În ultimele zile ale anului 2018, mi-am propus o tură foto dincolo de granițele actuale ale județului Sălaj, în Țara Codrului - regiune etnografică divizată între județele Satu Mare, Maramureș și Sălaj. Și, ca la orice ieșire pe teren, am avut un imbold. Aflasem de curând că bisericile de lemn din Chieșd, Ulciug - ambele din Sălaj dar și cele din Bicaz, Orțița - din județul Maramureș sau Soconzel - din județul Satu Mare, ar avea același pictor - pe Țiplea Popa. Mă interesa subiectul prin prisma recentei ”descoperiri” la Ulciug, a unui model de sistem cosmologic de tip geocentric. Cum bisericile sălăjene de la Chieșd și Ulciug le văzusem, iar despre biserica de la Soconzel am aflat cu stupefacție că a ars în întregime în anul 2009, mi-a mai rămas să văd doar bisericile din Bicaz și Orțița.
![]()
Am avut și de data asta un partener de nădejde, în persoana prietenului Ionel Șanta - un neobosit promotor al locurilor natale și un susținător al valorilor neamului românesc. Așa că, în ciuda vremii mohorâte de afară, m-am echipat corespunzător și am pornit din Zalău spre Sighetu Silvaniei, de unde aveam să-l iau pe Ionel.
În vârful dealului, înainte de a coborî spre Aghireș, am imortalizat crestele înzăpezite ale Meseșului. Ceva mai încolo, pe șoseaua de centură a Zalăului (mă rog, o jumătate de centură...) un șorecar comun (Buteo buteo) a stat la fotografiat pe un vârf de stâlp. Sunt tare greu de fotografiat aceste superbe păsări, așa că m-am bucurat să-l prind în cadru. De regulă mă opresc pe dealul de deasupra Sălăjeniului pentru o panoramă asupra Văii Zalăului, însă vremea urâtă și vizibilitatea redusă m-a determinat să nu mai opresc. Îmi amintesc că la începutul anului, aici l-am cunoscut pe Ionel. Atunci era o zi frumoasă, cu multă zăpadă.
![]()
![]()
![]()
După ce-l iau pe Ionel, mergem prin Chieșd spre limita cu județul Satu Mare. Și pe aici am hoinărit împreună în căutarea lalelei pestrițe. Lăsăm Corundul în stânga și ne îndreptăm spre Bogdand. De acolo, din mijlocul satului, lăsăm drumul 196 ce merge paralel cu granița actuală a Sălajului, și o luăm spre nord, pe un drum comunal ce duce spre Babța. Și cu acestă ocazie aveam să mă conving că drumuriule din județul Satu Mare sunt dezastruoase. Față de acestea, Sălajul are drumuri foarte bune. Din Babța, facem la dreapta pe drumul 108 P și trecem în județul Maramureș.
Cum ajungem mai repede decât ne înțelesesem cu preotul din Bicaz, am dat o fugă până în satul vecin Oarța de Sus. Am fost surprinși să vedem aici, destul de multă zăpadă. Pesemne, curenții de aer sunt mai puternici aici. De altfel am traversat o zonă cu dealuri mari, împădurite.
![]()
![]()
În centrul de comună, Oarța de Sus, ne-am oprit lângă un indicator turistic. Îmbucurător faptul că aici, comunitatea a ținut să reprezinte pe o hartă principalele obiective turistice ale zonei. Un alt indicator, de lemn, ce abia mai stătea în picioare arăta spre ”Muzeu”. Fiind duminică aveam șanse mici să găsim pe cineva acolo. Am bănuit că este vorba despre Muzeul civilizației codrene, realizat în proiectul AFCN ”Luminile Codrului”. Un muzeu similar se găsește la Cehu Silvaniei.
Am urcat totuși pe o uliță spre biserică, atrași de un alt indicator pe care scria ”Troiță, 1913”. În fața bisericii plin de mașini, abia am găsit un loc să parcăm și noi. Interesantă moda aceasta de a merge cu mașina la biserică. Înțeleg într-un oraș mare, dar într-un sat pare puțin exagerat. Sau e fala de a arăta celorlați ce mașină ai, sau am devenit atât de comozi încât până și la vecinul mergem cu mașina.
La biserica din Oarța de Sus, slujba nu se terminase. Am ajuns când un grup de colindători intonau o colindă frumoasă. Afară, lângă intrarea în biserică, trei morminte aveau cruci de piatră, frumos realizate. Ceva mi încolo am găsit și troița. Este de fapt o cruce de beton, cu un Christos sub formă de corpuscul, ceea ce denotă originea greco-catolică. Pe soclul troiței scria: ”SAU AREDICAT ACESTA S.CRUCE ÎNTRU MĂRIREA LUI DUMNEZĂU PRIN FRAȚI DIN AMERICA ÎN LOCUL SANCTUARIULUI DIN S.BESERICĂ VECHE. 1913” Pe celelalte părți ale soclului sunt trecute numele celor care au contribuit la ridicarea troiței.
![]()
![]()
![]()
Cum se apropia ora întâlnirii cu părintele Crișan Dănuț-Antonio din Bicaz, așa că ne întoarcem spre acest sat. Ajungem la timp, slujba se terminase. În curtea impunătoarei biserici de zid, cu cinci turnuri, se află și biserica de lemn. Părintele vine să ne salute și să ne prezinte biserica. Aflăm că este un promotor al portului popular, la inițiativa sa sătenii au început să îmbrace tradiționalul port codrenesc la marile sărbători. Am primit bucuroși invitația pentru luna august, la sărbătoarea satului. Sperăm să putem onora invitația.
![]()
Biserica de lemn, cu hramul ”Sf.Arhangheli Mihail și Gavriil” datează din 1723. Este o construcție de tip navă, cu absida altarului poligonală decroșată. Acoperișul bine proporționat susține deasupra pronaosului un turn clopotniță zvelt, fără balcon. Ceea ce impresionează cu adevărat este portalul de intrare. Pe ambii stâlpi se desfășoară motivul frânghiei; aceasta este se termină în spirală atât în partea inferioară cât și în partea superioară. În interiorul spiralei se află ”sămânța vieții” - floarea cu șase petale obținută prin trasarea a șapte cercuri cu aceeași rază. ”Funia” este flancată cu ”dinți de lup”, iar spre exterior cu trei rânduri de romburi. Pe grinda de sus, sprijinită pe cei doi stâlpi, deasupra ”funiei” se desfășoară o friză formată din tringhiuri suprapuse. Deasupra acesteia o cruce este străjuită de câte două rozete - ambele cu motivul ”sămânța vieții” însă realizate diferit. Privit în ansamblu, acest portal este de o frumusețe covârșitoare.
![]()
![]()
În interior am realizat că aveam de a face cu scene iconografice similare cu cele din Chieșd sau Ulciug. Pe peretele vestic al pronaosului se desfășoară scenele ”cu draci” din Judecata de Apoi. Se vede chiar și o inscripție de genul celei de la Ulciug, pe care descifraz repede cuvintele ”Vai, Vai, Vai”...
![]()
![]()
Tavanul podit al pronaosului este decorat în stil baroc cu motive florale. Surprinzător, motive florale ample sunt și pe bolta naosului, pe axul ei central. Acolo unde în alte biserici este reprezentată Sfânta Treime. Doar înspre iconostas, în același registru în care la Ulciug apare sistremul cosmologic, aici sunt desenați ”cei doi luminători” - Soarele și Luna.
![]()
![]()
Pe peretele nordic al naosului, în partea de sus dar și pe boltă se desfășoară scenele patimilor. Interesant este faptul că cei care ar trebui să fie soldații romani sunt costumați cu haine de secol XVIII-XIX după modelul habsburgic. De cealaltă parte, pe peretele sudic și pe boltă, scenele sunt din Noul Testament: rugăciunea lui Isus de pe munte, spălarea picioarelor, Cina cea de taină. Aici, personajele sunt costumate ”normal”. E ca și cum meșterul zugrav a vrut să spună că ”vrăjmașii” Mântuitorului sunt ca și ”domnii” habsburgi.
![]()
În altar, abia se mai văd scenele pictate, din cauza fumului de la lumânări. Pe bolta altarului, descifrez cu greu ”pelicanul”. Interesant...legenda pelicanului care-și găsește puii omorâți de șarpe și pe care-i învie cu propriul sânge făcut să curgă din coastă - este o aluzie clară la jertfa Mântuitorului. Se mai vede și ”triunghiul cu ochiul lui Dumnezeu” - un vechi simbol ce iese uneori din iconografia creștină. Și scena ”jertfel lui Issac” se distinge cu destulă greutate. Și, după erminia bicturii bizantine, pereții altarului au chipul sfinților ierarhi Nicolae, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur sau Grigore cel Mare. Cu greu poți să-ți dai seama însă care chip este al sfântului respectiv.
![]()
Revenim în naos și admirăm frumoasele uși împărătești dar și icoana Arhanghelului Mihail, ori friza cu pești de deasupra portalului dinspre pronaos. Trebuie spus că și această friză apare în toate bisericile amintite (Chieșd, Ulciug, Bicaz, Orțița) întărind afirmația că acestea au avut același pictor.
![]()
![]()
![]()
La plecare, admirăm din nou, portalul de trecere dinspre pronaos în naos. Bogat decorat, având la bază câte două rozete - una cu ”sămânța vieții” și alta cu spirală - ambele simboluri solare, trei rânduri de ”funii” mărginite de motive geometrice cu romburi, urcă spre a se întâlni într-un trapez cu baza mică în jos, ce conține semnul crucii și o inscripție cu anul 1723. Peretele despărțitor dintre pronaos și naos, este decorat cu ample motive florale de factură barocă.
![]()
![]()
Am zăbovit mult la Bicaz, ne-a prins frigul. La mașină reușim să ne încălzim puțin cu un ceai. Ne grăbim să ajungem în celălalt sat, în Orțița, unde urmează să vizităm o altă biserică de lemn. La plecare, fotografiem câteva case vechi, un monument al eroilor și o placă ce a fost montată în anul 1999 când s-au împlinit 575 de ani de atestare documentară a satului Bicaz.
![]()
![]()
![]()
Pe drumul spre Orțița, pe care l-am mai parcurs o dată astăzi (porțiunea dintre Bicaz și Oarța de Sus) ne ies în cale trei femele de fazan. Două sunt mai sprintene, traversează repede drumul, dar a treia pare să ezite. Se oprește în mijlocul drumului, dă să se întoarcă, apoi parcă vrea să traverseze. E paralizată de frică, nu știe ce să facă. Într-un târziu își aduce aminte că are aripi, așa că zboară pe o creangă a unui copac de pe margine de drum, apoi zboară mai departe peste șirul de spini. Am avut însă timp să o fotografiez prin parbrizul mașinii.
![]()
La Orțița găsim repede biserica. Noroc cu pietrișul pus pe drumul în pantă ce urcă spre biserica de lemn, căci altfel nu am fi putut urca. Vorbisem cu părinteșe Tomoiagă Ioan la telefon și ne-a spus că ușa este deschisă. Într-adevăr, ”cheia” de metal cu mâner de lemn, care mișcă drugul din spatele ușii era în gaură. Am reușit să o deschidem fără probleme. Înainte de a intra însă, aveam să constatăm că portalul acestei biserici, despre care se crede că datează din secolul al XVI-lea, este aproape identic cu cel de la Bicaz. Fie a fost același meșter, fie meșterii uneia dintre biserici (probabil Bicaz) s-au inspirat după modelul de la Orțița. Aceleași elemente pe stâlpi, ba chiar și pe pragul de sus. Evident se văd și deosebiri; fațada (dacă se poate spune așa) de pe latura de nord a bisericii seamănă la fel de bine cu cea de la Ulciug.
![]()
Impresionează brăul de pe latura de nord, e ca o friză: ”funia împletită” flancată de motive geometrice. Este cel mai frumos brâu pe care l-am văzut. Asta denotă măiestria meșterilor constructori.
![]()
![]()
Tot pe latura de nord, biserica are o prispă, la fel ca și la Ulciug. Stâlpii sunt decorați frumos în partea superioară cu ornamente ce sugerează arcul de boltă. Părțile laterale ale bisericii sunt simple, fără motive sculptate. Lipsește chiar și ”funia” care la multe biserici înconjoară întreg edificieul. Absida altarului e poligonală și are o fereastră mare. Sunt două cruci de lemn prinse de biserică, semn că acolo sunt (sau ar trebui să fie) două morminte, foarte probabil aparținând unor preoți care au slujit aici.
![]()
![]()
![]()
În interior, același stil de pictură. Întreg peretele nordic e ocupat cu ”dracii” din scena Judecata de Apoi. Trei personificări ies în evidență: Moartea, Ciuma și Lenea. Peretele dintre pronaos și naos, despre care părintele Tomoioagă Ioan spune că avea zonele decupate ornate cu stâlpișori, are aceleași motive florale la bază, ca și la Bicaz. Poate doar portalul e mai puțin elaborat, dar la fel de frumos.
![]()
![]()
![]()
![]()
De cealaltă parte a peretelui despărțitor, așteptam să vedem friza cu pești. Era acolo, la locul ei, iar peștii (specii diferite) se vedeau în toată splendoarea lor. Așa cum spuneam este încă un indiciu că bisericile din zona Codru e posibil să aibă același pictor. Pe timpanul dinspre nord, acolo unde cândva a fost podul, dat jos cu ocazia renovării bisericii, se văd scene din Vechiul Testament. Cea din stânga pare a fi scena în care Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta lui Adam.
![]()
![]()
Și aici surprinde stilul pictorului. A ales, la fel ca și la Bicaz să lase nepictată zona axială a bolții. A împodobit-o cu motive florale de factură gotică. Iar scenele d epe pereții naosului și de pe boltă par a fi diferite ca stil. La început, în casete bine delimitate, sunt scene din Noul Testamen: duminica orbului, duminica samarineanului, învierea Domnului, duminica învierii ficei sutașului, duminica mironosițelor etc.
![]()
![]()
Al doilea registru, ce urcă pe boltă, cuprinde scene ample din ciclul Patimilor: Cina cea de Taină, Spălarea picioarelor, Sărutul lui Iuda, Isus în fața lui Pilat, Răstignirea etc. Interesantă este scena în care Iosif din Arimatea duce crucea Mântuitorului. La fel ca și la Bulgari, personajul poartă haine de secol XVIII-XIX. Să fie și aici o reprezentare a Bunului Împărat. Așa cum se vede, predomină scenele din Noul Testament. Doar două scene sunt din Vechiul Testament - înălțarea la cer a lui Ilie și ispitirea lui Iosif de către nevasta lui Putifar.
Mai surprinde încă un aspect. De regulă, în cele patru colțuri ale bolții apar evangheliștii. Ei bine, la Orțița, evangheliștii sunt reprezentați în altar. Pe tâmpla altarului dinspre naos, e reprezentată scena din cu sacrificiul lui Avram. Pe celălalt timpan, dinspre est, este reprezentată Sfânta Treime și Fecioara Maria într-o reprezentare inedită. Iar bolta este decorată cu ”ochiul atotvăzător” și cei patru evangheliști. Pe pereții altarului se văd foarte bine sfinții ierarhi.
![]()
![]()
![]()
La un moment dat vine și preotul Tomoiagă Ioan. Ne prindem repede în vorbă, de parcă ne știm de când lumea. Împreună analizăm scenele ce se desfășoară pe pereții bisericii și convenim să colaborăm în probleme ce țin de istoria locală.
Nici nu știm cum a trecut timpul. Este deja aproape ora 15. Dacă mai vrem să vedem ceva astăzi, ar trebui să ne grăbim. Inițial am vrut să ajungem la Benesat să vedem dacă nu cumva pe bălțile de aici există păsări...Însă e prea departe și riscăm să ajungem pe întuneric. Așa că am decis să mergem la Băsești. Nu puteam lăsa să treacă anul 2018 - anul Centenarului Marii Uniri - fără să vedem casa memorială a lui George Pop de Băsești. Mai ales că, vorba lui Ionel, dacă am început anul împreună desfășurând tricolorul la Bobota seniorului Coposu, de ce nu am face același lucru la Băseștiul președintelui Adunării Naționale de la Alba Iulia.
Pornim spre Băsești. Deși este un drum ce leagă Oarța de Jos de Băsești, se pare că l-am ratat. Ocolul pe la drumul național 108 D, ce leagă Cehu Silvaniei de Gârdani, nu e mare. Ba mai mult, avem ”onoarea” de a intra în comuna Băsești pe sub monumentala poartă în stil maramureșan amplasată la intersecția drumurilor. Bineînțeles, ne oprim să facem poze. Descoperim și o troiță din 1943. Textul înscris pe soclu e tulburător: ”S-a ridicat această Sf Cruce PENTRU PACEA LUMII de către credincioșii parohiei ROMÂNE UNITE BĂSEȘTI. 1943”
![]()
![]()
În Băsești am ajuns pe înserate. Am trecut pe lângă o casă mare albastră, cu steag tricolor și ne-am oprit lângă bustul marelui patriot George Pop de Băsești. Am observat că aici toată lumea îi spune George, nu Gheorghe cum apare de cele mai multe ori. Am avut inspirația să intru la un magazin gen ABC, unde am întrebat despre casa memorială. Chiar vânzătoarea este cea care are cheile. Spre surprinderea noastră, i-a poftit afară pe cei trei bărbați care povesteau la o bere, a închis prăvălia și a venit cu noi să ne deschidă muzeul. Abia ulterior am aflat că este angajata Muzeului Județean Baia Mare.
![]()
![]()
![]()
Foarte amabilă, doamna ne-a condus si ne-a deschis muzeul. Un conac vechi ce i-a aparținut lui George Pop de Băsești. Curtea mare și dependințele nu arată foarte bine. Am înțeles că a fost un miracol că această proprietate a supraviețuit, fiind transformată de comuniști în sediul de CAP. Conacul nu arată nici el foarte bine, spațiile destinate muzeului sunt sărăcăcioase. Multe din obiectele personale sunt la muzeul din Baia Mare, aici ferestrele nu au gratii și nici sistem de alarmare nu există. Au mai rămas ceva piese de mobilier, un pian și jilțul în care Badea George obinuia să o asculte pe fiica sa, Elena cântând la pian. Pianul a supraviețuit și el.
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
În rest, pe pereți sunt câteva tablouri iar în sala principală e o expoziție amenajată în acest an. Am înțeles că în sfârșit, după lungi insistențe ale primarului, s-au alocat fonduri, iar din ianuarie anul viitor întregul edificiu va trece printr-un amplu proces de consolidare și reabilitare. Se pare că suntem ultimii vizitatori ai actualei expoziții.
![]()
Doamna care ne-a deschis ne îndrumă spre cimitoirul unde sunt mormintele membrilor familiei lui George Pop. Trecem pe lângă biserica de lemn în stil maramureșan (greco-catolică) în fața căreia e un monument dedicat martirilor greco-catolici; lăsăm în stânga casa albastră și urcăm panta spre cimitir. La intrare, dăm de un fel de monument - o placă d emetal în care este decupată o cruce, cu un text gravat pe care-l descifrăm cu greu. la bază are logo-ul Centenarului - România 100. Se vede că a fost montată de curând și probabil a costat ceva bani...Oare cu acei bani nu se putea face altceva mai util? Întreb și eu...
![]()
Urcăm pe alee, vedem pe dreapta o ”cruce celtică” sau ”dacică” - cum îi spune Ionel. Se pare că zona Codrului e plină cu astfel de artefacte. Eu am văzut în nordul județului Sălaj câteva zeci de astfel de pietre funerare. Ar fi interesant de inventariat și de scris povestea lor.
![]()
Găsim și mormintele familiei lui George Pop de Băsești. Înconjurate de un gard de metal, patru pietre funerare de marmură neagră, sub forma unui obelisc au inscipționate pe ele (puțin lizibil în lumina slabă a amurgului) numele celor patru membri ai familiei. Cineva a lăsat o rămurică de brad, pe acre a pus niște globuri și o fundiță tricolor.
![]()
Unul dintre monumente este al lui George Pop de Băsești (1835-1919), alături e mormântul soției Maria (născută Loșonți) decedată în 1895 la vârsta de 68 de ani. Apoi sunt mormintele fiicei Elena Pop Hossu Longin (1862-1940) și ale soțului acesteia, avocatul Francisc Hossu-Longin (1847-1935).
![]()
![]()
Ceva mai sus am dat de mormântul lui Alexandru Pap de Băsești (1888-1907), probabil un membru al familiei din care a făcut parte și George Pop.
![]()
Cum se înserează, mergem la mașină și pornim spre casă. Alegem traseul ce duce prin Hodod și Bogdand. Inspirată alegere, pentru că am avut posibilitatea de a fotografia urmele unui apus de soare.
![]()
A fost o tură foto în care am îmbinat istoria cu spiritualitatea. Și un bun prilej de a discuta deswpre subiecte de interes comun. Iar dacă compania este una agreabilă, timpul trece ușor. Am încheiat anul aproape cum l-am început, cu prietenul meu Ionel Șanta, hoinărind prin părțile Săaljului (actual și cel istoric).
Am avut și de data asta un partener de nădejde, în persoana prietenului Ionel Șanta - un neobosit promotor al locurilor natale și un susținător al valorilor neamului românesc. Așa că, în ciuda vremii mohorâte de afară, m-am echipat corespunzător și am pornit din Zalău spre Sighetu Silvaniei, de unde aveam să-l iau pe Ionel.
În vârful dealului, înainte de a coborî spre Aghireș, am imortalizat crestele înzăpezite ale Meseșului. Ceva mai încolo, pe șoseaua de centură a Zalăului (mă rog, o jumătate de centură...) un șorecar comun (Buteo buteo) a stat la fotografiat pe un vârf de stâlp. Sunt tare greu de fotografiat aceste superbe păsări, așa că m-am bucurat să-l prind în cadru. De regulă mă opresc pe dealul de deasupra Sălăjeniului pentru o panoramă asupra Văii Zalăului, însă vremea urâtă și vizibilitatea redusă m-a determinat să nu mai opresc. Îmi amintesc că la începutul anului, aici l-am cunoscut pe Ionel. Atunci era o zi frumoasă, cu multă zăpadă.
După ce-l iau pe Ionel, mergem prin Chieșd spre limita cu județul Satu Mare. Și pe aici am hoinărit împreună în căutarea lalelei pestrițe. Lăsăm Corundul în stânga și ne îndreptăm spre Bogdand. De acolo, din mijlocul satului, lăsăm drumul 196 ce merge paralel cu granița actuală a Sălajului, și o luăm spre nord, pe un drum comunal ce duce spre Babța. Și cu acestă ocazie aveam să mă conving că drumuriule din județul Satu Mare sunt dezastruoase. Față de acestea, Sălajul are drumuri foarte bune. Din Babța, facem la dreapta pe drumul 108 P și trecem în județul Maramureș.
Cum ajungem mai repede decât ne înțelesesem cu preotul din Bicaz, am dat o fugă până în satul vecin Oarța de Sus. Am fost surprinși să vedem aici, destul de multă zăpadă. Pesemne, curenții de aer sunt mai puternici aici. De altfel am traversat o zonă cu dealuri mari, împădurite.
În centrul de comună, Oarța de Sus, ne-am oprit lângă un indicator turistic. Îmbucurător faptul că aici, comunitatea a ținut să reprezinte pe o hartă principalele obiective turistice ale zonei. Un alt indicator, de lemn, ce abia mai stătea în picioare arăta spre ”Muzeu”. Fiind duminică aveam șanse mici să găsim pe cineva acolo. Am bănuit că este vorba despre Muzeul civilizației codrene, realizat în proiectul AFCN ”Luminile Codrului”. Un muzeu similar se găsește la Cehu Silvaniei.
Am urcat totuși pe o uliță spre biserică, atrași de un alt indicator pe care scria ”Troiță, 1913”. În fața bisericii plin de mașini, abia am găsit un loc să parcăm și noi. Interesantă moda aceasta de a merge cu mașina la biserică. Înțeleg într-un oraș mare, dar într-un sat pare puțin exagerat. Sau e fala de a arăta celorlați ce mașină ai, sau am devenit atât de comozi încât până și la vecinul mergem cu mașina.
La biserica din Oarța de Sus, slujba nu se terminase. Am ajuns când un grup de colindători intonau o colindă frumoasă. Afară, lângă intrarea în biserică, trei morminte aveau cruci de piatră, frumos realizate. Ceva mi încolo am găsit și troița. Este de fapt o cruce de beton, cu un Christos sub formă de corpuscul, ceea ce denotă originea greco-catolică. Pe soclul troiței scria: ”SAU AREDICAT ACESTA S.CRUCE ÎNTRU MĂRIREA LUI DUMNEZĂU PRIN FRAȚI DIN AMERICA ÎN LOCUL SANCTUARIULUI DIN S.BESERICĂ VECHE. 1913” Pe celelalte părți ale soclului sunt trecute numele celor care au contribuit la ridicarea troiței.
Cum se apropia ora întâlnirii cu părintele Crișan Dănuț-Antonio din Bicaz, așa că ne întoarcem spre acest sat. Ajungem la timp, slujba se terminase. În curtea impunătoarei biserici de zid, cu cinci turnuri, se află și biserica de lemn. Părintele vine să ne salute și să ne prezinte biserica. Aflăm că este un promotor al portului popular, la inițiativa sa sătenii au început să îmbrace tradiționalul port codrenesc la marile sărbători. Am primit bucuroși invitația pentru luna august, la sărbătoarea satului. Sperăm să putem onora invitația.
Biserica de lemn, cu hramul ”Sf.Arhangheli Mihail și Gavriil” datează din 1723. Este o construcție de tip navă, cu absida altarului poligonală decroșată. Acoperișul bine proporționat susține deasupra pronaosului un turn clopotniță zvelt, fără balcon. Ceea ce impresionează cu adevărat este portalul de intrare. Pe ambii stâlpi se desfășoară motivul frânghiei; aceasta este se termină în spirală atât în partea inferioară cât și în partea superioară. În interiorul spiralei se află ”sămânța vieții” - floarea cu șase petale obținută prin trasarea a șapte cercuri cu aceeași rază. ”Funia” este flancată cu ”dinți de lup”, iar spre exterior cu trei rânduri de romburi. Pe grinda de sus, sprijinită pe cei doi stâlpi, deasupra ”funiei” se desfășoară o friză formată din tringhiuri suprapuse. Deasupra acesteia o cruce este străjuită de câte două rozete - ambele cu motivul ”sămânța vieții” însă realizate diferit. Privit în ansamblu, acest portal este de o frumusețe covârșitoare.
În interior am realizat că aveam de a face cu scene iconografice similare cu cele din Chieșd sau Ulciug. Pe peretele vestic al pronaosului se desfășoară scenele ”cu draci” din Judecata de Apoi. Se vede chiar și o inscripție de genul celei de la Ulciug, pe care descifraz repede cuvintele ”Vai, Vai, Vai”...
Tavanul podit al pronaosului este decorat în stil baroc cu motive florale. Surprinzător, motive florale ample sunt și pe bolta naosului, pe axul ei central. Acolo unde în alte biserici este reprezentată Sfânta Treime. Doar înspre iconostas, în același registru în care la Ulciug apare sistremul cosmologic, aici sunt desenați ”cei doi luminători” - Soarele și Luna.
Pe peretele nordic al naosului, în partea de sus dar și pe boltă se desfășoară scenele patimilor. Interesant este faptul că cei care ar trebui să fie soldații romani sunt costumați cu haine de secol XVIII-XIX după modelul habsburgic. De cealaltă parte, pe peretele sudic și pe boltă, scenele sunt din Noul Testament: rugăciunea lui Isus de pe munte, spălarea picioarelor, Cina cea de taină. Aici, personajele sunt costumate ”normal”. E ca și cum meșterul zugrav a vrut să spună că ”vrăjmașii” Mântuitorului sunt ca și ”domnii” habsburgi.
În altar, abia se mai văd scenele pictate, din cauza fumului de la lumânări. Pe bolta altarului, descifrez cu greu ”pelicanul”. Interesant...legenda pelicanului care-și găsește puii omorâți de șarpe și pe care-i învie cu propriul sânge făcut să curgă din coastă - este o aluzie clară la jertfa Mântuitorului. Se mai vede și ”triunghiul cu ochiul lui Dumnezeu” - un vechi simbol ce iese uneori din iconografia creștină. Și scena ”jertfel lui Issac” se distinge cu destulă greutate. Și, după erminia bicturii bizantine, pereții altarului au chipul sfinților ierarhi Nicolae, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur sau Grigore cel Mare. Cu greu poți să-ți dai seama însă care chip este al sfântului respectiv.
Revenim în naos și admirăm frumoasele uși împărătești dar și icoana Arhanghelului Mihail, ori friza cu pești de deasupra portalului dinspre pronaos. Trebuie spus că și această friză apare în toate bisericile amintite (Chieșd, Ulciug, Bicaz, Orțița) întărind afirmația că acestea au avut același pictor.
La plecare, admirăm din nou, portalul de trecere dinspre pronaos în naos. Bogat decorat, având la bază câte două rozete - una cu ”sămânța vieții” și alta cu spirală - ambele simboluri solare, trei rânduri de ”funii” mărginite de motive geometrice cu romburi, urcă spre a se întâlni într-un trapez cu baza mică în jos, ce conține semnul crucii și o inscripție cu anul 1723. Peretele despărțitor dintre pronaos și naos, este decorat cu ample motive florale de factură barocă.
Am zăbovit mult la Bicaz, ne-a prins frigul. La mașină reușim să ne încălzim puțin cu un ceai. Ne grăbim să ajungem în celălalt sat, în Orțița, unde urmează să vizităm o altă biserică de lemn. La plecare, fotografiem câteva case vechi, un monument al eroilor și o placă ce a fost montată în anul 1999 când s-au împlinit 575 de ani de atestare documentară a satului Bicaz.
Pe drumul spre Orțița, pe care l-am mai parcurs o dată astăzi (porțiunea dintre Bicaz și Oarța de Sus) ne ies în cale trei femele de fazan. Două sunt mai sprintene, traversează repede drumul, dar a treia pare să ezite. Se oprește în mijlocul drumului, dă să se întoarcă, apoi parcă vrea să traverseze. E paralizată de frică, nu știe ce să facă. Într-un târziu își aduce aminte că are aripi, așa că zboară pe o creangă a unui copac de pe margine de drum, apoi zboară mai departe peste șirul de spini. Am avut însă timp să o fotografiez prin parbrizul mașinii.
La Orțița găsim repede biserica. Noroc cu pietrișul pus pe drumul în pantă ce urcă spre biserica de lemn, căci altfel nu am fi putut urca. Vorbisem cu părinteșe Tomoiagă Ioan la telefon și ne-a spus că ușa este deschisă. Într-adevăr, ”cheia” de metal cu mâner de lemn, care mișcă drugul din spatele ușii era în gaură. Am reușit să o deschidem fără probleme. Înainte de a intra însă, aveam să constatăm că portalul acestei biserici, despre care se crede că datează din secolul al XVI-lea, este aproape identic cu cel de la Bicaz. Fie a fost același meșter, fie meșterii uneia dintre biserici (probabil Bicaz) s-au inspirat după modelul de la Orțița. Aceleași elemente pe stâlpi, ba chiar și pe pragul de sus. Evident se văd și deosebiri; fațada (dacă se poate spune așa) de pe latura de nord a bisericii seamănă la fel de bine cu cea de la Ulciug.
Impresionează brăul de pe latura de nord, e ca o friză: ”funia împletită” flancată de motive geometrice. Este cel mai frumos brâu pe care l-am văzut. Asta denotă măiestria meșterilor constructori.
Tot pe latura de nord, biserica are o prispă, la fel ca și la Ulciug. Stâlpii sunt decorați frumos în partea superioară cu ornamente ce sugerează arcul de boltă. Părțile laterale ale bisericii sunt simple, fără motive sculptate. Lipsește chiar și ”funia” care la multe biserici înconjoară întreg edificieul. Absida altarului e poligonală și are o fereastră mare. Sunt două cruci de lemn prinse de biserică, semn că acolo sunt (sau ar trebui să fie) două morminte, foarte probabil aparținând unor preoți care au slujit aici.
De cealaltă parte a peretelui despărțitor, așteptam să vedem friza cu pești. Era acolo, la locul ei, iar peștii (specii diferite) se vedeau în toată splendoarea lor. Așa cum spuneam este încă un indiciu că bisericile din zona Codru e posibil să aibă același pictor. Pe timpanul dinspre nord, acolo unde cândva a fost podul, dat jos cu ocazia renovării bisericii, se văd scene din Vechiul Testament. Cea din stânga pare a fi scena în care Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta lui Adam.
Și aici surprinde stilul pictorului. A ales, la fel ca și la Bicaz să lase nepictată zona axială a bolții. A împodobit-o cu motive florale de factură gotică. Iar scenele d epe pereții naosului și de pe boltă par a fi diferite ca stil. La început, în casete bine delimitate, sunt scene din Noul Testamen: duminica orbului, duminica samarineanului, învierea Domnului, duminica învierii ficei sutașului, duminica mironosițelor etc.
Al doilea registru, ce urcă pe boltă, cuprinde scene ample din ciclul Patimilor: Cina cea de Taină, Spălarea picioarelor, Sărutul lui Iuda, Isus în fața lui Pilat, Răstignirea etc. Interesantă este scena în care Iosif din Arimatea duce crucea Mântuitorului. La fel ca și la Bulgari, personajul poartă haine de secol XVIII-XIX. Să fie și aici o reprezentare a Bunului Împărat. Așa cum se vede, predomină scenele din Noul Testament. Doar două scene sunt din Vechiul Testament - înălțarea la cer a lui Ilie și ispitirea lui Iosif de către nevasta lui Putifar.
Mai surprinde încă un aspect. De regulă, în cele patru colțuri ale bolții apar evangheliștii. Ei bine, la Orțița, evangheliștii sunt reprezentați în altar. Pe tâmpla altarului dinspre naos, e reprezentată scena din cu sacrificiul lui Avram. Pe celălalt timpan, dinspre est, este reprezentată Sfânta Treime și Fecioara Maria într-o reprezentare inedită. Iar bolta este decorată cu ”ochiul atotvăzător” și cei patru evangheliști. Pe pereții altarului se văd foarte bine sfinții ierarhi.
La un moment dat vine și preotul Tomoiagă Ioan. Ne prindem repede în vorbă, de parcă ne știm de când lumea. Împreună analizăm scenele ce se desfășoară pe pereții bisericii și convenim să colaborăm în probleme ce țin de istoria locală.
Nici nu știm cum a trecut timpul. Este deja aproape ora 15. Dacă mai vrem să vedem ceva astăzi, ar trebui să ne grăbim. Inițial am vrut să ajungem la Benesat să vedem dacă nu cumva pe bălțile de aici există păsări...Însă e prea departe și riscăm să ajungem pe întuneric. Așa că am decis să mergem la Băsești. Nu puteam lăsa să treacă anul 2018 - anul Centenarului Marii Uniri - fără să vedem casa memorială a lui George Pop de Băsești. Mai ales că, vorba lui Ionel, dacă am început anul împreună desfășurând tricolorul la Bobota seniorului Coposu, de ce nu am face același lucru la Băseștiul președintelui Adunării Naționale de la Alba Iulia.
Pornim spre Băsești. Deși este un drum ce leagă Oarța de Jos de Băsești, se pare că l-am ratat. Ocolul pe la drumul național 108 D, ce leagă Cehu Silvaniei de Gârdani, nu e mare. Ba mai mult, avem ”onoarea” de a intra în comuna Băsești pe sub monumentala poartă în stil maramureșan amplasată la intersecția drumurilor. Bineînțeles, ne oprim să facem poze. Descoperim și o troiță din 1943. Textul înscris pe soclu e tulburător: ”S-a ridicat această Sf Cruce PENTRU PACEA LUMII de către credincioșii parohiei ROMÂNE UNITE BĂSEȘTI. 1943”
În Băsești am ajuns pe înserate. Am trecut pe lângă o casă mare albastră, cu steag tricolor și ne-am oprit lângă bustul marelui patriot George Pop de Băsești. Am observat că aici toată lumea îi spune George, nu Gheorghe cum apare de cele mai multe ori. Am avut inspirația să intru la un magazin gen ABC, unde am întrebat despre casa memorială. Chiar vânzătoarea este cea care are cheile. Spre surprinderea noastră, i-a poftit afară pe cei trei bărbați care povesteau la o bere, a închis prăvălia și a venit cu noi să ne deschidă muzeul. Abia ulterior am aflat că este angajata Muzeului Județean Baia Mare.
Foarte amabilă, doamna ne-a condus si ne-a deschis muzeul. Un conac vechi ce i-a aparținut lui George Pop de Băsești. Curtea mare și dependințele nu arată foarte bine. Am înțeles că a fost un miracol că această proprietate a supraviețuit, fiind transformată de comuniști în sediul de CAP. Conacul nu arată nici el foarte bine, spațiile destinate muzeului sunt sărăcăcioase. Multe din obiectele personale sunt la muzeul din Baia Mare, aici ferestrele nu au gratii și nici sistem de alarmare nu există. Au mai rămas ceva piese de mobilier, un pian și jilțul în care Badea George obinuia să o asculte pe fiica sa, Elena cântând la pian. Pianul a supraviețuit și el.
În rest, pe pereți sunt câteva tablouri iar în sala principală e o expoziție amenajată în acest an. Am înțeles că în sfârșit, după lungi insistențe ale primarului, s-au alocat fonduri, iar din ianuarie anul viitor întregul edificiu va trece printr-un amplu proces de consolidare și reabilitare. Se pare că suntem ultimii vizitatori ai actualei expoziții.
Doamna care ne-a deschis ne îndrumă spre cimitoirul unde sunt mormintele membrilor familiei lui George Pop. Trecem pe lângă biserica de lemn în stil maramureșan (greco-catolică) în fața căreia e un monument dedicat martirilor greco-catolici; lăsăm în stânga casa albastră și urcăm panta spre cimitir. La intrare, dăm de un fel de monument - o placă d emetal în care este decupată o cruce, cu un text gravat pe care-l descifrăm cu greu. la bază are logo-ul Centenarului - România 100. Se vede că a fost montată de curând și probabil a costat ceva bani...Oare cu acei bani nu se putea face altceva mai util? Întreb și eu...
Urcăm pe alee, vedem pe dreapta o ”cruce celtică” sau ”dacică” - cum îi spune Ionel. Se pare că zona Codrului e plină cu astfel de artefacte. Eu am văzut în nordul județului Sălaj câteva zeci de astfel de pietre funerare. Ar fi interesant de inventariat și de scris povestea lor.
Găsim și mormintele familiei lui George Pop de Băsești. Înconjurate de un gard de metal, patru pietre funerare de marmură neagră, sub forma unui obelisc au inscipționate pe ele (puțin lizibil în lumina slabă a amurgului) numele celor patru membri ai familiei. Cineva a lăsat o rămurică de brad, pe acre a pus niște globuri și o fundiță tricolor.
Unul dintre monumente este al lui George Pop de Băsești (1835-1919), alături e mormântul soției Maria (născută Loșonți) decedată în 1895 la vârsta de 68 de ani. Apoi sunt mormintele fiicei Elena Pop Hossu Longin (1862-1940) și ale soțului acesteia, avocatul Francisc Hossu-Longin (1847-1935).
Ceva mai sus am dat de mormântul lui Alexandru Pap de Băsești (1888-1907), probabil un membru al familiei din care a făcut parte și George Pop.
Cum se înserează, mergem la mașină și pornim spre casă. Alegem traseul ce duce prin Hodod și Bogdand. Inspirată alegere, pentru că am avut posibilitatea de a fotografia urmele unui apus de soare.
A fost o tură foto în care am îmbinat istoria cu spiritualitatea. Și un bun prilej de a discuta deswpre subiecte de interes comun. Iar dacă compania este una agreabilă, timpul trece ușor. Am încheiat anul aproape cum l-am început, cu prietenul meu Ionel Șanta, hoinărind prin părțile Săaljului (actual și cel istoric).