Chiar dacă Zalăul este un orășel, comparat cu marile orașe ce-l înconjoară: Cluj-Napoca, Satu Mare, Oradea sau Baia Mare, ca să le amintim doar pe cele mai apropiate, în ultimii ani aici, la poalele Meseșului au loc evenimente culturale remarcabile. Din punct de vedere expozițional, mă bucur să constat că în ultima vreme la Zalău ajung expoziții itinerante interesante. Una dintre acestea ce mi-a atras atenția prin ineditul ei se intitulează ”Canalul Dunăre-Marea Neagră. Un cimitir programat”.
Expoziția comemorativă este realizată de Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului, în colaborare cu Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, CNSAS, Serviciul Județean Constanța al Arhivelor Naționale și Fundația ”Konrad Adenauer”. La Zalău, expoziția a ajuns printr-o colaborare dintre Fundația Academia Civică și Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău. Vernisajul a avut loc marți 27 mai 2014 la Galeria de Artă ”Ioan Sima”. Aici, în două săli au fost expuse o serie de panouri care prin informații de tip text și prin fotografii, încearcă să creioneze o fărâmă din universul concentraționar românesc din anii comunismului. Ideea unei astfel de expoziții document este binevenită în contextul în care tânăra generație nu știe mai nimic despre ”epoca de aur”. Pe de altă parte, expoziția se înscrie în evenimentele organizate în Sălaj dar și în țară, dedicate Centenarului Corneliu Coposu, știut fiind faptul că Seniorul a fost una din personalitățile românești care au trecut pe la Canal.
 |
| Romulus Rusan și Ana Blandiana la vernisajul expoziției |
 |
| Romulus Rusan explică în ce a constat Canalul Dunăre-Marea Neagră |
Expoziția a fost vernisată în prezența unor oaspeți de seamă: poeta Ana Blandiana - președinta Fundației Academia Civică și Romulus Rusan - director științific al fundației. Au participat doamna Corina Bejinariu - director al Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău, domnul Marin Pop - cercetător științific al muzeului, istorici, oameni de cultură, profesori și elevi.
Expoziție document
În cuvântul de deschidere, doamna director Corina Bejinariu a ținut să sublinieze faptul că expoziția este una document, ”extrem de importantă pentru fiecare dintre noi, fie că am trăit fie că învățăm să cunoaștem perioada respectivă”. Cu siguranță fiecare dintre noi am auzit, de la părinți sau bunici, sau am citit despre ceea ce a însemnat Canalul - Dunăre Marea Neagră. Despre faptul că acest ”Canal” este sinonim cu opresiunea comunistă, cu încercarea programată de a șterge de pe fața pământului elita politică și culturală a României.
Ideea Canalului, de inspirație sovietică, a pornit printr-un decret al prezidiului Marii Adunări Naționale din 1950. Chiar dacă propagandistic, Canalul era privit ca un fel de tărâm idilic, unde tinerii vin și lucrează voluntar, în final a devenit cel mai mare lagăr de muncă forțată cu zeci de mii de deținuți aduși din întreaga țară sub pretextul ”reeducării”. Cheia trecerii de la utopie la genocid a fost decretul nr.6 din 14 ianuarie 1950. ”Pentru reeducarea elementelor dușmănoase Republicii Populare Române și în vederea pregătirii și încadrării lor pentru viața socială în condițiunile democrației populare și construirii socialismului, se înființează unități de muncă” - se arată în articolul 1 al acestui decret.
 |
| celebrul decret nr.6 / 1950 |
Panourile expoziției explică în detaliu cum era viața deținuților de la Canal. Sunt reconstituite barăcile coloniilor (Columbia, Saligny, Km31, Poarta Albă, Galeșul, Noua Culme, Peninsula, Capul Midia etc), este descris programul zilnic al deținuților și norma pe care o aveau de executat. Cel mai sinistru lagăr pentru femei, purta numele celebrului inginer Anghel Saligny. Sunt emoționante cuvintele Sabinei Wurmbrandt (soția pastorului Richard Wurmbrandt) care descrie condițiile în care erau duse deținutele la locul de muncă: ”vântul ne biciuia obrajii și ne smulgea hainele de pe noi. Coloana părea fără de sfârșit. Înaintea noastră rânduri-rânduri de deținuți, escortați de ambele părți de gardieni înarmați. În spate (când îndrăzneam să ne uităm puțin înapoi ceea ce era interzis) lunga coloană se întindea hăt-departe, ca un animal preistoric de proporții uriașe, cu multe mâini și picioare, orb, neavând alt scop decât a munci până la extenuare. Mi-au venit atunci în minte străvechii mei strămoși, sclavii israeliți din vechime, muncind ca robi pentru a construi uriașele piramide ale lui Faraon”.
Pe două panouri sunt zeci de portrete ale unor foști deținuți, printre care și ale părintelui Galeriu sau ale scriitorului Teohar Mihadaș. Sunt intelectuali, țărani, muncitori, burghezi, profesori, ofițerii de carieră, preoți. Nu contează vârsta sau pregătirea profesională ci doar că erau ”dușmani ai orânduirii socialiste”. Lista de portrete mi-a amintit de cele de pe holurile clădirilor de la Auschwitz. La fel ca și acolo, mii de oameni au fost privați de libertate, au suferit și au murit fără a avea vreo vină.
Au fost arestați studenți care frecventaseră Biblioteca Franceză. Pentru regimul comunist de atunci, gestul de a studia, de va citi, era considerat o crimă. În cel mai bun caz erau considerați ”paraziți sociali” dar de fapt fuseseră încadrați în prevederile decretului 6 din ianuarie 1950. Mulți au murit în detenție, pe alții i-au strivit tacticile ”reeducării”. Alții mai norocoși au parcurs calvarul ”muncii de jos” și au fost într-un târziu reîncadrați în societate. printre ei se numără academicianul Șerban Papacostea.
S-au cunoscut prin sârma ghimpată
Pe unul dintre panouri este descrisă povestea emoționantă a doi tineri care s-au cunoscut ”printre trei rânduri de sârme” cum avea să mărturisească Constantin Ionașcu, unul din veteranii deținuților politici din România. Avea 24 de ani când a cunoscut-o pe viitoarea lui soție Cornelia, care vena să-și vadă tatăl, un țăran dobrogean condamnat la 7 ani de muncă silnică pentru activitate anticomunistă. Constantin a reușit să-i transmită prin căruțașii de pe șantier, scrisori către cei din afară. Acestea erau expediate prin poștă de Cornelia, dându-le de veste celor de acasă unde sunt cei dragi ai lor. După eliberarea din lagăr, Constantin a fost trimis cu domiciliu forțat, fiind vizitat de Cornelia cu care s-a căsătorit în scut timp.
 |
| Dragostea nu cunoaște bariere |
Corneliu Coposu la Canal
Marele om politic, de la nașterea căruia s-au împlinit pe 20 mai, 100 de ani, a trecut și el prin ”iadul d ela canal”. La 14 noiembrie 1950, Corneliu Coposu este transferat la Unitatea de Muncă Nr.1 Cap Midia, unde sosește pe 8 decembrie 1950. Împreună cu noii veniți este repartizat în baraci înconjurate de sârmă ghimpată, fără drept de a primi pachete cu alimente, bani sau vizite la vorbitor. ceilalți din lagăr sunt pedepsiți dacă stau de vorbă cu ei. ”Munca era foarte grea fiindcă norma reprezenta o cantitate dublată față de normele oficiale ale Ministerului de Construcții (...) deținuții înnebuniți de foame recurgeau la cele mai năstrușnice metode de supraalimentare și anume: mâncau iarbă, mâncau pisici vânate de pe cuprinsul canalului sau din comuna învecinată, Năvodari. S-au mâncat și larve de cărăbuși și tot felul de plante și vietăți care erau socotite nutritive pentru salvarea vieții sau pentru prelungirea agoniei” - avea să povestească mai târziu Corneliu Coposu. Notele informative relatează despre faptul că deținutul Coposu ”a continuat a avea mai departe o comportare indisciplinară față de Administrația Coloniei”. Într-o altă notă din 1952 se arăta: ”Coposu Corneliu este un element recalcitrant, toate acțiunile pe care le conduce, le conduce din umbră, prin elementele lui pe care le are de încredere, iar el este fruntașul tuturor acțiunilor de uneltire din unitatea noastră, fapt pentru care am cerut în sinteza de stare de spirit pe luna martie ca împreună cu celelalte elemente de teapa lui să fie transferat într-un penitenciar de executarea pedepsei cu un regim sever celular”. Experiența de la Canal avea să fie doar una din cele 26 de etape ale detenției, în cei 17 ani de temniță.
 |
| Corneliu Coposu și Șerban Ghica la Canal |
Agonia și închiderea Canalului
Încă de la început, Canalul Dunăre - Marea Neagră a fost gândit ca un ”cimitir al elitei românești”. Susținut propagandistic de Stalin între anii 1950-1952, șantierul de la Canal a intrat în agonie, odată cu răzgândirea lui Stalin asupra utilității lui. În iulie 1953 șantierul a fost închis, nu înainte de se inventa două false-procese ce s-au soldat cu 500 de condamnări și cu 3 execuții. A rămas în urmă un vast cimitir fără cruci. În 1968 o comisie a Consiliului Securității Statului a analizat ororile de la Canal și a stabilit cifrele dezastrului: 1304 de morți nici măcar nu au fost înregistrați în acte. Un alt dictator, Nicolae Ceușescu a reluat lucrările la Canal, pe un traseu modificat în 1976. Canalul a fost inaugurat în mai 1984 (acum 30 de ani!) în cadrul unei manifestări răsunătoare.
Morții de la Canal
Printr-o muncă de documentare, foștii deținuți politici Constantin Ionașcu și Mirel Stănescu, au întocmit o listă cu 840 de morți așa cum i-au găsit trecuți în registrele de stare civilă din câteva comune dobrogene. Trei panouri conțin liste nesfârșite de nume. Printre acestea, un nume îmi atrage atenția: Osian P. Ion. Să fie vorba de sălăjenul Ioan Ossian (și numele să fie trecut greșit)? În dreptul numelui, în celelalte coloane apar următoarele date: ”27.03.1885 ? / Pamfil, Elisabeta / Profesor, Șimleul Silvaniei, Sălaj / 6.01.1953 col UMI Cap Midia / Cosecsie”. Da, este vorba despre profesorul doctor Ioan Ossian (1885-1953), directorul primului liceu românesc din Sălaj - Liceul ”Simion Bărnuțiu” din Șimleu Silvaniei. În perioada 1927-1928 a fost prefect al județului Sălaj. Arestat și expulzat de autoritățile hortyste în urma Dictatului de la Viena, a fost nevoit să predea la un liceu din Timișoara până în anul 1945 când se întoarce acasă la Șimleu Silvaniei. Este arestat în 1948 de către comuniști și trimis în iadul de la Canal unde și moare la 4 ianuarie 1953.
 |
| listele ”oficiale” cu morții de la Canal |
 |
| Lista pe care apare numele lui Ioan Ossian |
Lecția de Istorie
În aproape o oră cât a durat vernisajul expoziției, ascultând prezentarea făcută de curatorul acesteia, domnul Romulus Rusan și vizionând panourile, am învățat despre istoria Canalului mai mult decât reușisem să citesc înainte. Este un exemplu elocvent al faptului că istoria se învață și în muzee. Este mult mai atractiv pentru tineri, să iasă din sălile de clasă și din tiparele unei lecții clasice. La Muzeu, aceștia au șansa de a învăța istoria care nu este scrisă în manuale, istoria neromanțată a anilor comunismului. O istorie pe care tinerii noștri n-au trăit-o și pe care riscă să nu o știe niciodată.