subordine. Asta presupunea că dacă nimeni nu mă va tulbura, timp de 16 ore, până în dimineața zilei următoare, voi fi absolut singur în crescătorie. Era perioada de iarnă după sărbători, cu ger năprasnic.Volierele erau pline cu fazani, sortați pe calități, iar spectacolul pe care-l ofereau miile de păsări viu colorate, pe albul întins al zăpezii, care scânteia în bătaia razelor de soare încânta privirea. Iarna, zilele sunt scurte, așa că mă grăbesc să-mi duc în cameră lemne suficiente pentru teracota care nici nu apucase să se răcească, și care aveau să-mi asigure confortul termic pentru câteva ore de odihnă ce urmau.
Aveam de păzit o suprafață de 22 hectare din care circa 5 hectare populate cu fazani. Pe când întunericul se lupta cu lumina și urma să-i ia locul, mă duc să verific locurile în care aveam plasați câinii de pază cu posibilitate limitata de mișcare, care erau legați strategic în punctele cele mai vulnerabile. Totul era în bună regulă, ața că mai zăbovesc cam 20 de minute la fiecare câine, pentru a-l încuraja și pentru a face cu fiecare din ei un transfer de afecțiune. Insoțit de câinii liberi în număr de 4, patrulez prin obiectiv câteva ore. Gerul cumplit sporește oboseala, așa că mă retrag în vestiarul muncitorilor unde era cald, pun apă pentru un ceai și dezbrac pufoaica. Câinii s-au tolănit pe sub mese și așteptau porunca. Încălzit de ceai, savuram căldura de care nu mă înduram să mă despart. O-i fi ațipit o anume vreme (era trecut de miezul nopții) când văd câinii că se precipita spre ieșire. Deschid repede ușa și le dau drumul. Arunc șuba pe spate, înhaș pușca și o iau pe urma câinilor care se îndepărtau hămăind spre locul în care un consângean de-al lor, dintre cei legați, latra întărâtat.
Fazanii din preajmă agitați, zburau zgomotos și cârâiau alarmant. Pe când ajung și eu gâfâind totul se ispravise, liniștea era deplină, iar câinii parcă mă iscodeau asupra a cea ce a stârnit hărmălaia. Am avut în cursul acelei nopti cinci episoade similare, în puncte diferite, care s-au succedat la intervale de circa 40 de minute, fără a identifica intrușii. Mă întorc la vestiar obosit, aveam "la bord" câțiva kilometri de marș forțat. Nu apuc să iau o înghițitură de ceai, când primul scenariu se repetă ca tras la indigo. Mă decid să verific plasa de contur a volierei, albul zăpezii mă ajuta să observ în întuneric și am la indemana și lanterna. Lucru dificil ținând cont că pe contur crescuseră rugi de mure. Pierd mai mult de o oră verificând. Nu am găsit nimic. Resemnat mă întorc la vestiar, cu hotărârea de a relua investigația la lumina zilei. Se făcuse între timp ora 5 și peste circa 2 ore muncitorii aveau să vină la serviciu. Ma duc în încăperea unde dormeam și unde mă aștepta patul pregătit de cu seară. Pun pușca la un loc ferit de vedere, și mă întind pe pat. Inutil să mai spun că somnul m-a biruit pe loc, câinii se cuibăriseră și ei în șura plină cu fân.
Mă trezesc la un moment dat zgâlțâit zdravăn de umăr. Era electricianul nostru. Om matinal, în fiecare dimineață sosea mai devreme decât restul personalului, făcea foc în vestiar și punea apă de cafea. ”Domnule” -zice el văzând că mă trezesc - ”să vii repede cu pușca, este ceva în neregulă la grădina III, câinii sunt toți la poarta grădinii, am auzit și lătrături. Grădina III nu era departe, din câteva salturi am fost la fața locului. La capătul podețului din fața grădinii era un câine, la capătul celălalt era altul, fiecare încerca să intre sub podeț dar talia nu le permitea. Am intuit că sub podeț se adăpostise un răpitor de talie mică, iar câinii î-i blocau orice tentativă de evadare. În asemenea situație pușca era aproape inutilă. Între timp electricianul vine cu o tijă de fier beton de câțiva metri, și cu toată opoziția câinelui începe a scotoci prin tubul podețului. Eu stau atent cu pușca pregătită, pentru eventualitatea că răpitorul ar reuși cumva să se cațere undeva la înălțime. Nu a fost nevoie, forțat de împrejurări, o mândrețe de jder, aproape cât o pisică de talie medie, țâșni afară prin dreptul unui câine. În mai puțin de cinci secunde întraaga haită a fost pe el pecetluidu-i soarta. A fost, vă spun, un spectacol total. N-au lipsit nici aplauzele la adresa câinilor, adresate cu generozitate de restul personalului, care veniseră între timp la lucru și care se opriseră pentru a savura momentul.
Peste vre-o trei ore, am fost trezit din nou. În voliera cu cea mai mare agitație din timpul nopții pătrunsese un vulpoi zdravăn. Accesul în volieră a fost posibil prin plasa din plafon unde am descoperit un orificiu (greșeală de fabricație) cu circumferința de circa 15 cm. în care am găsit fire de păr. Pagubele au fost minime. Simțindu-se desoperit, și fără a putea identifica o cale de refugiu, vulpoiul a intrat în panică și s-a ascuns în niște ierburi uscate, care se găseau în incintă. A fost descoperit de o ingrijitoare care a dat alarma. A fost nevoie doar de un cartuș pentru ca aventurierul să-și încheie socotelile cu viața.”
