De mult n-am mai hoinărit. A fost o iarnă grea, în care m-am limitat la câteva ieșiri pe Meseș. Apoi, la școală, a fost o avalanșă de proiecte educaționale în care am fost implicat, care mi-au consumat aproape în întregime resursele de timp. Iar ”anotimpul intermediar” dintre primăvară și iarnă, nici cu zăpadă dar nici cu soare a fost poate cel mai important motiv pentru care n-am ieșit din Zalău. Iată însă, că odată cu venirea (oficială) a Primăverii, odată cu explozia de lumină și culoare, am găsit răgazul de a ieși și de a hoinări prin Sălaj.
![]()
Ca de obicei, n-am planificat nimic. Inițial vroiam doar o sesiune foto prin Zalău, însă cel cu care vroiam să ies a fost ocupat. Din instinct, l-am sunat pe Robert Barna, elevul meu - el însuși un bun fotograf - și l-am întrebat dacă are timp de o ieșire în zona lacului de la Vârșolț. Cum Robert a răspuns afirmativ, am recofigurat traseul și iata-mă în drum spre Recea. Am preferat varianta de traseu ce trece prin Panic și Recea Mică tocmi pentru că vroiam să văd aceste localități. Nu mi-am alocat acum timp pentru a le cerceta din punct de vedere fotografic, așa că m-am oprit doar la bisericile din Panic și Recea Mică.
Panicul e un sat multietnic și multiconfesional cu populație majoritar machiară de religie reformată. Așa că nu trebuie să mire faptul că Biserica Reformată este mai impunătoare decât cea ortodoxă de peste drum. Fiecare își înalță turla (cu cocoș în vârf sau cu cruce) spre același Dumnezeu Atotputernic. În rest nu am văzut mare lucru prin Panic, un sat modern, aproape de oraș. Poate la vară dealurile acum cenușii vor da o pată de culoare.
![]()
![]()
În Recea Mică n-am mai fost până acum. Satul pare interesant, nu atât prin Maiestuoasa biserică ortodoxă - cam mare pentru un sat atât de mic - cât mai degrabă prin cadrul natural în care se află acesta. Iar panorama de pe dealul ce separă Recea Mică de Recea, este una spectaculoasă.
![]()
![]()
În Recea mă opresc mai întâi lângă mica biserică romano-catolică. Nu are forma unei biserici obișnuite, pare o casă aliniată cu drumul ce coboară. Lăcașul de cult este trădat doar de o turlă ce se vede peste acoperiș. Și poate de indicatorul bilingv (iată că se poate) care marchează traseul pe Calea Mariei (Mária Út) - traseul de pelerinaj catolic ce leagă Mariazell din Austria și Șumuleu-Ciuc din Transilvania.
Peste drum e o casă veche, vopsită cu mieriu. Se vede că este veche, iar un cetățean îmi confirmă acest lucru: ”Dragul meu, e cea mai veche casă din sat. Bătrânii or murit, tinerii sunt pe la oraș”. Nu am timp acum să o explorez, însă icoana Fecioarei Maria dintr-unul din geamuri, ce se vede printre crengile înflorite ale unui corcoduș, mi-a rămas întipărită în memorie.
![]()
![]()
Mai jos, în dreptul Bisericii Reformate mă opresc din nou. Aici mă întâlnesc cu Robert. Cum soarele este încă sus pe cer și cum am trecut deja la ora de vară, ne permitem să zăbovim puțin aici. În poartă, o bătrănică aștepta să vină preotul sau cel care se ocupă de administrarea bisericii să deschidă. I-am admirat întotdeauna pe oamenii simpli de la țară, credincioși, care se grăbesc să nu întârzie la biserică. Se grăbesc atât de tare încât ajung primii...
Robert mă duce prin spatele grădinii bisericii, pe lângă Biserica Ortodoxă veche. Spun veche pentru că acesta e oarecum în conservare. Credincioșii și-au ridicat altă biserică, mai mare, astfel că acesta e închisă. Surprinde faptul că turnul ridicat deasupra intrării pare neterminat. Fie s-a dărâmat, fie nici nu a existat. Acum e continuat cu un fel de acoperiș în două ape, ca un acoperiș normal de casă. Pare ciudat și nefiresc...
Peste drum, pe un deal de unde domină satul, se înalță Biserica Reformată. Pare a fi din perioada medievală, judecând după o fereastră gotică. Conform unor informații, preluate de pe excepționalul site Welcome to Romania, biserica ar fi fost înainte catolică. Dar ceea ce impresionează aici, este turnul clopotniță construit integral din lemn, și care datează din 1754. Nu avem acum timp să urcăm în turn, ne mărginim doar să prindem din spatele grădinii, bila pe care stă cocoșul peste disculul Soarelui. Reușim doar parțial...
![]()
![]()
![]()
Dar să nu uităm de ce am venit la Recea. Robert o ia în față cu mașina lui, eu îl urmez și mergem până la ieșirea din sat către Vârșolț. De aici, urmăm indicatorul ”Spre lac” pe un drum de țară dar practicabil și ne apropiem de cea mai mare acumulare de apă din Sălaj: Lacul de la Vârșolț. Partea dinspre șoseaua ce leagă Recea de Vârșolț e îndiguită, de aceea aici marginea lacului e în linie dreaptă, față de forma neregulată a malurilor celorlalte. Doi pescari pe mal așteaptă captura cea mare. Noi urcăm prin livada părăsită, cu pruni și meri aproape uscați. Mare păcat că cei din zonă au lăsat terenul în paragină...Ici colo prin spine dăm de lână de oaie, semn că pe aici trec turmele.
![]()
![]()
![]()
Continuăm să urcăm, considerăm că mai avem timp până la apus. Însă, pe măsură ce urcăm, soarele pare că nu se mișcă din loc, ba din contră pare că o ia spre răsărit. E doar o iluzie optică, de sus, vedem linia orizontului mult mai departe. Ne prinde ”beția înălțimilor” - acel sentiment pe care-l ai când urci pe un deal sau munte. Vrei mereu mai sus, tot mai sus. Spre sat ne desparte o creastă, parcă am vrea să ajungem ceva mai sus să vedem peste ea. Așa se face că din sus în mai sus, trăgând-ne răsuflarea, ajungem acolo unde credem noi că e cel mai înalt punct al acestui deal. Avem și confirmarea, o bornă de beton, probabil militară, stă înfiptă în deal.
![]()
![]()
![]()
![]()
Vântul bate cu putere, îi simți răceala în spate. Cu atât mai mult cu cât ai transpirat de la urcuș. Dar panorama de 360 de grade ce se deschide privirii nu se poate compara cu nimic. Spre apus e lacul, marea întindere de apă a Sălajului. Spre nord și sud-vest se întind culmile Munților Meseș. Se vede foarte bine și cartierul zălăuan de la baza pădurii dar și releele. Lanțul de culmi împădurite, scăldate în lumina soarelui, se termină spre vest cu ceea ce bănuim a fi Măgura Priei (996 m) cel mai înalt munte din Sălaj. În spate se vede masivul Vlădeasa.
![]()
![]()
Spre sud, satul Recea este și el scăldat în lumina amurgului. Se văd foarte bine bisericile și casele. Atât eu cât și Robert facem poze la foc automat. El localizează grație obiectivului 55-300, casa în care locuiește. Mi-o arată și mie.
![]()
![]()
![]()
Surpriza avea să vină din nord-est. Se văd, clar ”turnurile gemene”, turnurile fostului CET din zona insustrială a Zalăului. Răsar ireal de aproape, de după un deal. Le-am văzut din multe locuri, chiar și de pe Măgura Priei. Însă, dincolo de ele, la mare depărtare, sub stratul de nori, vedem ceva ce seamănă a munte acoperit de zăpadă. Se vede și cu ochiul liber, însă prin teleobiectiv lucrurile par a fi clare. Eu spun că sunt munții din Maramureș. Robert caută pe harta de pe telefon și ajungem la concluzia că doar aceștia pot fi. Seara, acasă, cineva mai umblat ca noi avansează ipoteza munților Gutâi iar altcineva spune că este vorba despre munții Țibleșului. Oricare ar fi, mi se pare fantastic să-i vezi de aici, de pe un deal de 350 metri înălțime. La câteva zile după ieșirea noastră, Robert care a studiat problema dă verdictul: sunt munții Țibleșului.
![]()
Nu ne săturăm de privit, însă vântul ne face să coborâm puțin mai jos. Aici dăm de un pâlc de flori. Sunt căldărușe. Apoi, jos la vale văd o căprioară. Robert face rapid setările și trage cadru după cadru. Căprioara ne-a văzut, o ia la goană spre nord, apoi la marginea unui ogor se oprește, face stânga-n prejur și o ia spre lac. Periculos de aproape de turma de oi și de câinii ce o păzesc. Ne bucurăm de acestă întâlnire insolită. Acasă, studiind pozele vedem că avem de a face cu un căprior. I se văd clar coarnele în formare...
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
Acum avem o problemă. Nu putem să coborâm decât după ce trece turma. Nu vrem să intrăm în raza de acțiune a câinilor. Așa că stăm și admirăm frumusețile naturii. O luăm pe ocolite și ajungem la acel nuc singuratic pe care l-am văzut și de lângă lac. Soarele ce stă acum să apună îl pune foarte bine în evidență, așa că încercăm să găsim cele mai bune poziții de unde să imortalizăm momentul. Cred că am reușit, ne pare rău doar că vântul a risipit toți norii.
![]()
![]()
![]()
![]()
Așteptăm până ce soarele apune, apoi o luăm spre mașini. Seara se lasă încet peste lac, peste sat. Ne luăm rămas bun și pornim, fiecare cu mașina lui spre casă. A fost o duminică frumoasă de primăvară.
Ca de obicei, n-am planificat nimic. Inițial vroiam doar o sesiune foto prin Zalău, însă cel cu care vroiam să ies a fost ocupat. Din instinct, l-am sunat pe Robert Barna, elevul meu - el însuși un bun fotograf - și l-am întrebat dacă are timp de o ieșire în zona lacului de la Vârșolț. Cum Robert a răspuns afirmativ, am recofigurat traseul și iata-mă în drum spre Recea. Am preferat varianta de traseu ce trece prin Panic și Recea Mică tocmi pentru că vroiam să văd aceste localități. Nu mi-am alocat acum timp pentru a le cerceta din punct de vedere fotografic, așa că m-am oprit doar la bisericile din Panic și Recea Mică.
Panicul e un sat multietnic și multiconfesional cu populație majoritar machiară de religie reformată. Așa că nu trebuie să mire faptul că Biserica Reformată este mai impunătoare decât cea ortodoxă de peste drum. Fiecare își înalță turla (cu cocoș în vârf sau cu cruce) spre același Dumnezeu Atotputernic. În rest nu am văzut mare lucru prin Panic, un sat modern, aproape de oraș. Poate la vară dealurile acum cenușii vor da o pată de culoare.
În Recea Mică n-am mai fost până acum. Satul pare interesant, nu atât prin Maiestuoasa biserică ortodoxă - cam mare pentru un sat atât de mic - cât mai degrabă prin cadrul natural în care se află acesta. Iar panorama de pe dealul ce separă Recea Mică de Recea, este una spectaculoasă.
În Recea mă opresc mai întâi lângă mica biserică romano-catolică. Nu are forma unei biserici obișnuite, pare o casă aliniată cu drumul ce coboară. Lăcașul de cult este trădat doar de o turlă ce se vede peste acoperiș. Și poate de indicatorul bilingv (iată că se poate) care marchează traseul pe Calea Mariei (Mária Út) - traseul de pelerinaj catolic ce leagă Mariazell din Austria și Șumuleu-Ciuc din Transilvania.
Peste drum e o casă veche, vopsită cu mieriu. Se vede că este veche, iar un cetățean îmi confirmă acest lucru: ”Dragul meu, e cea mai veche casă din sat. Bătrânii or murit, tinerii sunt pe la oraș”. Nu am timp acum să o explorez, însă icoana Fecioarei Maria dintr-unul din geamuri, ce se vede printre crengile înflorite ale unui corcoduș, mi-a rămas întipărită în memorie.
Mai jos, în dreptul Bisericii Reformate mă opresc din nou. Aici mă întâlnesc cu Robert. Cum soarele este încă sus pe cer și cum am trecut deja la ora de vară, ne permitem să zăbovim puțin aici. În poartă, o bătrănică aștepta să vină preotul sau cel care se ocupă de administrarea bisericii să deschidă. I-am admirat întotdeauna pe oamenii simpli de la țară, credincioși, care se grăbesc să nu întârzie la biserică. Se grăbesc atât de tare încât ajung primii...
Robert mă duce prin spatele grădinii bisericii, pe lângă Biserica Ortodoxă veche. Spun veche pentru că acesta e oarecum în conservare. Credincioșii și-au ridicat altă biserică, mai mare, astfel că acesta e închisă. Surprinde faptul că turnul ridicat deasupra intrării pare neterminat. Fie s-a dărâmat, fie nici nu a existat. Acum e continuat cu un fel de acoperiș în două ape, ca un acoperiș normal de casă. Pare ciudat și nefiresc...
Peste drum, pe un deal de unde domină satul, se înalță Biserica Reformată. Pare a fi din perioada medievală, judecând după o fereastră gotică. Conform unor informații, preluate de pe excepționalul site Welcome to Romania, biserica ar fi fost înainte catolică. Dar ceea ce impresionează aici, este turnul clopotniță construit integral din lemn, și care datează din 1754. Nu avem acum timp să urcăm în turn, ne mărginim doar să prindem din spatele grădinii, bila pe care stă cocoșul peste disculul Soarelui. Reușim doar parțial...
Dar să nu uităm de ce am venit la Recea. Robert o ia în față cu mașina lui, eu îl urmez și mergem până la ieșirea din sat către Vârșolț. De aici, urmăm indicatorul ”Spre lac” pe un drum de țară dar practicabil și ne apropiem de cea mai mare acumulare de apă din Sălaj: Lacul de la Vârșolț. Partea dinspre șoseaua ce leagă Recea de Vârșolț e îndiguită, de aceea aici marginea lacului e în linie dreaptă, față de forma neregulată a malurilor celorlalte. Doi pescari pe mal așteaptă captura cea mare. Noi urcăm prin livada părăsită, cu pruni și meri aproape uscați. Mare păcat că cei din zonă au lăsat terenul în paragină...Ici colo prin spine dăm de lână de oaie, semn că pe aici trec turmele.
Continuăm să urcăm, considerăm că mai avem timp până la apus. Însă, pe măsură ce urcăm, soarele pare că nu se mișcă din loc, ba din contră pare că o ia spre răsărit. E doar o iluzie optică, de sus, vedem linia orizontului mult mai departe. Ne prinde ”beția înălțimilor” - acel sentiment pe care-l ai când urci pe un deal sau munte. Vrei mereu mai sus, tot mai sus. Spre sat ne desparte o creastă, parcă am vrea să ajungem ceva mai sus să vedem peste ea. Așa se face că din sus în mai sus, trăgând-ne răsuflarea, ajungem acolo unde credem noi că e cel mai înalt punct al acestui deal. Avem și confirmarea, o bornă de beton, probabil militară, stă înfiptă în deal.
Vântul bate cu putere, îi simți răceala în spate. Cu atât mai mult cu cât ai transpirat de la urcuș. Dar panorama de 360 de grade ce se deschide privirii nu se poate compara cu nimic. Spre apus e lacul, marea întindere de apă a Sălajului. Spre nord și sud-vest se întind culmile Munților Meseș. Se vede foarte bine și cartierul zălăuan de la baza pădurii dar și releele. Lanțul de culmi împădurite, scăldate în lumina soarelui, se termină spre vest cu ceea ce bănuim a fi Măgura Priei (996 m) cel mai înalt munte din Sălaj. În spate se vede masivul Vlădeasa.
Spre sud, satul Recea este și el scăldat în lumina amurgului. Se văd foarte bine bisericile și casele. Atât eu cât și Robert facem poze la foc automat. El localizează grație obiectivului 55-300, casa în care locuiește. Mi-o arată și mie.
Surpriza avea să vină din nord-est. Se văd, clar ”turnurile gemene”, turnurile fostului CET din zona insustrială a Zalăului. Răsar ireal de aproape, de după un deal. Le-am văzut din multe locuri, chiar și de pe Măgura Priei. Însă, dincolo de ele, la mare depărtare, sub stratul de nori, vedem ceva ce seamănă a munte acoperit de zăpadă. Se vede și cu ochiul liber, însă prin teleobiectiv lucrurile par a fi clare. Eu spun că sunt munții din Maramureș. Robert caută pe harta de pe telefon și ajungem la concluzia că doar aceștia pot fi. Seara, acasă, cineva mai umblat ca noi avansează ipoteza munților Gutâi iar altcineva spune că este vorba despre munții Țibleșului. Oricare ar fi, mi se pare fantastic să-i vezi de aici, de pe un deal de 350 metri înălțime. La câteva zile după ieșirea noastră, Robert care a studiat problema dă verdictul: sunt munții Țibleșului.
Nu ne săturăm de privit, însă vântul ne face să coborâm puțin mai jos. Aici dăm de un pâlc de flori. Sunt căldărușe. Apoi, jos la vale văd o căprioară. Robert face rapid setările și trage cadru după cadru. Căprioara ne-a văzut, o ia la goană spre nord, apoi la marginea unui ogor se oprește, face stânga-n prejur și o ia spre lac. Periculos de aproape de turma de oi și de câinii ce o păzesc. Ne bucurăm de acestă întâlnire insolită. Acasă, studiind pozele vedem că avem de a face cu un căprior. I se văd clar coarnele în formare...
Acum avem o problemă. Nu putem să coborâm decât după ce trece turma. Nu vrem să intrăm în raza de acțiune a câinilor. Așa că stăm și admirăm frumusețile naturii. O luăm pe ocolite și ajungem la acel nuc singuratic pe care l-am văzut și de lângă lac. Soarele ce stă acum să apună îl pune foarte bine în evidență, așa că încercăm să găsim cele mai bune poziții de unde să imortalizăm momentul. Cred că am reușit, ne pare rău doar că vântul a risipit toți norii.
Așteptăm până ce soarele apune, apoi o luăm spre mașini. Seara se lasă încet peste lac, peste sat. Ne luăm rămas bun și pornim, fiecare cu mașina lui spre casă. A fost o duminică frumoasă de primăvară.