Circuitul Turcia-Cappadocia pe care l-am făcut prin intermediul agenției Galatea Travel a avut darul de a ne purta într-un termen relativ scurt, prin cele mai titrate obiective turistice ale Turciei. Au fost multe obiective aflate sub protecția UNESCO, au fost altele inedite, aflate oarecum în conul de umbră al celor dintâi. Foarte mulți dintre noi, atunci când vizităm o țară sau un ținut, suntem tentați să bifăm pe lista locurilor vizitate acelea care apar în toate ghidurile turistice. Trecem în fugă pe lângă altele la fel de spectaculoase. Ori acest circuit a cărui jurnal vi-l prezint în serial a îmbinat atât obiectivele de primă importanță cu cele mai puțin populare. De altfel era și păcat să trecem pe lângă ele, atâta timp cât traseul era de așa natură încât ne erau în drum. Așa s-a întâmplat cu unul din orașele care mie mi-au plăcut foarte mult: Konya.
![]()
Deşi suntem abia la jumătatea excursiei, deja am bifat multe obiective de top. Începând cu siturile arheologice de la Troia şi Efes, cu superbele oraşe Edirne, Izmir sau Kuşadasi, cu atracţia creştină de la Selçuk, dar mai ales cu minunea naturii de la Pamukkale, toate ne-au deschis apetitul pentru cunoaşterea unei ţări fascinante cu o istorie milenară. Nicăieri nu vei găsi atâtea straturi ale istoriei, atâtea culturi şi civilizaţii care și-au lăsat amprenta și au modelat teritorii întinse, ca aici pe coasta Mării Egee.
A patra zi a excursiei a fost una specială. Părăsim Pamukkale, cu una dintre cele mai spectaculoase creații ale naturii. Însă înainte de îmbarcarea în autocar am avut parte de un spectacol pe cinste. Văzusem încă din zori, că în fața hotelului s-au postat strategic trei femei localnice, îmbrăcate în haine tradiționale, cu haine lungi, șalvari și baticuri colorate. Aveau fețe de masă și cuverturi de pat lucrate manual și cum vedeau un străin că iese din hotel săreau în întâmpinarea lui strigând ”fifteen lira, fifteen lira”. Le-am urmărit cu interes de la balcon. Încercau să câștige un ban cinstit, valorificându-și munca. Nu au avut succes la început, însă atunci când după micul dejun am ieșit cu toții spre autocar și-au mai încercat norocul. De data aceasta cu mai mult succes, căci după multe insistențe și după ce clienții au încercat marfa întorcând-o pe toate părțile, au ajuns de la ”fifteen lira” la ”ten lira”. E de admirat încăpățânarea cu care aceste femei simple încercau să vândă un produs, insistând fără să fie agresive însă. Au fost atât de bucuroase că au putut vinde ceva, încât ne-au făcut cu mâna la plecare, ca și cum ne-am fi știut de-o viață.
![]()
Am pornit la drum, știind că ne așteaptă unul lung și obositor. Oricât de repede ar fi condus șoferii noștri, pentru cei aproape 700 de kilometri sunt necesare aproape 10 ore. La început drumul ne duce puțin spre nord-est, spre orașul cu numele celei mai populare băuturi din Tucia: Çay. Micuțul orășel de numai 14.000 de locuitori este centrul districtului cu același nume al provinciei Afyonkarahisar. Am mai spus și cu alte ocazii, drumurile în Turcia sunt relativ bune. Deși nu are statut de autostradă, cel pe care rulăm noi are câte două benzi pe sens și o bandă de urgență. Interesant este faptul că sensurile de mers sunt separate de un fel de șanț în formă de V. Trecem pe lângă o serie de lacuri, aerul tomnatic al dimineții lăsând deasupra unor zone întinse o pâclă de ceață numai bună de fotografiat. Și peisajul începe să se schimbe, alternează zonele de stepă cu cele care au terenuri fertile, cultivate cu lanuri de floarea soarelui.
![]()
![]()
După ce trecem de Çay, drumul o ia din nou înspre sud spre Konya. Ca de obicei, ghidul nostru, doamna Szücs Noémi ne face prezentarea orașului și a zonei spre care ne îndreptăm. Aflăm astfel că zona din jurul orașului Konya este considerată a fi cea mai veche zonă a Turciei. Pe aici au trecut pe rând hitiții, frigienii, perșii. Zona a fost stăpânită de Alexandru cel Mare, apoi a aparținut Regatului Pergamon, Imperiului Roman. Pe aici au trecut creștinii (Sfântul Pavel ajunge de două ori la Iconiu - vechea denumire a orașului), turcii selgiucizi și mongolii (Aladin se retrage din fața mongolilor). Turcii selgiucizi care cuceresc orașul în 1069 aduc nu numai schimbarea numelui din Iconiu în Konya. Aduc și o perioadă de prosperitate care va fi întreruptă de invazia mongolilor din 1246. Abia în secolul al XV-lea orașul intră în componența Imperiului Otoman.
Cu o istorie îndelungată și tumultoasă, actualul oraș Konya reprezintă ”cel mai religios loc din țară”. Asta pentru că aici, Mevlana a fondat ordinul religios al dervișilor rotitori, acesi mistici sufiți care se rotesc până intră în transă. Pe numele lui adevărat Mawlana Jalal ad-Din Muhammad Rumi, a fost unul dintre cei mai cunoscuți mistici persani și islamici, întemeietor al Ordinului Mavlevi. Deși a trăit în perioada 1207 - 1273, și astăzi la mai bine de 800 de ani de la nașterea sa, influența în cultura, arta și religia zonei este puternică.
Intrarea în oraș este superbă. Ai impresia că intri într-un oraș care a fost construit ”cu cap”. Nu vezi acele aglomerări, acele străzi înguste cu clocuri înghesuite unele în altele. Nu, aici la Konya totul respiră un alt aer. Bulevarde largi, parcuri întinse, o linie de tramvai - n-am mai văzut tramvai în orașele prin care am trecut. Un oraș nou, tânăr însă profund religios. dacă te uiți cu atenție până și oamenii simpli de pe stradă arată altfel.
În programul excursiei noastre, figurează Muzeul și Mănăstirea Mevlana. Nu este ceea ce mi-am închipuit, uitând pentru o clipă că suntem într-o țară islamică. Recunosc, termenul ”mănăstire” m-a derutat. După ce autocarul ne-a lăsat într-o stație de autobuz, lângă un zid solid am aflat că de fapt mănăstirea era ... o moschee. Intrarea este ca la toate obiectivele de primă importanță: cu bilet de intrare (5 lire), trecând prin sistemul de supraveghere. Pătrundem într-o curte superbă cu trandafiri și alte plante luxuriante, ai impresia că ești într-o grădină botanică. Aceleași clădiri tipice arhitecturii islamice, însă peste ziduri se vede ceva care seamănă cu un turn cu vârf conic, acoperit cu faianță verde de Iznik.
”Mănăstirea” conține un șir de chilii care au aparținut membrilor ordinului Mavlevi, care azi sunt transformate în spații expoziționale. În fiecare chilie sunt expuse diverse obiecte de cult sau personale care au aparținut ”sfinților” care au trăit aici, inclusiv ale lui Mevlana. La intrarea fiecărei chilii se găsește un panou informativ în limbile turcă și engleză. Am fost surprins să văd într-una dintre chilii, în spatele unui perete de sticlă un om în carne și oase care citea încontinuu, probabil dintr-o carte sfântă. Stătea jos pe podea și avea chiar și un telefon mobil...ce mai, suntem doar în secolul XXI. Poate cea mai fotografiată sala era cea în care au fost recreate scene realistice: manechine îmbrăcate în costumele albe ale dervișilor.
![]()
![]()
![]()
![]()
Însă atracția principală a muzeului este sala mare, acolo unde se află mormântul lui Mevlana. Nu se poate fotografia sau filma înăuntru, așa că nu pot însoți descrierea cu imagini. Îmi amintesc că erau o mulțime de morminte, sarcofage mari sub forma unei prisme triunghiulare. Pe tavan erau o mulțime de inscripții aurite în arabă. Se simțea până și în aerul pe care-l respiram sfințenia locului. Cel mai mare dintre sarcofage, cu un turban sculptat deasupra era mormântul lui Mevlana. Toți se opreau să-l vadă. Ceva mai încolo se află sub o vitrină de sticlă o casetă aurită ce ascunde fire din barba Profetului Mahomed. Nu credeam să văd credincioși islamici stând la coadă și sărutând cu evlavie acea casetă. Exact ca și creștinii noștri care se înghesuie să sărute moaștele vreunui sfânt. Afară, în curte o fântână acoperită și un vechi cimitir musulman. Îmi plac mult ornamentele de pe pietrele funerare. Evident că le fotografiez.
![]()
![]()
![]()
Însă Konya înseamnă mai mult decât muzeul Mevlana. Ghidul ne dă o oră liberă să vizităm zona. Ieșim din incinta muzeului direct într-o vastă piață străjuită de Moscheea Selimye, un exemplu elocvent de artă islamică din secolul XVI. Moscheea a fost ridicată între anii 1558 - 1570 pe vremea sultanului Selim al II-lea. Se crede că arhitectul ei a fost însuși faimosul Mimar Sinan. Intrarea este direct din piață, un șir grandios de șapte arcade străjuiește fațada principală. Sub arcade, la umbră cât e ziua de lungă stau diferite grupuri de oameni, fie turiști fie localnici aflați în trecere. Este amenajat chiar și un loc unde cei obosiți se pot odihni. Pe un perete, un afișaj electronic arată orele de rugăciune: 04.59; 06.23; 12.53; 16.23; 19,10 și respectiv 20.27. Desigur, orele diferă de la o zi la alta, luându-se în considerare mișcarea astrelor. Interiorul acestei frumoase construcții este impunător, îl face pe credincios să pară mic în fața Atotputernicului.
Nu departe de Moscheea Selimye se întinde un bazar, ca multe altele. Magazinele de lux alternează cu mici dughene. Evident, comerțul se desfășoară atât în interiorul magazinelor dar mai ales pe străzi. Se lucrează la pavajul străzilor, așa că e o mizerie și o dezordine de nedescris. După ce dăm o raită și căscăm gura la diverse produs expuse pe tejghele, dăm de o moschee mică dar cu nimic mai frumoasă. Este Moscheea Aziziye, una dintre cele mai frumoase. Are și o arhitectură interesantă, se vede că este construită mai recent, în sec XIX. Ce are atât de special această moschee construită între anii 1872-1874 pe timpul sultanului Abdul-Azis? Este un amestec de arhitectură otomană și baroc european, așa că nu surprinde ornamentele poleite ce le întâlnești peste tot. Sunt câteva elemente care o fac unicat în Turcia: cele două minaretele sunt deosebite, nemaivăzute cu balcoanele susținute de acoperișul minaretului prin coloane mici. De asemenea ferestrele sunt mari, monumentale, cât ușile.
Ca să înțelegi modul în care se face comerț în Turcia, trebuie neapărat să vezi un bazar. Prin bazar se înțelege orice spațiu, amenajat sau nu, unde cineva vinde ceva. În Konya, bazarul este o combinație între spațiile amenajate, ceea ce noi am numi magazine și comerțul stradal improvizat între aceste magazine. De regulă bazarele sunt împărțite pe sectoare, sunt zone unde se vând haine, altele unde se vând fructe, jucării, produse de uz casnic etc. Enumerarea poate continua la nesfârșit. Desigur, comerțul stradal este cel mai interesant. Pentru că aparent se desfășoară fără nicio regulă, fără nicio constrângere. Totul se negociază.
Pentru un fotograf, fie el și amator, bazarul este spațiul perfect în care se pot realiza cele mai interesante fotografii. Pe de o parte acele culori date de mulțimea produselor de același fel crează imagini spectaculoase. Pe de altă parte cei pasionați de fotografia de portret pot surprinde fizionomii interesante.
După ce am obosit bătând străzile bazarului din Konya am revenit în piața principală. Muezinul (mă rog, înregistrarea acestuia) strigă chemarea la rugăciune. Glasul lui este acoperit de vuietul avioanelor NATO care probabil desfășoară un exercițiu aerian undeva în apropiere și survolează orașul. Mi-am găsit cu greu loc la o măsuță amplasată direct pe trotuar, unde am servit un ceai adevărat. Ceaiul turcesc este diferit de cel englezesc sau indian. Nu se compară nici cu ”fierturile” noastre de plante. Este preparat din planta de ceai (în limba turcă çay) ce se cultivă intensiv de-a lungul coastei de est a Mării Negre, multe din plantații fiind grupate în jurul orașului Rize, acolo unde din 1947 s-a deschis prima fabrică de prelucrare a ceaiului. Ceaiul turcesc este foarte aromat și se servește întotdeauna în mici pahare sub formă de cupă de lalea. A bea ceai turcesc e una dintre cele mai interesante experiențe. Fiind servit fierbinte, paharul trebuie ținut de marginile de sus pentru ați feri degetele de arsuri. Se bea încet, sorbind în reprize prețiosul lichid. Turcii îl beau îndulcit, ai zahăr la discreție, de regulă zahăr cubic. Niciodată nu pun lapte, eventual ajustează tăria adăugând apa. Prețul unui pahar de ceai poate varia de la 50 de kuruși la 2-3 lire în funcție de local.
Stând la un pahar de ceai, ai timp să urmărești ce se întâmplă în piață. Remarc, dacă mai era cazul că femeile sunt îmbrăcate după tradiția islamică. Puține sunt cele care au capul descoperit, probabil că acestea nici nu sunt turcoaice. Suntem într-o țară islamică, în cel mai conservator / religios oraș. Cu toate constrângerile impuse de tradiții și religie, femeile nu par a avea vreo problemă. Din contră, au un stil aparte care le fac să fie elegante. La bărbați este altceva. Ei sunt mult mai liberi în alegerea vestimentației. Nu am văzut însă pe nimeni în pantaloni scurți.
![]()
Jurnalul circuitului Turcia-Cappadocia cuprinde:
Deşi suntem abia la jumătatea excursiei, deja am bifat multe obiective de top. Începând cu siturile arheologice de la Troia şi Efes, cu superbele oraşe Edirne, Izmir sau Kuşadasi, cu atracţia creştină de la Selçuk, dar mai ales cu minunea naturii de la Pamukkale, toate ne-au deschis apetitul pentru cunoaşterea unei ţări fascinante cu o istorie milenară. Nicăieri nu vei găsi atâtea straturi ale istoriei, atâtea culturi şi civilizaţii care și-au lăsat amprenta și au modelat teritorii întinse, ca aici pe coasta Mării Egee.
A patra zi a excursiei a fost una specială. Părăsim Pamukkale, cu una dintre cele mai spectaculoase creații ale naturii. Însă înainte de îmbarcarea în autocar am avut parte de un spectacol pe cinste. Văzusem încă din zori, că în fața hotelului s-au postat strategic trei femei localnice, îmbrăcate în haine tradiționale, cu haine lungi, șalvari și baticuri colorate. Aveau fețe de masă și cuverturi de pat lucrate manual și cum vedeau un străin că iese din hotel săreau în întâmpinarea lui strigând ”fifteen lira, fifteen lira”. Le-am urmărit cu interes de la balcon. Încercau să câștige un ban cinstit, valorificându-și munca. Nu au avut succes la început, însă atunci când după micul dejun am ieșit cu toții spre autocar și-au mai încercat norocul. De data aceasta cu mai mult succes, căci după multe insistențe și după ce clienții au încercat marfa întorcând-o pe toate părțile, au ajuns de la ”fifteen lira” la ”ten lira”. E de admirat încăpățânarea cu care aceste femei simple încercau să vândă un produs, insistând fără să fie agresive însă. Au fost atât de bucuroase că au putut vinde ceva, încât ne-au făcut cu mâna la plecare, ca și cum ne-am fi știut de-o viață.
 |
| Târguială în fața hotelului din Pamukkale |
 |
| Traseul dintre Pamukkale și Ürgüp |
 |
| așa arată drumurile expres |
 |
| peste tot terenurile sunt cultivate |
Cu o istorie îndelungată și tumultoasă, actualul oraș Konya reprezintă ”cel mai religios loc din țară”. Asta pentru că aici, Mevlana a fondat ordinul religios al dervișilor rotitori, acesi mistici sufiți care se rotesc până intră în transă. Pe numele lui adevărat Mawlana Jalal ad-Din Muhammad Rumi, a fost unul dintre cei mai cunoscuți mistici persani și islamici, întemeietor al Ordinului Mavlevi. Deși a trăit în perioada 1207 - 1273, și astăzi la mai bine de 800 de ani de la nașterea sa, influența în cultura, arta și religia zonei este puternică.
Intrarea în oraș este superbă. Ai impresia că intri într-un oraș care a fost construit ”cu cap”. Nu vezi acele aglomerări, acele străzi înguste cu clocuri înghesuite unele în altele. Nu, aici la Konya totul respiră un alt aer. Bulevarde largi, parcuri întinse, o linie de tramvai - n-am mai văzut tramvai în orașele prin care am trecut. Un oraș nou, tânăr însă profund religios. dacă te uiți cu atenție până și oamenii simpli de pe stradă arată altfel.
În programul excursiei noastre, figurează Muzeul și Mănăstirea Mevlana. Nu este ceea ce mi-am închipuit, uitând pentru o clipă că suntem într-o țară islamică. Recunosc, termenul ”mănăstire” m-a derutat. După ce autocarul ne-a lăsat într-o stație de autobuz, lângă un zid solid am aflat că de fapt mănăstirea era ... o moschee. Intrarea este ca la toate obiectivele de primă importanță: cu bilet de intrare (5 lire), trecând prin sistemul de supraveghere. Pătrundem într-o curte superbă cu trandafiri și alte plante luxuriante, ai impresia că ești într-o grădină botanică. Aceleași clădiri tipice arhitecturii islamice, însă peste ziduri se vede ceva care seamănă cu un turn cu vârf conic, acoperit cu faianță verde de Iznik.
 |
| Edificiul ce adăpostește Muzeul Mevlana |
 |
| turnuri și turnulețe la Muzeul Mevlana |
 |
| manechine reprezentând celebri derviși rotitori |
 |
| reconstituirea interiorului unei chilii |
 |
| mătănii folosite în cadrul mănăstirii |
 |
| una din cărțile sfinte |
Însă Konya înseamnă mai mult decât muzeul Mevlana. Ghidul ne dă o oră liberă să vizităm zona. Ieșim din incinta muzeului direct într-o vastă piață străjuită de Moscheea Selimye, un exemplu elocvent de artă islamică din secolul XVI. Moscheea a fost ridicată între anii 1558 - 1570 pe vremea sultanului Selim al II-lea. Se crede că arhitectul ei a fost însuși faimosul Mimar Sinan. Intrarea este direct din piață, un șir grandios de șapte arcade străjuiește fațada principală. Sub arcade, la umbră cât e ziua de lungă stau diferite grupuri de oameni, fie turiști fie localnici aflați în trecere. Este amenajat chiar și un loc unde cei obosiți se pot odihni. Pe un perete, un afișaj electronic arată orele de rugăciune: 04.59; 06.23; 12.53; 16.23; 19,10 și respectiv 20.27. Desigur, orele diferă de la o zi la alta, luându-se în considerare mișcarea astrelor. Interiorul acestei frumoase construcții este impunător, îl face pe credincios să pară mic în fața Atotputernicului.
 |
| Fațada Moscheii Selumye |
 |
| Moscheea Selimye - ornamente pe cupola centrală |
 |
| Detalii de arhitectură islamică |
 |
| Fațada Moscheii Aziziye - o îmbinare de stiluri otoman și baroc |
 |
| În interior predomină elemente baroce |
 |
| chiar și pictura murală duce spre baroc |
Pentru un fotograf, fie el și amator, bazarul este spațiul perfect în care se pot realiza cele mai interesante fotografii. Pe de o parte acele culori date de mulțimea produselor de același fel crează imagini spectaculoase. Pe de altă parte cei pasionați de fotografia de portret pot surprinde fizionomii interesante.
 |
| dulciuri expuse în bazar |
 |
| cu siguranță ai de unde alege o eșarfă |
 |
| oamenii dau farmec Turciei |
 |
| la un pahar de ceai turcesc |
Timpul dedicat vizitării orașului, sau mai bine zis a împrejurimilor Muzeului Mevlana a expirat, așa că ne regrupăm spre punctul de întâlnire stabilit. Până se adună toți am timp să dau o fugă, pentru câteva cadre, în cimitirul de vis-a-vis. Întotdeauna m-au atras pietrele funerare. Acestea oferă informații suplimentare despre o cultură, despre o civilizație. Îmi plac elementele de arhitectură funerară islamică, au ceva aparte, diferit de cele ale altor culturi.
În fine, ne strângem toți și după ce ghidul ne numără ca în vechiul joc din copilărie ”podul de piatră”, ne îmbarcăm. Mai avem mult de mers până la următoarea destinație. Ne așteaptă poate, cea mai frumoasă zi a circuitului: descoperirea fabulosului ținut al Cappadociei.
 |
| așa arată un cimitir musulman |
Jurnalul circuitului Turcia-Cappadocia cuprinde: